Nu voi muri…
„…Ci voi trai si voi povesti lucrarile Domnului”
Psalmul 118:17
Intr-un alt loc, psalmistul remarca faptul ca nu cei morti Il lauda pe Dumnezeu, ci cei vi. Poate ca nu intelegem indeajuns rationamentul si importanta faptului ca atata vreme cat avem viata este bine sa-L laudam pe Dumnezeu pentru fiecare clipa pe care ne-o ofera, sa povestim lucrarile minunate pe care El le face in vietile noastre.
Despre astfel de „lucrari ale Domnului” in viata unui om, doresc sa povestesc cate ceva in randurile care urmeaza. Este vorba despre Giurgiu Claudiu, din Reghin, membru in comunitatea AZS din localitatea Solovastru, jud. Mures, unde a fost botezat in toamna anului 2006, la varsta de 33 ani. Nu pot sa povestesc experienta lui Claudiu in intregime, este vasta si cu multe fatete. Doar intr-o carte ar putea sa fie cuprinsa cat de cat, insa doar vesnicia o va descoperi in adevarata ei lumina! De fapt, a fost o experienta a intregii comunitati. Sunt sigur ca Dumnezeu a dorit cu aceasta ocazie ca fiecare sa mai invatam cate ceva despre increderea puternica in El, credinta neclintita, puterea extraordinara de lupta – fara a da nici un pas inapoi, spiritul de sacrificiu, impreuna simtire, puterea rugaciunii, dragostea adevarata, si asa mai departe.
Pot sa afirm, fara teama de a gresi, ca fiecare membru din comunitate, precum si alte persoane, au avut propria experienta in legatura cu Claudiu. In ce ma priveste, ca unul care lucrez la propovaduirea Evangheliei prin cuvantul scris, ii multumesc lui Dumnezeu ca in cadrul acestei activitati l-am intalnit si pe Claudiu. Si ma bucur foarte mult ca, la baza relatiei pe care a ajuns sa o aiba cu Dumnezeu, sta faptul ca s-a aplecat asupra cartilor – mai ales a celor de sanatate.
Vizite la standul de carte
Vreau sa va relatez foarte pe scurt modul cum a lucrat Dumnezeu. In anul 2004, am participat impreuna cu familia – sotia si cele doua fete – la campania de colportaj organizata pe litoral, si am lucrat o luna la standul din statiunea Costinesti.
Dupa incheierea seriei, am mai ramas vreo doua zile ca sa ne odihnim putin si sa vizitam si celelalte statiuni. In statiunea Neptun, ne-am oprit la un stand de-al nostru pe o alee unde lucra Cristi Lupoaia, colportor din Moldova (actualmente lucreaza in Oltenia) care, cu mult entuziasm mi-a spus: „Frate Catinean, ce bine ca ne-am intalnit! Am o veste buna: astazi a trecut pe la standul nostru un baiat din Reghin, care era foarte interesat de cartile noastre, multe din ele spunea ca le are, dar a mai cumparat si de la noi. Am discutat multe lucruri, spunea ca e instructor la o sala de sport, si ca apreciaza foarte mult – si chiar practica – un stil de viata sanatos. Numele lui este Claudiu, si mi-a dat numarul de telefon, exprimandu-si dorinta de a fi contactat ca sa va cunoasteti.”
Cam aceasta a fost discutia cu Cristi, dupa care am introdus numarul in telefon, iar la nume am scris simplu: Claudiu. Ne-am intors acasa, si ma gandeam: „o sa-l sun maine…” Apoi, ba una, ba alta: „o sa-l sun peste cateva zile…”
Spre rusinea mea o spun, a trecut un an si nu l.-am sunat! Nu am uitat de el, dar imi ziceam ca dupa atata timp, n-are sens sa-l mai sun. Asa suntem noi oamenii… dar Dumnezeu este altfel!
