Autoritate

Părerile sunt împărÈ›ite, oricare ar fi subiectul abordat. Când este recunoscută o autoritate comună, se poate ajunge la o concluzie. La rândul ei, această concluzie devine element de bază al unei viitoare cercetări. Aceasta este schiÈ›a ideală a progresului unei comunităÈ›i.

Religia produce mai multe discuÈ›ii È™i dezbateri, ca orice alt domeniu al cunoaÈ™terii. Două motive par uÈ™or de identificat: Tema centrală a religiei este Dumnezeul nevăzut, ceea ce lasă deschisă poarta speculaÈ›iilor. Al doilea motiv este perceperea subiectivă a experienÈ›elor vieÈ›ii. De aici reiese viziunea diferită a indivizilor. IntenÈ›ia este să căutăm terenul comun al dezbaterilor. În acelaÈ™i timp, acest teren trebuie să fie È™i solid, verificat de realitate. Sursele de autoritae cele mai citate sunt: Biblia, tradiÈ›ia, experienÈ›a È™i raÈ›iunea. O comparaÈ›ie între ele poate fi un ajutor “la vreme de nevoie”. Deocamdată, procedăm prin eliminare, ca în matematică. Începem cu zone mai puÈ›in aglomerate.

ȘtiinÈ›a nu este o autoritate în religie.
Prestigiul È™tinÈ›ei a crescut exponenÈ›ial. Un singur  exemplu din astronomie spune cât volume. În anii 1920 singura galaxie confirmată era Calea Lactee, din care face parte sistemul solar È™i planeta Pământ. Astronomii apreciau că în ea sunt vreo 200 de stele. Galaxia este un grup de stele miÈ™cându-se în jurul unui centru de gravitaÈ›ie. În 1990 a fost plasat în spaÈ›iu telescopul Hubble. Acesta este un observator astronomic relativ mic. Piesa principală este o oglindă cu diametrul de 2,4 metri. Pentru întreÈ›inere È™i dotarea cu echipament È™tiinÈ›ific mai perfecÈ›ionat, au fost trimise patru misiuni spaÈ›iale, ultima în Mai 2009. Hubble este plasat pe orbită la 57,5 km. de suprafaÈ›a Pământului, pe care îl înconjoară în 96 de minute. Când a fost pus în funcÈ›ie, acum 20 de ani, Hubble avea o deschidere de 1 grad (din 360) È™i “vedea” 30 de galaxii. Astăzi, deschiderea lui este de 6 grade È™i urmăreÈ™te miÈ™cările a 6000 de galaxii. Se afirmă astăzi că în univers sunt  circa 400 de miliarde de galaxii vizibile cu 1 până la 10 miliarde de stele fiecare. Forma È™i mărimea lor sunt diferite, aÈ™a cum o arată fotografiile luate. Johm Burr spune că dacă ar suna cineva la telefon de la o margine a galaxiei (noastre), semnalul ar ajunge la marginea opusă în 200 de milioane de ani. Ce mare este Dumnezeu!

Progresele uimitoare ale È™tiinÈ›ei inspiră respect È™i credinÈ›ă.  TotuÈ™i È™tiinÈ›a nu poate fi o autoritate în materie de religie.De ce nu È™tiinÈ›a?
Datele È™tiinÈ›ei sunt schimbătoare. Noi descoperiri cer interpretări noi ale realităÈ›ii. Într-o zi se poate naÈ™te un alt Einstein, care ar face să fie reconsiderate toate afirmaÈ›iile È™tiinÈ›ifice de până la el. Chiar È™i curentul de gândire postmodernist, apărut în FranÈ›a la jumătatea secolului al XX-lea, se opune ideii de siguranÈ›ă  a datelor È™i concluziilor cu care se operează în prezent. Aceasta este, de fapt, rădăcina ideii de relativism.

AUTORITATE: ȘTIINȚA, FILOZOFIA.
În È™tiinÈ›ă, îndoiala este punct de plecare în cercetări.  Ea cere revizuiri È™i reexperimentări. În religie, după o convertire autentică, îndoiala este o boală. Dacă se cronicizează, îndoiala poate fi  fatală. Religia are nevoie de certitudini. Tocmai de aceea caută omul pe Dumnezeu. ViaÈ›a este plină-vârf cu necunoscute È™i  nesiguranÈ›ă. Bunul simÈ› comandă să nu se schimbe stabilitatea de veacuri a Cuvântului lui Dumnezeu cu fluctuaÈ›iile interpretărilor È™tiinÈ›ei.

Limbajul È™tiinÈ›ei este diferit de al religiei. Jargonul È™tiinÈ›ific cere un nivel de educaÈ›ie pe care masele nu îl au. Limbajul È™tiinÈ›ei nu răspunde nevoilor sufletului omenesc, chinuit de remuÈ™cări È™i neliniÈ™ti. Omul de È™tiimÈ›ă el însuÈ™i are nevoie de iertare È™i de speranÈ›ă, pe care È™tiinÈ›a nu i le dă. Scepticismul adus în religie se dovedeÈ™te un nor fără apă, compus doar din fum(uri).

Ne bucurăm când unele descoperiri ale È™tiinÈ›ei confirmă rapoartele Bibliei. Dar noi clădim pe credinÈ›ă, nu pe vedere. Alte date È™tiinÈ›ifice par să contrazică Biblia. Nu ne angajăm în controversă. Domeniile sunt diferite. Nu este raÈ›ional să supunem credinÈ›a testului È™tiinei. Solidele È™i lichidele au unităÈ›i diferite de măsură. Cercetăm impresionaÈ›i măreÈ›ia cerului. Suntem uimiÈ›i de inteligenÈ›a  evidentă în procesele vieÈ›ii. Înapoia È™i deasupra funcÈ›ionării legilor naturii simÈ›im prezenÈ›a Creatorului. Ce mare este Dumnezeu!

