Apostolul Pavel sfătuieÈ™te pe Timotei, tânărul său colaborator, să dea atenÈ›ie “la citire” (I Timotei 4,13). Nu precizează dacă se referă la alegerea cărÈ›ilor sau la grija de a se cultiva prin lectură. Probabil că amândouă sunt incluse. Recomandarea este inspirată È™i trebuie luată în serios de oricine.
Nu există scriitor care să nu fie mai întâi un cititor. Calitatea artistică a scrierilor acestuia poate trimite la sursele inspiraÈ›iei lui poetice. ApariÈ›ia de genii, de unicate fără precedente detectabile este încă o posibilitate, dar una extrem de rară. Principial, un scriitor este o persoană care a învăÈ›at să identifice repede o carte bună. Restul nu merită timpul È™i efortul de a fi citit. Nu ne vom ocupa de instrucÈ›iunile elementare. Autorul, editura, tabla de materii, câteva citate, referinÈ›e de încredere pot fi de prim ajutor în alegere. De acestea se ocupă orice È™coală elementară. Ne interesează acum perspectiva din care îÈ™i tratează autorul tema oferită.
PuÈ›ină istorie.
Dezbaterea pe tema citirii literaturii păgâne este documentată începând cu secolul al IV-lea, cu Augustin, Episcopul din Hippo, Africa de Nord (A.D. 355-430). Acesta a fost un om de o mare capacitate, a cărui influenÈ›ă a dominat Biserica peste o mie de ani, practic fără rival.
În termeni tari, el condamnă citirea literaturii scrisă de autori necreÈ™tini, ca fiind o “jertfă adusă îngerilor căzuÈ›i”, “curată deÈ™ertăciune”. Ne interesează argumentele lui.
PoveÈ™tile imaginare sunt “minciuni”. Citirea lor iroseÈ™te timp preÈ›ios, care ar putea fi folosit în cercetarea Scripturii sfinte. Literatura aceasta constituie o încurajare la nelegiuire. Unii cercetători, care nu sunt de acord cu această orientare, descriu opera lui Augustin ca fiind o mărturie a pregătirii lui literare È™i filozofice dinaintea convertirii la creÈ™tinism. Argumentele de mai sus, preluate din volumul Mărturisiri (Confessions) par contrazise de scrierile aceluiaÈ™i Augustin. Sunt È™i citate care explicit susÈ›in părerea opusă.
“Nu condamn cuvintele, care … sunt ca niÈ™te vase scumpe, ci vinul erorii, care este în ele”. “Ca È™i tezaurele vechilor egipteni, care conÈ›ineau nu numai idoli È™i poveri grele, pe care poporul Israel le-a urât È™i le-a îndepărtat, ci È™i vase È™i podoabe de argint È™i de aur È™i haine, pe care poporul Israel le-a scos de la ei pentru a le da o întrebuinÈ›are mai bună (È™i au făcut aceasta nu de la ei, ci la porunca lui Dumnezeu) …, tot aÈ™a toate ramurile învăÈ›ăturii păgâne conÈ›in nu numai fantezii idolatre È™i superstiÈ›ioase, ci È™i studii pentru minÈ›i liberate, care sunt mai potrivite în serviciul adevărului È™i sunt foarte folositoare pentru instruirea morală … Aceste comori, care au fost folosite nelegiuit È™i dăunător în serviciul demonilor … trebuie să fie mutate de creÈ™tini È™i puse la locul lor adevărat de serviciu, la predicarea Evangheliei”. (Augustin, De Doctrina Christiana).
AfirmaÈ›ia aceasta cere o analiză biblică È™i istorică, pe care nu o facem acum.Ea denotă la Augustin tensiunea dintre două poziÈ›ii contrare.
Paralel cu producÈ›ii literare pe teme biblice, încep să apară È™i altfel de lucrări. În Evul Mediu circulă unele scrieri “cavalereÈ™ti”, dezvoltând două teme: Uciderea la lumina zilei pentru motive triviale, cum ar fi o jignire È™i adulterul. Nicio preocupare religioasă nu apare în aceste scrieri. Inventarea tiparului cu litere mobile a lui Johannes Gutenberg (A.D. 1439) deschide calea tipăririi È™i circulaÈ›iei cărÈ›ilor în măsură necunoscută mai înainte. Literatura socotită clasică a vechilor greci È™i romani este È™i ea răspândită alături de Biblie È™i de scrieri contemporane. MiÈ™carea culturală respectivă este cunoscută sub numele de RenaÈ™tere. Subiectul alegerii cărÈ›ilor de citit devine tot mai importnt. Reforma religioasă din secolul al XVI-lea are ceva de spus È™i la acest capitol. Ea provoacă, de fapt, o polarizare accentuată a poziÈ›iilor.
