Pentru ca o ființă umană să-ti dezvăluie calitățile cu adevărat excepționale, trebuie să ai norocul să o poți observa în activitate de-a lungul anilor. Dacă această activitate e despuiată de orice egoism, dacă ideea care o călăuzește e de o generozitate exemplară, dacă e absolut sigur că nu a căutat nici o răsplată și că, mai mult, a lăsat o amprentă vizibilă asupra lumii, ne aflăm atunci, fără riscul de a greși, în fața unui caracter de neuitat.
Acum vreo patruzeci de ani făceam o drumeție lungă pe niște coame de munte absolut necunoscute de turiști, în acea străveche regiune a Alpilor care ajunge până la Provența. Regiunea e delimitată la sud-est și la sud de cursul mijlociu al râului Durance, între Sisteron și Mirabeau; la nord, de cursul superior al râului Drome, de la izvoare până la Die; la est, de câmpiile comitatului Venaissin și de pereții abrupți ai muntelui Ventoux. Ea cuprinde toată partea de nord a departamentului Alpilor din Provența de Sus, sudul departamentului Drome și o mică enclavă din Vaucluse. În momentul în carte am pornit în lunga drumeție în aceste ținuturi pustii, am întâlnit doar stepe golașe și monotone, situate cam la 1200-1300 metri altitudine. Nu creștea pe acolo decât lavandă sălbatică. Am traversat acest ținut în toată lungimea sa și, după trei zile de mers, mă aflam într-o dezolare totală.
Mi-am ridicat cortul în apropierea unui schelet de sat părăsit. Nu aveam apă din ajun și trebuia să găsesc undeva. Casele, înghesuite ca un cuib bătrân de viespi, deși în ruină, m-au făcut să cred că odinioară a existat acolo o fântână sau un puț. Am găsit, într-adevăr, o fântână, dar era secată. Cele cinci-șase case fără acoperișuri, măcinate de vânt și de ploi, capela cu clopotnița prăbușită, toate erau orânduite așa cum sunt casele și capelele în satele locuite, dar toată viața din ele dispăruse. Era o zi frumoasă de iunie, cu soare, dar pe aceste pământuri fără nici un loc mai adăpostit și situate pe culme, aproape de cer, vântul sufla cu brutalitate insuportabilă. Vuietul lui printre pereții goi ai caselor era ca mugetul unei sălbăticiuni deranjate în timpul mesei. A trebuit s-o pornesc mai departe. După cinci ore de mers, însă nu găsisem apă și nimic nu-mi dădea vreo speranță că voi găsi. Peste tot, aceeași uscăciune, aceleași ierburi lemnoase.
La un moment dat, mi s-a părut că zăresc în depărtare o mică siluetă neagră, în picioare. Am luat-o drept un trunchi de copac solitar. La noroc, m-am îndreptat spre ea. Era un cioban. În preajma lui se odihneau vreo treizeci de oi, culcate pe pământul fierbinte. Mi-a dat să beau din plosca lui și, puțin mai târziu, m-a condus la stâna situată într-o vale a podișului. Își scotea apa – excelentă – dintr-o scobitură naturală, foarte adâncă, deasupra căreia instalase un scripete rudimentar. Acest om vorbea puțin. E ceva caracteristic celor solitari, dar pe el îl simțeai sigur pe sine și plin de încredere în această siguranță.
Era un personaj insolit în acest ținut dezolant. Nu locuia întro-o cabană, ci într-o casă din piatră și se vedea foarte bine cum prin munca sa a reparat ruina pe care o găsise la venire. Acoperișul era solid și etanș. Vântul lovind țiglele producea un zgomot asemenea mării pe plajă. Gospodăria era în ordine, vesela spălată, parchetul măturat, pușca curățată și unsă; supa fierbea pe foc. Am observat atunci că era proaspăt bărbierit, că nasturii erau solid cusuți, că hainele îi erau cârpite cu atâta migală încât locurile reparate erau aproape invizibile. A împărțit supa cu mine și, cum i-am oferit apoi și eu punga de tutun, mi-a spus că nu fumează. Câinele, liniștit ca și el, era binevoitor, fără slugărnicie.
