Distrugerea finală va fi o expresie a caracterului lui Dumnezeu. Atât justiÈ›ia, cât È™i bunătatea lui Dumnezeu sunt prezente în ea. Dumnezeu nu distruge planeta, ci o curăÈ›ă.
Amestecul de bine È™i rău. AÈ™a numitele realizări ale oamenilor sunt produsul unui amestec practic inseparabil de bine È™i rău. Egoismul, mândria, înÈ™elăciunea, jaful È™i uciderile sunt parte din istoria “succeselor” omeneÈ™ti. Talentul este proslăvit, posesorul lui este de multe ori recompensat, iar Dumnezeu care l-a dat este ignorat È™i tăgăduit. Aceasta este pur È™i simplu nedreptate. Un număr neÈ™tiut de oameni fără voce au fost È™terÈ™i de pe faÈ›a pământului de puternicii timpului. În Dubai,în peninsula Arabiei s-a construit cel mai mare È™i mai scump palat din lume. Numai unul dintre investitori, s-a spus, a cheltuit acolo vreo 50 de miliarde de dolari. Jos, în umbra hotelului înalt de peste 800 de metri, muncitori indieni, filipinezi È™i alÈ›ii, suferă de foame È™i aÈ™teaptă de câteva luni plata pentru munca lor. Unii ar pleca acasă, dar nu au bani de drum. Istoria tuturor castelelor È™i palatelor lumii are ceva din această pagină tristă. Piramidele din Egipt au fost ridicate cu munca sclavilor. Nu există nici măcar o singură realizare a omului în care natura lui păcătoasă să nu-È™i fi lăsat amprenta ei mortală. În faÈ›a justiÈ›iei veÈ™nice, “toate faptele noastre bune sunt ca o zdreanÈ›ă murdară” (Isaia 64,6). “Toate faptele noastre bune” înseamnă: Tot ce s-a făcut, ce s-a realizat È™i este socotit bun de oameni … Nimic din acestea nu poate rezista probei timpului, probă extinsă în veÈ™nicie.
Topografie mânjită cu sânge. Aveam vreo cincisprezece ani. În marginea BucureÈ™tiului era un han – un fel de hotel, cu curte mare pentru căruÈ›e È™i grajduri pentru cai. AÈ™a arăta pe atunci parcarea de astăzi. Acolo È›ărani care veneau cu produse la pieÈ›ele oraÈ™ului, sau care se întorceau spre casă, se opreau să doarmă. Într-o dimineaÈ›ă, trecând pe acolo, am văzut un om È™ezând pe pământ, rezemat de zidul clădirii. Vesta îi era descheiată È™i dintr-o gaură din piept curgea un È™uvoi gros de sânge cum, îl pompa încă inima. Îl înjunghiase un tâlhar, ca să-i ia banii. CredeÈ›i că mai pot uita vreodată scena? Dar amintirea aceasta teribilă este asociată de locul unde am văzut-o, chiar dacă acum este acolo o staÈ›ie de metrou. Pentru miliarde de oameni, locurile de pe pământ sunt asociate cu păcatul, cu remuÈ™cări, cu suferinÈ›e, cu moartea. AÈ™a sunt spitalele, tribunalele, închisorile, cimitirele, locuri din natură sau … locuinÈ›e. În bunătatea Lui, Dumnezeu va È™terge toate amintirile dureroase È™i “nimănui nu-i vor mai veni în minte” (Isaia 65,17).
ExplicaÈ›ia pierderii “nelegiuiÈ›ilor” este extrem de simplă. Dumnezeu este singura sursă de viaÈ›ă din univers. Oameni buni È™i oameni răi, îngeri sfinÈ›i È™i demoni – toÈ›i primesc de la Dumnezeu “viaÈ›ă, suflare È™i toate lucrurile” (Fapte 17,25). După o lungă, lungă aÈ™teptare, după încercări repetate de a-i câÈ™tiga, în sfârÈ™it, vine momentul când nu mai există nicio È™ansă de schimbare. ToÈ›i nelegiuiÈ›ii au ales conÈ™tient È™i definitiv că nu vor pe Dumnezeu în viaÈ›a lor. Evaluarea este făcută de sus È™i este exactă. Este momentul ca Dumnezeu să le respecte alegerea. Izvorul vieÈ›ii este întrerupt.
“Foc È™i pucioasă” este aparent o expresie idiomatică însemnând distrugere completă. “Iazul de foc este moartea a doua” (Apoc. 21,7), nu viaÈ›ă chinuită. “Plânsul È™i scrâÈ™nirea dinÈ›ilor” (Matei 22,13) desemnează regretul care nu poate fi exprimat al ocaziei nefolosite, al pierderii veÈ™niciei. FaÈ›ă de durerea acestui regret, focul nu mai înseamnă mare lucru. Când Domnul Hristos a murit pe cruce, nu cuiele răstignirii L-au ucis, ci ceva mai grav. “Întunericul de afară“ pare că exlude ideea de foc. Cu evidente valori simbolice, pentru siguranÈ›a interpretării, ca să n-o luăm razna, păstrăm conceptul biblic de “foc”.
Ca să rămână cineva conectat la sursa vieÈ›ii nu se cere nici să fie, nici să facă, nici să aibă ceva. Se cere doar să creadă în Domnul Hristos, care salvează.
Încă o dată. NelegiuiÈ›ii, care vor pieri în ziua executării judecăÈ›ii nu sunt niÈ™te copilaÈ™i nevinovaÈ›i, sau niÈ™te imbecili incapabili să-È™i conducă viaÈ›a. Cei ce vor fi înviaÈ›i după cei o mie de ani sunt luptători, oameni care vor încerca să atace cetatea È™i tabăra sfinÈ›ilor lui Dumnezeu.
CunoaÈ™tem caracterul lui Dumnezeu. El este bun, dar este È™i drept. Ambele sunt desfăÈ™urate la Golgota. Dacă răul nu ar avea un sfârÈ™it, el ar continua să chinuiască pe păcăcătoÈ™i È™i pe sfinÈ›i.
Deci, aÈ™a numita distrugere a celor răi este simplu executarea alegerii lor libere È™i finale de a se despărÈ›i de Dumnezeu, Izvorul vieÈ›ii. Momentul este decis de sus, de la Tronul lui Dumnezeu. NelegiuiÈ›ii sunt liberaÈ›i de grija lui Dumnezeu pe care au respins-o. Păcat!
Titus Cazan
Cu permisiune
Sursa: www.tituscazan.com
