Cu câÈ›iva ani în urmă, la Seattle, în cadrul Jocurilor Olimpice Speciale, la linia de start s-au aliniat nouă handicapaÈ›i fizic È™i mental, pentru cursa de 100 de metri. Când focul de armă a dat startul, cu toÈ›ii au început să învârtă din răsputeri roÈ›ile cărucioarelor spre linia de sosire. Cu toÈ›ii, în afară de un baiat, al cărui cărucior s-a opintit în bordură È™i s-a răsturnat. A căzut È™i a început să plângă. CeilalÈ›i opt i-au auzit plânsul. Au încetinit cursa È™i s-au oprit. Apoi s-au întors È™i au luat-o înapoi, cu toÈ›ii. O fată cu un grav handicap mental s-a aplecat spre el È™i l-a sărutat spunându-i: "AÈ™a că e mai bine acum?". L-au ridicat. Apoi, È›inându-se de mâini au pornit cu toÈ›ii spre linia de sosire. Stadionul întreg era în picioare. Aplauzele È™i uralele au continuat timp de peste 10 minute.
Este oare neapărat nevoie să fim privaÈ›i de sănătate pentru a ne da seama că oamenii sunt mai importanÈ›i decât realizările noastre? Probabil că cel mai grav handicap de care suferim este subaprecierea fiinÈ›ei umane, egoismul cu care ne zbatem fiecare să fim învingători, să fim înaintea altora în cursa vieÈ›ii.
Daniel Nitulescu
Maratonul celor tari
Maratonul celor tari