Se înțelegea de la sine că voi petrece noaptea acolo; satul cel mai apropiat fiind la o zi jumătate de mers. Și, pe deasupra, cunoșteam perfect specificul rarelor sate din această regiune. Sunt vreo patru sau cinci, situate departe unele de altele, pe coastele munților în desișurile de stejari albi, chiar la capătul drumurilor carosabile. Sunt locuite de pădurari care fac mangal. Niște locuri unde se trăiește jalnic. Familiile, înghesuite unele în altele în acest climat de o duritate excesivă atât iarna cât și vara, ajung, în izolare, la o exasperare egoistă. Ambiția irațională depășește măsura, în dorința permanentă de a evada din acest loc. Bărbații își duc cărbunele la oraș cu camioanele și apoi se întorc acasă. Calitățile cele mai solide se clatină sub acest permanent duș scoțian. Femeile își mocnesc ranchiunele. Totul e supus concurenței: atât vânzarea cărbunelui, cât și banca din biserică, virtuțile care se ciocnesc unele de altele, viciile care se luptă între ele, lupta generală a viciilor și virtuților, fără nici un răgaz. În plus, vântul, și el fără răgaz, irită nervii. Sunt epidemii de sinucideri și numeroase cazuri de nebunie, aproape întotdeauna ucigașă.
Ciobanul care nu fuma a mers să caute un săculeț și a răsturnat pe masă o mulțime de ghinde. Începu să le examineze una după alta cu multă atenție, separându-le pe cele bune de cele rele. Eu îmi fumam pipa. M-am oferit să-l ajut. Îmi spuse că asta era treaba lui. Într-adevăr, văzând grija cu care făcea această muncă, n-am insistat. Atâta a fost conversația noastră. Când a adunat în grămada celor bune un număr destul de mare de ghinde, le-a așezat câte zece într-un pachețel. Elimina astfel, în continuare, fructele mici sau pe cele care erau crăpate, căci le examina îndeaproape. Când a avut în față o sută de ghinde perfecte, s-a oprit și ne-am dus la culcare.
Compania acestui om te liniștea. I-am cerut a doua zi permisiunea să rămân toată ziua la el. Găsi asta foarte natural, sau, mai exact, îmi dădu impresia că nimic nu l-ar putea deranja. Această odihnă nu-mi era absolut necesară, dar eram contrariat și voiam să știu mai mult. Își scoase turma și o duse la păscut. Înainte de a pleca, muie într-o găleată cu apă săculețul în care pusese ghindele alese și numărate cu grijă. Am remarcat că, în chip de baston, a luat o vergea de fier de grosimea degetului mare și lungă cam de un metru cinzeci. M-am prefăcut că mă odihnesc plimbându-mă și am luat-o pe un drum paralel cu al lui. Pășunea animalelor sale se afla într-o vâlcea. Și-a lăsat turma în paza câinelui și a urcat spre locul unde mă aflam. M-am temut că vine să-mi reproșeze indiscreția, dar n-a fost nimic: era în drumul său și mă invita să-l însoțesc dacă nu aveam altceva mai bun de făcut.
Mergea la două sute de metri mai departe pe coamă. Ajuns la locul unde dorea să meargă, își împlântă vergeaua de fier în pământ. Făcu astfel o groapă, în care puse o ghindă, apoi astupă groapa. Își planta stejarii. L-am întrebat dacă pământul era al lui. Mi-a răspuns că nu. Știa el al cui era? Nu știa. Presupunea că era un teren comunal, sau poate că era al unor oameni cărora nu le păsa de el. El nu ținea să-i cunoască pe proprietari. Își plantă astfel, cu deosebită grijă, cele o sută de ghinde.
După masa de prânz, a început iar să scoată sămânța. I-am pus, cred, întrebări insistente, la care mi-a răspunse. De trei ani planta copaci în această pustietate. Plantase o sută de mii. Din o sută de mii , ieșiseră douăzeci de mii. Din aceste douăzeci de mii, socotea că va pierde încă o jumătate din cauza rozătoarelor sau din cauze de nimeni și imposibil de prevăzut în intențiile Providenței. Rămâneau zece mii de stejari care vor crește în acest loc, în care nu fusese nimic inainte.
Abia în acel moment am început să fiu atent la vârsta acestui om. Avea vizibil peste cinzeci de ani. Cinzeci și cinci, îmi spuse. Se numea Elzeard Bouffier. Avusese o fermă la câmpie. Își împlinise viața acolo. Dar iși pierduse unicul fiu, apoi soția. Se retrăsese în singurătate, unde îi plăcea să trăiască molcom, cu oile și câinele său. Se gândise că ținutul moare din lipsă de copaci. Mai spuse că, neavând treburi foarte importante, s-a hotărât să remedieze această stare de lucruri. Ducând eu însumi pe atunci o viață solitară, în ciuda vârstei mele tinere, știam să mă apropii cu delicatețe de suflete solitare. Am comis, totuși, o greșeală. Tocmai vârsta mea tânără mă făcea să imaginez viitorul în funcție de mine însumi și de o anumită căutare a fericirii. I-am spus că peste treizeci de ani acești zece mii de stejari vor fi magnifici. Îmi spuse foarte simplu că, dacă Dumnezeu îl va lăsa în viață, peste treizeci de ani va fi plantat încă mulți alții, așa încât acești zece mii vor fi ca o picătură de apă într-o mare.
