Ma plec in fata Ta Doamne!
Calendarul arata 1993. Trecusera deja cativa ani de cand ma rugam ca Domnul sa-l intoarca pe sotul meu de la cele lumesti spre credinta. Rugaciunile mele nu erau disperate, ci pline de certitudinea ca El, Domnul, stie ce are de facut.
De-aceea, in ziua in care am primit telefon si am aflat despre accidentul sotului meu, am ramas linistita, increzatoare in planul divin. O singura intrebare persista in mintea mea, cunoscand caracterul lui:
– Oare nu-si va ridica pumnul impotriva cerului?
Atata amar de vreme incercasem sa-i explic principiile Bibliei si nu vazusem nici un pas inainte. Se considera “drept” pentru ca nu fuma si nu consuma bauturi alcoolice. Cateodata mai venea si la adunare…
N-am sa uit niciodata intalnirea noastra de a doua zi, dupa accident. Ieseam de la o evanghelizare ce se tinea la noi in localitate si l-am observat venind dinspre gara. Era imbracat in haine straine, cam mari de el; venea cu capul plecat, cu o infatisare care m-a surprins, pentru ca umilinta aceea n-o mai vazusem pana atunci.
M-a imbratisat si in scurte cuvinte mi-a descris cele intamplate, repetand mereu si mereu:
– Dumnezeu m-a salvat de la moarte! Numai Lui pot sa-i multumesc!
Cand am auzit aceste cuvinte, n-am putut sa nu-mi pun intrebarea:
– Sa fie el? Omul meu orgolios si plin de incredere in el?
Apoi am aflat ca problema era grava. El avea doar cateva zgarieturi si simtea o durere acuta in piept din cauza volanului. Dar in spitalul din Alba Iulia era o victima care suferea ingrozitor in urma ciocnirii autoturismelor.
Cum s-a intamplat? Explodase cauciucul de la Dacia noastra, si, in cateva fractiuni de secunda trecuse pe partea opusa a soselei. Acolo, chiar in acel moment, se afla o alta masina care stationa. Soferul tocmai coborase pentru o mica verificare la motor si… autoturismul nostru l-a lovit prin surprindere, zdrobindu-i piciorul si impingandu-l intr-un copac din apropiere cu masina cu tot.
Sotul meu a scos repede o patura din portbagaj, l-a asezat pe accidentat acolo si l-a trimis la spital, apoi, plin de sange pe haine, a ramas pe loc, buimac, asteptand executarea masuraturilor de rigoare. In viata lui nu facuse rau nimanui. Dar acum!?
Politistii au facut doua observatii care i-au ramas intiparite in memorie:
– Daca nu era masina asta aici, acum dumneata erai mort!
– Domnule, nu-i repari nimic pana cand nu-ti da tribunalul o sentina! Ai inteles?
– Am inteles! a raspuns el instictiv.
Dar acasa noi vedeam altfel lucrurile. Intelegand ca nu legile pamantesti sunt acelea care impun o conduita crestina, l-am vizitat adesea la spital pe domnul Constantin din Calimanesti si, pe langa sprijinul moral oferit, i-am reparat si autoturismul. Am facut ceea ce crestineste era drept si stateam linistiti.
Dupa prima vizita la spital, Alexandru al meu a venit acasa foarte necajit:
– Ii vor amputa piciorul!
M-am uitat la el si-am spus:
– Eu stiu ca Cineva poate interveni, noi inca mai avem genunchii sanatosi…
Si ne-am asezat in genunchi pentru rugaciune. In noaptea urmatoare, intamplator, m-am trezit. Sotul meu era pe genunchi, langa pat. Eu adormeam si cand ma trezeam, el era tot acolo. Bucuria mea nu cunostea margini.
– El, omul rugaciunii!?…
Stiam ca lupta lui nu este usoara. Insa fagaduintele curgeau din amandoua directiile:
“Cu nici un chip nu te voi lasa …”, spunea Domnul
– Doamne, ajuta-ma si am sa ma fiu al Tau, fagaduia el.
“Te port pe bratele Mele …”
– Am sa merg la Biserica Ta.
“Te voi satura din belsug …”
– Vreau sa Te cunosc!
La sfarsitul orei de rugaciune din Sabat am facut apel la fratii mei sa se roage pentru problema noastra. Plangeam impreuna si-l rugam pe Marele Medic sa intervina. Si curand increderea noastra in Dumnezeu a fost rasplatita din belsug.
Peste doua zile am auzit ca la spitalul din Alba Iulia sosise o trupa de medici austrieci. Domnul trimisese elicopterul vienez cu acesti medici care au constatat ca “piciorul nu trebuie amputat”. Au urmat operatii in serie si o vindecare lenta. Apoi, dupa sase luni a venit si ziua externarii din spital.
Pana in momentul in care le-am predat masina in stare de functionare, mi se parea ca suntem prieteni cu familia suferinda… Dar dupa externare, au inceput amenintarile. Daca nu le ofeream o suma mare de bani, enorma pentru noi, vor merge la tribunal.
