Medicul de garda
Experienta pe care v-o relatez a inceput prin toamna anului ’92, la un an si jumatate de la sosirea familiei pe pamant american.
In comunitatea noastra, Manchester, New Hampshire, s-au solicitat, la anunturi, cativa voluntari pentru a ajuta o familie sa se mute intr-un oras apropiat.
M-am inscris cu bucurie, dar dupa cateva ore de efort am simtit ceva ciudat, nemaiintalnit pana atunci: am simtit cum ma lasa puterile! Nu mai puteam respira decat cu greu si aveam ameteli. Mi-am zis:
– O fi ceva trecator…
Tocmai de aceea n-am spus nimic celor din familie. De ce sa-i alarmez degeaba?
Dar dupa cateva saptamani aceasta stare ciudata a revenit si am cazut in timp ce ieseam din dormitor.
Sotia, care era de fata, a sarit imediat si m-a ridicat.
– Ce-ai patit? Ce s-a intamplat?
– O, nimic, nimic… am ametit.
– Cum asa? Dintr-o data? Bine ca nu ti s-a intamplat asta la volan!
Totusi, mi-am dat seama ca nu-i ceva trecator. Asa ca a doua zi am mers impreuna cu baiatul meu la doctorul familiei si i-am povestit cele intamplate. M-a consultat si mi-a colectat sange pentru analize. Urma sa primesc rezultatul a doua zi asa ca am plecat spre casa.
A doua zi doctorul ne-a telefonat.
– Va trebui sa stati cateva zile in spital. Si ar fi bine sa va grabiti. Ceva nu-i in regula in organism…
Am ascultat sfatul lui si m-am internat de urgenta. Asa am ajuns sa primesc un gallon de sange, aproximativ 4 litri, ca sa fiu pregatit pentru urmatoarele teste.
– Sa incepem intai cu stomacul, mi-a spus doctorul a doua zi.
Am inghitit o sonda – de fapt o camera de luat vederi – pentru ca medicii sa vada totul in interiorul meu.
– Stomacul este bun. O sa mergem mai departe cu investigatiile…
Dupa doua zile m-au adormit si m-au luat la control, de data aceasta la intestinul gros.
– Aici este ceva… o tumoare in prima curba a colonului, pe sectiunea ascendenta.
Mi-au luat proba din tumoare si de urgenta au facut analizele. Apoi a venit rezultatul: cancer!
In zilele urmatoare familia mea a luat legatura cu seful clinicii de chirurgie pentru programarea operatiei. In toate discutiile, medicul chirurg ii intreba pe-ai mei:
– Stie ca are cancer?
Dar fiica mea se ferea sa-mi traduca tot ce spunea doctorul. Eu nu stiam decat ca tumoarea poate fi sau nu de natura canceroasa. Oricum, tumoarea trebuia extirpata.
Sotia a observat insa ceva straniu in comportamentul fiicei si-a insistat sa-i spuna realitatea.
– Da, mamica, taticul are cancer la colon si trebuie operat neintarziat!
– Pentru ce, o, Doamne, pentru ce?
Auzisem adesea de cancer, de tumori canceroase, dar intotdeauna era vorba de altii. Acum insa situatia era grava: se intampla chiar in familia noastra! Am ramas uluiti si dezorientati. O vreme am fost chiar revoltati. Apoi insa a venit resemnarea…
Operatia a avut loc intr-o zi de joi, pe 10 decembrie ’92. A durat in jur de patru ore, timp in care fiica mea, in intelegere cu doctorul chirurg, a asteptat la usa salii de operatie.
Cand a aparut chirurgul in usa, fata ii radia de bucurie:
– Traieste!
Era o veste buna, deoarece in America anual se descopera 50.000 de cazuri de cancer la colon si doar jumatate din acestea mai pot fi salvate.
M-am trezit intr-un pat, langa geam… Afara era viscol si zapada bogata. Datorita oboselii nu putem tine ochii deschisi mai mult de 2 minute. Imi amintesc doar ca mi-am vazut sotia, baiatul, pe pastor si mai tarziu pe fiica mea. Imi mai amintesc cum pastorul s-a rugat langa patul meu.