Studia deja, de altfel, reproducerea fagilor și avea lângă casa lui o pepinieră răsărită din jir. Port-altoiurile, pe care le protejase de oi printr-un grilaj, erau de toată frumusețea. Se gândea și la mesteceni, pentru locurile retrase din văi, unde, spuse el, o anumită umiditate dormitează în adânc, la câțiva metri de la suprafața solului. Ne-am despărțit a doua zi.
În anul care a urmat, a început războiul din 1914, în care am fost înrolat timp de cinci ani. Un soldat de infanterie nu se putea gândi deloc la copaci. Ca să spun drept, întâmplarea aceasta nu-mi rămase în minte; o consideram ca pe un fel de dada, o colecție de timbre, și o uitasem.
Ieșit din război, m-am trezit în posesia unei minuscule prime de demobilizare, plin de dorința de a respira puțin aer curat. Fără nici un gând – în afară de această dorință – am apucat-o din nou pe drumul acelor ținuturi pustii; regiunea nu se schimbase. Totuși, dincolo de satul mort am zărit, în depărtare, un fel de ceață gri care acoperea înălțimile, asemeni unui văl. Din ajun, începusem să mă gândesc la acest cioban, plantator de copaci. „Zece mii de stejari“, mi-am spus, “ocupă, într-adevăr, un spațiu vast“.
Văzusem murind prea mulți oameni, timp de cinci ani, ca să nu-mi imaginez cu ușurință moartea lui Elzeard Bouffier, mai ales că, la douăzeci de ani, consideri oameni de cinzeci ca niște bătrâni cărora nu le mai rămâne altceva de făcut decât să moară. Nu murise. Era chiar foarte în putere. Își schimbase meseria. Nu mai avea decât patru oi, care-i amenințau plantațiile de copaci. Căci, spuse el (și eu o constatam), nu se sinchisise deloc de război. Continuase imperturbabil să planteze. Stejarii din 1910 aveau acum zece ani și erau mai mari decât mine și decât el. Rămăsesem de-a dreptul fără grai și, cum el nu vorbea, am petrecut toată ziua tăcuți, plimbându-ne prin pădurea lui. Aceasta avea în trei tronsoane, unsprezece kilometri, pe cea mai mare lărgime.
Când mi-am amintit că totul ieșise din mâinile și sufletul acestui om – fără mijloace tehnice – am înțeles că oamenii ar putea fi la fel de eficace precum Dumnezeu în alte domenii decât distrugerea. Își urmărise ideea și fagii care îmi ajungeau până la umeri stăteau mărturie. Stejarii erau mai viguroși și depășiseră vârsta când erau la discreția rozătoarelor; cât despre planurile Providenței, ca să distrugă opera creată ar fi trebuit să recurgă de aici înainte la cicloni.
Îmi arătă niște admirabile pâlcuri de mesteceni, care datau de cinci ani, adică din 1915, din vremea când eu luptam la Verdun. Populase toate văgăunile, unde presupunea, pe bună dreptate, că există umiditate la suprafața solului. Erau fragezi ca niște adolescenți și foarte hotărâți. Creația dădea, de altfel, impresia că se operează în lanț. Nu-și făcea griji cu asta, își continua cu îndârjire sarcina foarte simplă.Dar, coborând prin sat, am văzut curgând apa în pâraiele care, de când se știe, deveniseră seci. Aceste pâraie uscate avuseseră odinioară apă, în timpurile străvechi.
Unele din aceste sate triste, despre care am vorbit la începutul relatării mele, fuseseră construite pe locurile unor vechi sate galo-romane, din care rămăseseră încă urme; arheologii scormoniseră și găsiseră cârlige de undiță în locuri unde, în secolul XX, trebuia să recurgi la cisterne pentru a avea puțină apă. Vântul împrăștiase și el unele semințe. Odată cu apa, reapăreau sălciile, răchita, pajiștile, grădinile, florile și un anumit mod de viață. Transformarea se opera atât de încet, încât devenea ceva firesc, fără a provoca uimire. Vânătorii care urcau spre locurile solitare, în urmărirea iepurilor sălbatici sau a mistreților, constataseră mulțimea de copaci tineri, dar o puseseră pe seama farselor naturale ale pământului. De aceea, nu se atingeau de lucrarea acestui om. Dacă l-ar fi bănuit, i-ar fi creat probleme. Era de neconceput. Cine și-ar fi putut imagina, prin sate și în administrație, o asemenea încăpățânare în generozitatea cea mai minunată?