“Sunt convins că fără studiul literaturii teologia pură nu poate deloc să supravieÈ›uiască … Slăbirea È™i căderea la pământ a literelor a provocat slăbirea È™i căderea la pământ a teologiei. Este cu siguranÈ›ă dorinÈ›a mea să fie cât de mulÈ›i posibil poeÈ›i È™i oratori, fiindcă pe această cale, mai mult ca pe oricare alta, oamenii sunt pregătiÈ›i să prindă adevărul sacru È™i să-l mânuiască îndemânatic È™i fericit “. ( Matin Luther, Scrisoare cître Eoban Hess.)
Trebuie precizat că în limbajul Evului Mediu termenul “poezia” desemna literatura, atât în versuri, cât È™i în proză. Puritanii au reprezentat în Anglia È™i în aÈ™ezările americane ceea ce erau AnabaptiÈ™tii în Europa. Ei susÈ›ineau continuarea Reformei religioase începută de Luther È™i de alÈ›ii. Găsim la Puritani ambele poziÈ›ii privind literatura. Ei au fost în fruntea miÈ™cării pentru închiderea teatrelor. Baxter, un recunoscut conducător puritan din secolul al XVII-lea, sfătuia pe oameni să citească Biblia È™i dacă le rămâne timp, să citească istorie È™i È™tiinÈ›ă. Ei trebuie “să se păzească de otrava scrierilor de dragoste deÈ™artă, a pieselor de teatru È™i a povestirilor false, care pot fermeca fantezia È™i corupe inima” . El mărturiseÈ™te că în tinereÈ›e ajunsese dependent de romane de dragoste È™i de teatru. O poziÈ›ie diferită ia Sir Phillip Sidney. El arată că Biblia conÈ›ine literaură de imaginaÈ›ie (Psalmii È™i Cântarea Cântărilor) È™i că Domnul È™i proorocii au folosit parabole. Filozoful oferă niÈ™te noÈ›iuni abstracte, greu de înÈ›eles, istoricul spune ce a fost, nu ce trebuia să fie. Literatura însă le dă trup la amândouă. Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu È™i creind o lume din imaginaÈ›ia lui, scriitorul urmează exemplul Celui care l-a făcut. Argumentul este cunoscut mai ales după titlul imago Dei (în limba latină), “după imaginea”, “după asemănarea cu Dumnezeu”.
În secolele următoare se repetă È™i se dezvoltă argumentele de mai înainte. Între ele este convingerea că literatura este o È™coală a virtuÈ›ii. Expresia “năravuri îndreptaÈ›i” din încurajarea tinerilor scriitori români din secolul al XIX-lea este o ilustrare a circulaÈ›iei acestei idei. Argumente mai distilate în favoarea literaturii, fără distincÈ›ie între o sursă creÈ™tină È™i una necreÈ™tină ar putea fi adăugate. Dar este momentul să încercăm o scurtă evaluare a câtorva dintre argumentele prezentate.
Pregătire pentru o concluzie.
Ne uităm mai întâi la câteva argumente folosite împotriva citirii/scrierii de literatură beletristică.“ Povestirile imaginare sunt minciuni” (Augustin). RaÈ›ionamentul este fals. Afară de cazul că scriitorul afirmă că întâmplarea povestită este reală È™i aceasta nu corespunde adevărului, cititorii È™tiu că au în faÈ›ă un produs al imaginaÈ›iei. De asemenea apare aici răspândita definiÈ›ie incorectă a minciunii. Minciuna este încercarea de a înÈ™ela pe cineva, pentru a obÈ›ine în schimb un avantaj sau pentru a se desvinovăÈ›i. Imaginarea È™i descrierea unui scenariu, posibil sau imposibil,nu este minciună.
“Citirea literaturii imaginare iroseÈ™te timp preÈ›ios, care ar putea fi folosit mai bine”(Augstin, Baxter, etc.). Argumentul acesta are meritul lui. El a fost preluat È™i de Biserica AdventiÈ™tilor. Se cer însă clarificări suplimentare. Mai întâi trebuie È›inut cont că există cărÈ›i bune, după cum există È™i cărÈ›i rele. Deosebirea dintre cărÈ›i bune È™i cărÈ›i rele sau proaste cere un alt spaÈ›iu pentru prezentare. Deocamdată ajunge să È™tim că majoritatea cărÈ›ilor È™i revistelor care se tipăresc sunt maculatură, fără vreo valoare morală sau culturală.