In luna octombrie 2005, s-a aprobat amplasarea unui stand de carte in incinta Spitalului Judetean Targu Mures. Eram la stand in prima sau a doua zi dupa deschidere, iar in fata standului s-au oprit doua persoane – o doamna tanara tinea de brat un domn inalt, slab, galben la fata si clatinandu-se pe picioare. Iar intr-un stativ, atarnau niste perfuzii care erau conectate in zona gatului. Privind cartile, conversau intre ei: „Pe asta o avem, si pe asta o avem, si pe asta…” M-am dus langa ei si i-am intrebat de unde sunt. Cand mi-au spus ca sunt din Reghin, a doua intrebare pe care i-am adresat-o a fost: „Tu esti Claudiu?” A zambit si mi-a confirmat ca acesta este numele lui si ca stie despre lucrarea aceasta si despre carti, pentru ca a mai trecut pe la standul nostru din Reghin, unde fetele mele lucrasera in timpul vacantei. Din acel moment au inceput relatiile noastre de prietenie, care in fiecare zi s-au consolidat din ce in ce mai mult.
„Ma voi pocai cand o sa ies la pensie”
Aceastea nu au fost primele contacte ale lui Claudiu cu adventistii. Avea prieteni, cunoscuti, colegi de munca adventisti, dintre care unul Grigore, pe care il cunoscuse cu 15 ani in urma. Alergau impreuna (Grigore alerga maraton chiar si in competitii internationale, dar botezandu-se a parasit activitatea competitionala), invatau sa traiasca sanatos (Claudiu devenise vegetarian cu 7 ani inainte de a pasi intr-o biserica adventista), iar cat despre religie, Claudiu spunea: „Cred! Stiu ca aici este adevarul, dar nu pot sa fac lucrul acesta acum; o sa ma pocaiesc si eu cand o sa fiu la pensie.” In prezent, el recunoaste ca Dumnezeu i-a indeplinit dorinta, scotandu-l la pensie cu mult mai devreme decat ar fi crezut el…
Prima data a fost vorba despre un chist hidatic (ca urmare a unui virus contactat in copilarie sau, cine stie cand, de la un fir de par de animal), depistat la sfarsitul verii 2005. A fost nevoie de o interventie chirurgicala la ficat, care in mod normal n-ar fi trebuit sa constituie o problema grava. Printr-un set de imprejurari, mai mult sau mai putin cunoscute sau intelese, au aparut complicatii din ce in ce mai grave, fiind necesare patru operatii pe ficat si alte trei interventii nechirurgicale, in total 7 interventii cu anestezie totala in mai putin de 2 luni si jumatate, in Tg. Mures si Cluj.
„Stiu ce trebuie sa-I promit lui Dumnezeu…”
Claudiu si sotia lui, Mihaela, erau oameni credinciosi si tematori de Dumnezeu, asa cum au fost crescuti in familiile parintilor; si au zis: „Hai sa mergem la biserica, sa fim evlaviosi, sa citim carti de rugaciuni, sa ne rugam la Dumnezeu, ca sa fie bine…” Insa lucrurile mergeau din ce in ce mai rau!
Cand ne-am intalnit la stand in spitalul din Tg. Mures, era inaintea celei de-a patra operatii pe ficat – si cea mai grea. I-am oferit cartea Calea catre Hristos si i-am zis: „Citeste din cartea aceasta, increde-te in Dumnezeu, iar eu ma voi ruga pentru tine si cred ca o sa fie totul bine.”
Claudiu:
In acele zile, aveam la mine o carte de rugaciuni. Mihaela o adusese si ma zorea in fiecare zi: „Citeste din cartea de rugaciuni, citeste, nu te lasa!” Citeam si incercam sa prind cate ceva, sa asimilez, sa inteleg, dar totul era ca de otel. Nu puteam sa inghit nimic, mi se oprea parca in gat, eram asa de confuz si descurajat… Iar cand am luat in maini cartea Calea catre Hristos si am inceput sa citesc… Dumnezeu este iubire – scrie pe fiecare boboc de floare, pe fiecare fir de iarba…, am primit o asa lumina si pace in suflet, pe care nu pot sa le descriu in cuvinte. Mi-au venit in minte promisiunile pe care incercasem sa I le facem lui Dumnezeu, ca vom fi mai buni, ca vom merge la biserica, etc., fara nici un rezultat, iar o voce parca imi spunea: „Stii ce trebuie sa-I promiti lui Dumnezeu…” Atunci am zis: „Mihaela, eu stiu ce trebuie sa-I promit lui Dumnezeu ca sa trec cu bine prin aceasta operatie”. Ea mi-a raspuns: „Claudiu, daca stii, promite-I!”