Pe atunci eu asteptam al patrulea copil si pretentiile lor depaseau cu mult posibilitatile noastre. Asa ca au urmat procese, tribunale, judecatori, curti de apel, timp si bani pierduti si … mandatul de arestare.
Si acum imi aduc aminte cum baietelul nostru in varsta de un an il strangea tare pe taticul lui de amandoua picioarele ca sa nu plece cu oamenii aceia necunoscuti de la politie. Noi stiam sentinta si eram calmi. Dar cand s-a inchis usa in urma celor trei barbati, am simtit ca ma prabusesc. Un izvor de lacrimi a inceput sa curga din ochii mei si nu ma mai puteam opri. Intotdeauna am avut puterea sa gasesc ceva frumos in orice rau si-am multumit pentru orice, dar acum, un an si patru luni fara sotul meu mi se parea… o vesnicie.
Cel mic incerca sa-mi opreasca lacrimile cu palmutele lui si-mi era mila de el. Fetitele trebuiau sa soseasca imediat de la scoala. Numai Unul singur ma mai putea ajuta:
– Doamne, stiu ca esti aici. Nu ne lasa! Tu sa le pregatesti pe fetite pentru aceasta veste…
Dupa ce mi-am varsat durerea inaintea lui Dumnezeu, un calm ceresc a pus stapanire pe sufletul meu. Parca-mi spunea:
– “Nu te teme, Eu voi fi cu voi”.
Apoi gandurile mi-au zburat spre sotul meu. Plecase, dar simteam ca este un proaspat adventist care descoperea pas cu pas harul lui Dumnezeu.
Nu am trecut prea usor peste reactia fetelor. Bianca, fetita noastra adoptiva, ma sprijinea in mod sincer si devotat cu rugaciunile ei. Imi facea bine prezenta ei si gandirea matura pe care o manifesta la doar 16 ani. Timea, cum ajungea acasa de la gradinita, lua poza lui taticu’ si se refugia intr-un colt al camerei ca sa planga tacuta, fara zgomot, ca un om batran. Brigitta isi termina in graba lectiile si ma confrunta cu o multime de intrebari despre mila, despre dreptate …
In acelasi timp, si sotul meu se confrunta cu intrebarile colegilor de celula. In fiecare saptamana imi cerea alte si alte carti. Astfel, s-au perindat prin mainile gardienilor si ale detinutilor: Biblia, Hristos Lumina Lumii, Calea catre Hristos, etc.
Se intampla cateodata ca in linistea noptii se pomenea la patul lui cu cate unul din cei carora le citise despre pocainta din cartea “Calea catre Hristos”, si cu ochii plini de lacrimi, acesta venea sa-si deschida sufletul inaintea lui ca inaintea unui duhovnic.
Dupa 6 luni de detentie, sotul meu a fost eliberat. Dar acum era mult mai maturizat in caracter si credinta. Si desi procesele inca nu s-au incheiat, am invatat sa ne lasam purtati pe bratele Sale ocrotitoare.
Sora Lenke a fost deosebit de fericita sa-si vada sotul pasind in apa botezului. In Psalmul pe care l-a compus a dorit sa exprime multumirea si lauda la adresa lui Dumnezeu.
Psalm
Ma plec in fata Ta, Doamne,
ma plec cu reverenta
in fata maririi Tale
Cuvintele mele
sunt prea neinsemnate
ca sa pot canta despre acea zi
Cand ai intrat in mintea mea
si ai ocupat locul
care Ti se cuvenea
cu mult timp inainte.
Iti cant iubirea cea mare
pentru rabdarea cu care
ai asteptat ani de-a randul
ca sa-ti deschid,
M-ai coplesit cu lumina Ta
binefacatoare,
m-ai umplut cu binecuvantarile Tale
necunoscute de mine
pana atunci
Si, mai mult de-atat,
mi-ai aratat cantarul
judecatilor Tale
Ca sa nu mai privesc
la pacatele semenilor mei,
ci sa-mi ridic ochii
la Fratele meu,
la Tine, Doamne Isuse.
M-ai trecut
prin valurile incercarii
pana cand am iesit nimic
si nimeni…
Tu mi-ai oferit un mare dar:
pe sotul meu
asa cum mi-am dorit sa-l vad:
intors la Tine.
Ti-am simtit prezenta
cand servul Tau
l-a cufundat
in apa legamantului.
Mi-ai trecut mana
prin par si-am
auzit soapta Ta iubitoare:
“Asa vreau sa va vad,
mana in mana,
pe cararea
ingusta a vietii.
Va astept in
tara cea frumoasa…”
Si ai plecat…
Ma plec in fata Ta,
Doamne,
ma plec cu reverenta
in fata maririi Tale…
Amin
Sursa: Revista "Experiente pe calea ingusta"