Întră în ecuaÈ›ie motivul citirii textului sau cărÈ›ii respective. Nevoia de documentare este un motiv diferit de lectura pentru plăcere. Ca să înÈ›elegi ce a fost realismul È™i să iei cu bine un examen de Literatură universală nu este nevoie să citeÈ™ti zecile de romane scrise de Balzac. Dacă însă genul de literatură despre care vorbim crează dependenÈ›ă, un bec roÈ™u se aprinde într-un creier luminat de Cuvântul lui Dumnezeu. Stă scris: “Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine” (I Corinteni 6,12). Riscul creării dependenÈ›ei trebuie luat în considerare în formularea răspunsului privind literatura.
Există dependenÈ›ă de Biblie? Categoric, în sensul discutat, nu există aÈ™a ceva. DependenÈ›a de care ne temem È™i pe care căutăm să o prevenim este o formă serioasă de pierdere a controlului de sine. DependenÈ›ii de alcool, tutun, sau alte droguri sunt victime neputinioase ale viciului lor. Ei sunt conÈ™tienÈ›i că îÈ™i fac rău lor È™i familiilor lor, dar nu au puterea să se oprească. DependenÈ›a de literatură sensuală (romane de dragoste), sau de literatură excitantă (poiliÈ›istă, de aventuri, etc.) este parte din dependenÈ›a mai largă de plăceri. Niciuna din caracteristicile dependenÈ›ei de vreun viciu nu se poate aplica la ataÈ™amentul credinciosului de Biblie. Decizia lui de a deschide Cuvântul lui Dumnezeu trebuie reînoită mereu. Hotărârea de azi nu ajunge pentru mâine. Nu există resiune în această zonă. Dragostea adevărată È™i curată apropie È™i leagă pe viaÈ›ă, dar nu crează dependenÈ›ă neuro-patologică.
Înapoi la argumente. S-a susÈ›inut totdeauna că literatura trebuie È™i poate să fie o È™coală a virtuÈ›ii, nu doar să comunice informaÈ›ii. De partea cealălaltă s-a trimis la scene È™i imagini păcătoase care sunt prezente în literatură. Acestea sunt o È™coală a nelegiuirii, nu a virtuÈ›ii. La acest argument s-a răspuns recent cu un citat din Sidney: “CărÈ›ile de filozofie È™i de teologie care propagă eroarea dezvoltă discernământul, care este mai de preferat decât orbirea”. Aplicată, ideea aceasta înseamnă că “literatura, chiar cea care dă impresia de imoralitate, ne pregăteÈ™te pentru viaÈ›ă, fiindcă învăÈ›ăm care sunt momelile vrăjmaÈ™ului. Cine vrea să evite corupÈ›ia evitând cărÈ›ile, devine ridicol” (D. T. Williams).
Această apărare a literaturii contravine făÈ›iÈ™ Bibliei È™i experienÈ›ei seculare. De la început, Dumnezeu a căutat să-l ferească pe om de cunoaÈ™terea răului. Parte din ispita adresată Evei a fost promisiunea că încălcând voia Creatorului omul va fi “ca Dumnezeu, cunoscând binele È™i răul” (Geneza 3,5). ExperienÈ›a, lungă È™i amară, a demonstrat că urmarea cunoaÈ™terii binelui È™i răului a fost nu că omul a ajuns ca Dumnezeu, ci din ce în ce mai mult ca Diavolul însuÈ™i. Ca exemplu secular să considerăm teatrul. Din spectacolele teatrale se reÈ›ine nu învăÈ›ătura morală (în cazul că există vreuna), ci comicul, imoralul È™i indecentul. Lumea teatrului nu este niciodată, de nimeni, oferită ca model de moralitate È™i virtute. Literatura care conÈ›ine imagini È™i scene ale păcatului nu poate fi apărată în numele virtuÈ›ii. Aceste scene pot înscrie în conÈ™tiinÈ›a cititorului sau spectatorului dorinÈ›e păcătoase comparabile. Fără vreo cenzură din afară, niciun credincios nu îÈ™i va găsi plăcerea într-o astfel de literatură. Această respingere aproape organică a credinciosului faÈ›ă de scene de murdărie morală È™i de violenÈ›ă este inspirată È™i alimentată de Cuvântul lui Dumnezeu
“.Încolo fraÈ›ii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de primit orice faptă bună È™i orice laudă, aceea să vă însufleÈ›ească” (Filipeni 4,8). Nu găsim la Domnul Hristos, nici la apostolii trimiÈ™i de El, vreo urmă de interes pentru tragediile greceÈ™ti, pentru comediile lui Aristofan, sau pentru poeziile de dragoste ale lui Ovidiu.
Aceste observaÈ›ii pot ajuta la înÈ›elegerea preferinÈ›ei pentru o anumită literatură.
Titus Cazan
Sursa: www.tituscazan.com