Incercam sa-i promit, dar nu puteam. Cuvintele mi se opreau in gat, n-am putut sa mai spun nimic. Stiam ca nu poti sa te joci cu Dumnezeu – daca promiti, trebuie sa faci. A venit d-na dr. anestezista si ne-a zis: „Imi pare rau ca trebuie sa va spun, dar vreau sa fiu sincera cu voi: aceasta va fi operatia cea mai grea din cate au fost pana acum, iar sistemul tau imunitar este la pamant. Esti foarte slabit, nu stim ce se va intampla, numai daca Dumnezeu va face o minune…”
Am fost dus in sala de operatie si auzeam cum se fac pregatirile in jurul meu. Atunci am zis: „Doamne, daca ma scapi si de aceasta data, ma pocaiesc! Iti promit!”
Doi ani pe „foc”
Dumnezeu l-a ascultat pe Claudiu, scapandu-l nu numai din acea situatie, ci si din altele, multe si grele care au urmat. Claudiu s-a tinut si el de promisiune, urmarind mereu obiectivul pe care si l-a propus, trecand prin multe imprejurari potrivnice si piedici pe care vrajmasul i le-a adus in cale, iar exact la un an de la promisiune, intra in apa botezului. Pana atunci, insa, au fost multe greutati de toate felurile. Dupa acea operatie grea din luna decembrie 2005, din care Dumnezeu l-a scos cu bine, incat tot personalul medical a ramas uimit, Claudiu a plecat acasa si se simtea destul de bine, insa avea o problema: „Ce fac cu promisiunea?”
Claudiu:
Prietenul meu, Grigore, ma intreba mereu: „Te-ai dus la adunare? Du-te, ce mai astepti? Nu mai amana, ca nu e bine.”
Eram speriat, ma intrebam ce vor zice parintii, socrii, rudele, prietenii multi pe care ii am in acest oras… Au trecut asa vreo doua-trei saptamani, apoi intr-o sambata m-am imbracat si m-am dus spre biserica AZS „A” din Reghin. Mi-era teama sa nu ma vada vreun prieten si sa ma intrebe unde merg, iar cand am ajuns acolo, era multa lume care circula pe afara. Am vazut gardul inalt din tabla, prin care nu se vedea inauntru, si mi-am zis ca totul va fi in regula daca ma furisez repede pe usa de la strada inauntru, in curte. Am intrat repede in curte, insa acolo am vazut niste scari inalte care duceau in sala si mi-a fost teama ca, urcandu-le, puteam sa fiu vazut peste gard din strada. Nu mai aveam incotro, asa ca am intrat si, spre surprinderea mea, acolo mai erau persoane pe care le cunosteam si chiar prieteni care se pocaisera intre timp. Primul pas a fost mai greu…
Anul 2006 a insemnat pentru Claudiu, atat punctul de cotitura in viata lui, culminand cu legamantul botezului, in luna noiembrie, dar si episoade crancene de lupta, constand in investigatii, tratamente, alergari de la un spital la altul in Tg. Mures, Bucuresti, Cluj, apoi in Franta si Italia. Verdictul medicilor a fost in cele din urma acela de care ne era frica la toti, si nici macar nu indrazneam sa vorbim pe fata despre acest lucru – singura sansa de supravietuire era transplantul de ficat.
Comunitatea din Solovastru – care l-a „adoptat” ca pe propriul copil – a trecut prin momente de grea cumpana, iar cel care ne-a inspirat speranta si incredere in Dumnezeu, a fost insusi Claudiu care, marturisind ca este pregatit pentru orice, credea totusi ca Dumnezeu il va vindeca in vreun fel.
A trecut ziua botezului, sarbatoare cu parinti, frati, rude, prieteni – o biruinta pentru vesnicie – dar starea de sanatate a lui Claudiu se agrava din ce in ce mai mult. La vreo doua luni de la botez, arata atat de rau incat toti ne gandeam ca se va intampla ceva rau de tot. A cerut sa i se faca ungerea cu untdelemn si a fost organizat un serviciu special de ungere in cadrul comunitatii Solovastru, la care au participat mai multi pastori.