A doua zi, vineri, am fost vizitat de medicul chirurg. El a prescris tratamentul si mi-a schimbat pansamentul colector. Seara au venit din nou pastorul si, impreuna cu el, a venit si prezbiterul. S-au rugat pentru familia noastra si m-au asigurat ca in Sabat toata adunarea ma va sustine in rugaciune.
Dar in noaptea aceea de Sabat, pe la miezul noptii, s-a intamplat ceva straniu. Dozatorul de anestezic s-a defectat – pompa nu mai alimenta cu anestezie reteaua de capilare instalata pe spate!
Imediat am dat alarma la cabinetul surorilor, printr-un telesemnal.
– Din pacate nu este nimeni aici care sa-l poata depana… mi-au raspuns ele.
Cu timpul durerile s-au intensificat si respiratia a devenit greoaie. Simteam niste cutite in inima cand incercam sa respir, si cu toate incercarile surorilor de garda de a-mi ameliora durerea, dupa 36 de ore de la operatie, am intrat in coma de durere. In ultimul moment am reusit sa-mi sun sotia acasa si sa-i spun:
– Fetito, nu mai pot! Fa ceva! Simt ca nu mai rezist!
Ce s-a intamplat mai departe nu mai stiu. M-am trezit abia a doua zi, in jurul pranzului. Prima grija a fost sa-mi sun sotia si sa-i multumesc c-a intervenit la timp.
– Ce ma faceam fara tine? Cred ca muream! Nu stiu cum ai facut, dar vreau sa-ti multumesc c-ai vorbit cu medicul…
– Da, da… stiu, am facut bine… ca am vorbit cu Medicul…
– Dar ce-i cu tine, fetito? De ce plangi?
– Plang de bucurie ca traiesti… stii, n-am reusit sa vorbesc cu vreun medic. Nu stiam ce sa ma fac, asa ca m-am dus la Medicul care este intotdeauna de serviciu, zi si noapte! El m-a ascultat si-a intervenit la timp…
De obicei, medicii nu vin noaptea prin saloane, dar atunci, cativa medici au fost adusi chiar in salonul meu. A fost o minune ca au reusit sa ma salveze.
Dupa-amiaza, copiii, care fusesera cu corul comunitatii intr-un alt oras, au venit cu sotia la spital si cu alti prieteni la care le-am spus:
– Azi noapte am trecut pe langa "parcare". Puteam sa nu mai fiu.
Pastorul a venit seara tarziu, s-a intretinut cu mine, s-a rugat si m-a asigurat ca totul va fi bine. Si el avusese cancer si Domnul, in dragostea Lui cea mare, il vindecase.
Eram internat in Spitalul Catolic din orasul nostru. Ca in orice spital catolic conducerea si administratia apartin preotilor si maicutelor, iar executarea operatiei o efectueaza angajati civili, platiti foarte bine. O asistenta primeste 30 dolari pe ora iar in zilele de sarbatoare in jur de 50 dolari. O operatie costa in jur de 15.000 dolari.
Toate holurile sunt pavoazate cu tablouri ale Papei si-ale cardinalilor lui. Spitalul are capela pentru serviciul divin al personalului si zilnic preotii si maicutele cutreiera saloanele pentru a oferi bolnavilor asistenta spirituala.
In curand se implinesc cinci ani de la operatie si ma simt excelent, prin harul lui Dumnezeu.
Sunt constient c-am abuzat de consumul de carne si-am facut din stomac un cimitir de pasari si de animale, lucru care m-a costat mult si daca nu-mi mai imprumuta cerul zile de trait, eram de mult intr-unul din uriasele dormitoare ale omenirii. Neascultarea se plateste, iar ascultarea se rasplateste.
Multumesc pe aceasta cale comitetului Uniunii Romane care a mijlocit pentru mine in rugaciunile lor, in acea perioada de cumpana si va multumesc si dv. pentru ca ne dati ocazia sa prezentam experientele noastre cu Dumnezeu in aceste ultime zile.
Domnul sa rasplateasca in ziua lui Isus Hristos pe toti oamenii de bine din Biserica Sa luptatoare.
Valeriu Olteanu, Manchester, New Hampshire, USA
Sursa: Revista "Experiente pe calea ingusta"