Începând din 1920, n-a trecut niciodată mai mult de un an fără să-l vizitez pe Elzeard Bouffier. Nu l-am văzut niciodată cedând sau îndoindu-se. Și totuși, Dumnezeu știe dacă Dumnezeu însuși ne împinge la aceasta. N-am făcut socoteala tristeților sale. Putem să ne imaginăm, totuși, că pentru o asemenea reușită a trebuit să învingă adversitățile; că, pentru a asigura victoria unei astfel de pasiuni, a trebuit să lupte cu disperarea. Plantase timp de un an mai mult de zece mii de arțari. Au murit toți. Anul următor a abandonat arțarii, ca să reia plantarea fagilor, care au crescut mai bine decât stejarii.
Ca să avem o idee cât mai exactă despre acest caracter excepțional, nu trebuie să uităm că el s-a manifestat într-o singurătate absolută, atât de absolută încât, spre sfârșitul vieții, pierduse obișnuința de a vorbi. Sau, poate, nu-i mai vedea rostul…
În 1933, a primit vizita unui silvicultor înmărmurit. Acest funcționar i-a ordonat să nu facă foc afară, de teamă să nu pună în pericol creșterea acestei păduri naturale. Era pentru prima dată, îi spuse acest om naiv, că o pădure creștea singură. În acea vreme, el mergea să planteze fagi la doisprezece kilometri de casă. Pentru a evita traseul du-întors – avea atunci șaptezeci și cinci de ani – se gândea să construiască o cabană de piatră chiar pe locul plantațiilor sale. Ceea ce a și făcut în anul următor.
În 1935, o adevărată delegație administrativă a venit să examineze pădurea naturală: un înalt funcționar silvic, un deputat și tehnicieni. Se pronunțară multe cuvinte inutile. S-a hotărât să se facă ceva și, din fericire, nu s-a făcut nimic, în afară de singurul lucru util: acela de a pune pădurea sub protecția satului și de a interzice tăierea lemnului pentru cărbune. Căci era imposibil să nu fii subjugat de frumusețea acestor copaci tineri, în plină putere. Ea își exercită vraja chiar și asupra deputatului.
Aveam un prieten printre șefii forestieri, care făcea parte din delegație. I-am explicat misterul. Într-una din zilele săptămânii următoare am pornit în căutarea lui Elzeard Bouffier. L-am găsit lucrând la douăzeci de kilometri de locul în care avusese loc inspecția. Acest șef forestier nu era degeaba prietenul meu. Cunoștea valoarea lucrurilor. A știut să păstreze secretul. I-am oferit ciobanului câteva ouă aduse în dar. Am împărțit masa frugală în trei și am petrecut câteva ore contemplând în tăcere peisajul. Partea dinspre care veneam era acoperită cu copaci înalți de șase-opt metri. Îmi aminteam aspectul ținutului în 1913: pustiu …
Munca liniștită și ritmică, frugalitatea meselor și, mai ales, seninătatea sufletului, îi dăduseră acestui bătrân o sănătate aproape solemnă. Era un atlet al lui Dumnezeu. Mă întrebam câte hectare va mai acoperi încă de copaci.
Înainte de a pleca, prietenul meu dădu doar o singură sugestie, legată de anumite esențe care s-ar potrivi mai bine terenului de aici. N-a insistat. “Pentru simplu motiv”, îmi spuse apoi, “că acest om știe mai mult decât mine“. După o oră de mers – ideea prinzând contur – adăugă: “Știe mai mult decât oricine despre asta. A găsit un mjloc strălucit de a fi fericit“. Datorită acestui șef forestier, atât pădurea, cât și fericirea acestui om au fost ocrotite. Trei pădurari au fost numiți de el pentru această munca de ocrotire și i-a speriat în așa hal, încât rămaseră insensibili la toate cănile cu vin pe care tăietorii de copaci li le-ar fi putut oferi.