Serviciul de ungere urma sa aiba loc in Sabat dupa masa, si cred ca acea zi nu va fi uitata prea repede de catre cei care am fost prezenti acolo in Sabat. Asteptam cu totii in tacere si cu speranta acel moment, dar ceasurile erau foarte apasatoare. Boala ii afectase lui Claudiu chiar si vederea, incat mai ales seara nu mai vedea nimic.
In acea vineri seara, in comunitatea din Solovastru, pe obrajii tuturor curgeau lacrimile. Fiecare plangea in tacere la locul lui, cu capul aplecat, de la copiii cei mai mici, pana la batrani. Claudiu nu era un om care sa planga sau „sa se planga” pentru orice, dar cu acea ocazie, pentru prima data am vazut lacrimile siroind si pe fata lui. Sunt sigur ca au fost momente de solemna cercetare in viata multora cu acea ocazie.
Cred ca Dumnezeu a facut multe minuni cu aceasta ocazie, nu doar una singura si, de asemenea, cred ca El a dorit sa atinga mai multe inimi, procedand asa cum stie El ca este mai bine, nu neaparat asa cum vrem noi.
Dupa ungere, starea sanatatii lui Claudiu s-a ameliorat si, timp de cateva luni, a fost destul de bine. Privind in urma, imi dau seama ca Dumnezeu, in dragostea Lui, a acordat timpul care era necesar pentru ca mai multe persoane sa poata ia decizii foarte importante. Astfel, Cristi – fratele mai mic al lui Claudiu – s-a oferit sa doneze jumatate din ficatul lui, si totodata s-a decis sa se boteze si el.
Dar Dumnezeu a avut de facut o lucrare si cu noi, ceilalti… Lucrurile se indreptau spre o directie tot mai clara, si fiecare stiam ce trebuie sa facem, dar aproape ca nu aveam curajul sa spunem ceva. Un transplant de ficat – care la acea data se preconiza ca va avea loc in Franta – insemna o suma de bani pe care nu o cunosteam, dar stiam ca depaseste cu mult posibilitatile familiei, care deja erau foarte restranse datorita cheltuielilor mari care au fost necesare pana atunci.
Eram in Tg. Mures intr-o campanie cu colportorii, in primavara anului 2007, cand i-am telefonat pastorului Nadasan Iacob si i-am zis: „Ce facem? Nu putem privi la omul acesta cum se stinge…, trebuie sa facem ceva!” El mi-a raspuns: „Bineinteles ca nu vom sta nepasatori, tocmai am inceput sa culeg informatiile necesare, intrucat o asemenea actiune trebuie sa fie organizata dupa niste principii si reguli bine stabilite. Este un lucru foarte important si sensibil.” Astfel, impreuna cu pastorul Abrudan Costica si alte cateva persoane, am constituit un comitet de sustinere pentru administrarea acestei actiuni de strangere a fondurilor necesare pentru transplant. Am dorit sa amintesc foarte pe scurt si acest aspect, pentru ca Dumnezeu a lucrat in vietile multora cu aceasta ocazie. Au fost obtinute multe biruinte asupra egoismului, si s-a dovedit inca odata ca suntem o familie! Pentru salvarea vietii lui Claudiu, au raspuns cu multa dragoste frati si surori din comunitatile invecinate, dar si din alte Conferinte, din alte tari, si chiar si de pe alte continente. Sunt sigur ca Dumnezeu nu va ramane dator!
In toata aceasta experienta s-a vazut clar mana lui Dumnezeu. Medicii din Franta care au investigat cazul, i-au spus in cele din urma lui Claudiu: „Nu trebuie sa vi aici pentru transplant. La Bucuresti aveti medici la fel de buni care pot sa faca aceasta operatie foarte bine!”
Cei de la Bucuresti aveau deja in evidenta acest caz, si se astepta momentul optim pentru transplant. Cristi, care urma sa doneze din ficatul lui pentru fratele sau, a venit la biserica si a spus: „Fratilor, vreau sa fiu botezat. Nu pot sa merg pe masa de operatie neimpacat cu Dumnezeu, nu pot sti ce se va intampla…”
Era o situatie de urgenta si comitetul a hotarat: „Sabatul viitor, vineri seara, va avea loc botezul.”
Nimeni nu stia cand va avea loc transplantul, iar Claudiu a spus: „Nu mi-e frica, stiu ca voi fi anesteziat, iar cand ma voi trezi voi vedea – ori fata unei asistente, ori fata Domnului Hristos – de ce sa ma tem?”
Un frate mai in varsta care tinea predica in acel Sabat – fratele Chereches Mihai, a citit din Psalmul 118:17, apoi i s-a adresat, de la amvon, direct lui Claudiu, zicandu-i: „Claudiu, sa stii ca nu vei muri, pentru ca tu trebuie sa povestesti multor oameni experienta ta.”
„Oameni noi…”
Asteptam cu totii sa treaca inca cateva zile pentru a ne bucura la botezul de vineri seara. Pentru Claudiu insa, erau zile din ce in ce mai grele, chiar de la inceputul saptamanii simtindu-se foarte rau. A dat telefon la Bucuresti, iar medicul i-a spus: „Urca pe tren, si vino urgent aici!” Miercuri seara, Claudiu se indrepta spre Bucuresti, impreuna cu Mihaela, iar Cristi – ramas acasa – era confuz si emotionat, nestiind inca daca peste doua zile se va afla in apa botezului sau pe masa de operatie.
In ziua de joi, in timp ce la spitalul Fundni se faceau anumite investigatii asupra situatiei, pe o strada din Bucuresti avea loc un grav accident de circulatie, in care un tanar de 16 ani murea! Parintii semneaza acordul pentru donarea organelor, iar medicii constata compatibilitatea perfecta a ficatului pentru Claudiu si il anunta: „Maine vei intra in operatie!”
Cat de bine se potrivesc toate cand sunt dirijate de o mana atat de puternica si nevazuta… Nu putem acum sa-L intelegem pe deplin, dar intr-o zi vom intelege.
In acea seara de vineri, 7 septembrie, au fost mai multe evenimente importante: exact in timpul in care lui Claudiu i se transplanta un nou ficat de catre echipa de medici de la Fundeni, Cristi primea si el o inima noua in „sala de operatii” a lui Dumnezeu unde, asa cum ne-a declarat el ulterior, apa a fost fierbinte.
Au fost momente a caror incarcatura emotionala nu poate fi explicata in cuvinte. Multe inimi au fost topite cu acea ocazie. Multe mani s-au ridicat, promitand impacare cu Dumnezeu in viitorul apropiat – printre acestea si o mana pentru care Mihaela si Claudiu au plans de bucurie in spitalul din Bucuresti, cand au primit vestea.
Intors acasa, plin de viata – fizica si spirituala – Claudiu povesteste tuturor din jur despre dragostea si puterea lui Dumnezeu, iar cei care l-au vazut cum arata in timpul bolii, exclama uimiti: „Multe lucruri am vazut in viata mea, dar asa ceva n-am mai vazut niciodata! Dumnezeu a facut o minune!”
Cristi, care pana nu demult protesta revoltat: „Cum? Daca eu voi avea nunta sambata, inseamna ca fratele meu nu va veni la nunta?”, acum este sigur ca nunta sa nu va fi intr-o zi de sambata!
Iar seful Mihaelei – de la Spitalul din Reghin, unde lucreaza, o „ajuta” sa-si destainuie of-ul: „Stiam eu ca si tu o sa te botezi… Cum sa nu vin la botezul tau?… Sa nu cumva sa nu ma anuntati cand va fi!… Iar cu sambata libera, o sa rezolvam noi si asta cumva…”
Cand urci scara blocului spre apartamentul unde locuieste Claudiu impreuna cu Mihaela si Sorinel (copilul lor), vei vedea amplasate pe pereti cateva planse colorate, cu peisaje frumoase si cu texte despre Dumnezeu. Pe una din aceste imagini, scrie asa: „Cand Dumnezeu vrea sa faca o minune, incepe intotdeauna cu o imposibilitate!”
Claudiu traieste! Chiar daca acest lucru parea imposibil din punct de vedere omenesc… Dumnezeu a inceput cu o minune… si a continuat cu mai multe!
Nu stim cat timp va mai avea pe acest pamant – asa cum pentru oricare din noi nu putem sti acest lucru, dar stim ceva: in urma acestei experiente, multi oameni Il vor cunoaste pe Dumnezeu si voi trai vesnic in Imparatia Sa!
Catinean Iacob,
prim colportor, Conferinta Transilvania de Sud