Pădurea nu a fost în pericol grav decât în războiul din 1939. Automobilele funcționând atunci cu gazogen, lemnul nu ajungea niciodată. Au început să facă tăieri în rândul stejarilor ce datau din 1910, dar aceste terenuri erau atât de departe de rețelele rutiere, încât intreprinderea se dovedi foarte nerentabilă din punct de vedere financiar si fu abandonată. Ciobanul nu văzuse nimic. Era la treizeci de kilometri de acolo, continuându-și liniștit munca, ignorând războiul din 1939, cum ignorase și războiul din 1914.
detestau, trăiau din vânătoarea cu capcană: erau cam în starea fizică și morală a oamenilor preistorici. Urzicile devorau, în jurul lor, casele părăsite. Condiția lor era fără speranță. Nu aveau altceva de făcut decât să aștepte moartea: situație care nu predispunea deloc la virtute. Totul era acum schimbat. Chiar și aerul. În locul vijeliilor uscate și brutale L-am văzut pe Elzeard Bouffier pentru ultima oară în iunie 1945. Avea atunci optzeci și șapte de ani. Luasem din nou drumul pustietăților, dar acum, în ciuda deteriorării în care războiul adusese ținutul, exista un autobuz care făcea legătura între Valea Durance și munte. Am pus pe seama acestui mijloc de transport relativ rapid faptul că nu mai recunoșteam locurile primelor mele drumeții. Mi se părea că drumul mă conducea prin locuri noi.
Am avut nevoie de un nume de sat pentru a trage concluzia că mă aflam, într-adevăr, în această regiune odinioară părăsită și în ruine. În 1913, acest cătun de zece-douăsprezece case avea trei locuitori. Erau sălbatici, se care mă întâmpinau odinioară, sufla o briză ușoară, încărcată de miresme. Un foșnet asemeni apei venea din munți: era acela al vântului din pădure. În fine, un lucru și mai uimitor, am auzit adevăratul sunet al apei curgând în bazin. Am văzut că făcuseră o fântână, că avea apă din belșug și, ceea ce m-a impresionat mai mult, plantaseră lângă ea un tei, care putea să aibă vreo patru ani, caci era deja gros, simbol incontestabil al unei renașteri.
Pe de altă parte, Vergnons păstra urmele unei munci pentru întreprinderea căreia este necesară speranța. Speranța revenise, așadar. Se măturaseră ruinele, se demolaseră bucățile de ziduri deteriorate și se clădiseră din nou cinci case. Cătunul număra de-acum douăzeci și opt de locuitori, dintre care patru familii tinere. Casele noi, proaspăt tencuite, erau înconjurate de grădini de legume, în care creșteau amestecate, dar aliniate, legume și flori, varza și trandafirii, prazul și gura-leului, țelina și anemonele. Era de-acum, un loc în care doreai să locuiești. Începând de acolo, am parcurs drumul pe jos.
Războiul, din care abia ieșeam, nu permisese o viață foarte înfloritoare, dar Lazăr ieșise din mormânt. Pe coastele povârnite ale muntelui vedeam lanuri mici de orz și secară verde; în fundul văilor înverzeau câteva pășuni. N-au trebuit decât cei opt ani care ne despart de acea perioadă pentru ca tot ținutul să strălucească de sănătate și îmbelșugare. Pe locul ruinelor pe care le văzusem în 1913 se ridică acum gospodării curate, tencuite, care sunt imaginea unei vieți fericite și confortabile. Vechile izvoare, alimentate de ploile și zăpezile pe care le rețin pădurile, au început iar să curgă. Apele lor au fost canalizate. Lângă fiecare fermă, în boschetele de arțari, bazinele fântânilor se revarsă peste covoarele de mentă proaspătă.
Satele au fost reconstruite încet-încet. O populație venită de la câmpie, unde pământul se vinde scump, s-a fixat aici, aducând tinerețe și mișcare, spirit de aventură. Întâlnești pe drum femei și bărbați bine hrăniți, băieți și fete care știu să râdă și care au prins gust pentru serbările de la țară. Dacă socotim fosta populație, de nerecunoscut de când trăiește în liniște, și pe noii veniți, atunci înseamnă că mai mult de zece mii de persoane îi datorează fericirea lui Elzeard Bouffier.
Când mă gândesc că un singur om, redus doar la simplele-i resurse fizice și morale, a fost în stare să facă să se ivească din pustiu acest ținut al Canaanului, mi se pare că, la urma urmei, condiția umană este admirabilă. Dar când socotesc câtă constanță în măreție sufletească și îndârjire în generozitate au fost necesare pentru a obține acest rezultat, sunt cuprins de un respect imens pentru acest bătrân țăran fără cultură, care a știut să ducă la capăt această operă demnă de Dumnezeu. Elzeard Bouffier a murit în pace în1947, la azilul din Banon.
Autor JEAN GIONO
Materialul a fost prezentat de un autor francez la Conferința ANATECOR din 22-24 septembrie 2006 la Arad și este publicata în Compendiumul lucrărilor acestei Conferințe la paginile 777-785. Învățătura acestui material a impresionat sala.