ȘtiinÈ›a poate fi folosită spre bine sau spre rău. Războaiele mondiale È™i armele de distrugere în masă sunt martore despre aceasta. Filozofia È™tiinÈ›ei nu duce în mod necesar la bine. Religia cerută de Dumnezeu duce numai la bine. ȘtiinÈ›a apelează la elita intelectuală. Plăcerea de a fi între oameni educaÈ›i este limitată de realitate. Nici măcar familia omului de È™tinÈ›ă nu corespunde acestei exigenÈ›e. Materia primă a reigiei – cunoaÈ™terea de Dumnezeu È™i transmisia acestei cunoaÈ™teri au în vedere pe toÈ›i locuitorii acestui Pământ, analfabeÈ›i sau educaÈ›i. Este imposibil de imaginat că Biserica rămăÈ™iÈ›ei va fi compusă numai din oameni cu pregătire È™tiinÈ›ifică, sau  literaÈ›i.

Respectăm È™tinÈ›a È™i  preÈ›uim pe oamenii de È™tiinÈ›ă. Profităm de progresele È™tiinÈ›ei puse în slujba vieÈ›ii. Dar să ne fie iertat: În domeniul religiei, în câmpul moral È™i spiritual, È™tiinÈ›a nu are nicio autoritate.

Filozofia nu este o autoritate în religie.
CreÈ™tinismul nu a fost construiut pe baze filozofice. Proorocii, Domnul Hristos È™i  apostolii nu au citat pe filozofi, ca să justifice învăÈ›ătura lor. Cu toate acestea, diferite curente filozofice au contribuit la formularea doctrinelor È™i practicilor Biericii. Fără excepÈ›ie, aceste incursiuni s-au soldat cu alterarea învăÈ›ăturilor revelate de Dumnezeu. Gnosticii sunt un exemplu mai cunoscut. Apostolul Ioan s-a luptat să apere Biserica de infiltrarea  acestei filozofii. Pavel avertiza contra amăgirilor filozofiei (Coloseni 2,8). Pe scurt, vor fi menÈ›ionate încercări ulterioare de amestec al fillozofiei în câmpul religiei.

Scolasticii din Evul Mediu s-au străduit să adapteze dogmele Bisericii (catolice) la filozofia lui Platon sau Aristotel.Modernismul este un curent de gândire, care încurajează adaptarea la ce este nou. Presupunerea de fond este că vechiul este destinat să dispară, eventual curând. Scrieri catolice susÈ›in că termenul “modernism” a fost folosit cu referire la religie de prima dată de Papa Leon al X-lea . În Enciclica Pascendi Dominici gregis din 1907, se spune că: “Modernismul este sinteza tuturor ereziilor”.

AUTORITATE: FILOZOFIA.
Iluminismul a fost curentul de gândire care a caracterizat secolele al XVII-lea È™i al XVIII-lea. SoluÈ›ia la problemele vieÈ›ii È™i societăÈ›ii era,  potrivit iluminismului, cunoaÈ™terea. RaÈ›ionalismul s-a născut din această perspectivă. Evident, soluÈ›ia nu mai era la Dumnezeu, ci la om. Aceasta era “RenaÈ™terea” gândirii necreÈ™tine a lumii greco-romane din antichitate. Iluminismul È™i RaÈ›ionalismul au fost precursorii modernismului. La aceÈ™tia s-a adăugat, pe parcurs, evoluÈ›ionismul.  Astfel compus, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, modernismul iese cu fanfare la luptă contra lui Dumnezeu È™i a Bibliei. Se fac eforturi mari È™i se cheltuiesc sume uriaÈ™e în încercarea de a scoate pe Dumnezeu afară din universul creat de El. FaÈ›ă de cei neconvinÈ™i să arunce Biblia, se foloseÈ™te metoda descrisă în citatul următor:
“Biblia trebuie abordată raÈ›ional. Scepticism trebuie practicat referitor la minunile  sau la istoricitatea evenimentelor din Biblie”.

ÎmpărtăÈ™irea de unii a acestor idei a dus la controversa dintre FundamentaliÈ™ti È™i Liberali din anii 1920 È™i 1930.Postmodernismul este specific ultimului sfert al secolului al XX-lea. El porneÈ™te de la decepÈ›ia neîmplinirii promisiunilor modernismului. În locul evoluÈ›iei spre progres È™i fericire, lumea se află acum în faÈ›a dezastrului ecologic È™i a unui holocaust nuclear.

Postmodernismul este greu de definit. El păstrează din modernism antipatia faÈ›ă de transcendent, dar nu arată până acum mult interes să dovedească inexistenÈ›a Lui. PretenÈ›ia modernismului că raÈ›iunea omenească este salvatorul omenirii, postmoderniÈ™tii o văd, pe bună dreptate, ca aroganÈ›ă. Metoda È™tiinÈ›ifică este È™i ea dezaprobată. Postmodernismul nu este atras de ideia de ordine, sau sistem, ci a decis că fiecare individ să-È™i formuleze concepÈ›ia proprie despre lume È™i viaÈ›ă. AdepÈ›ii postmodernismului sunt lăsaÈ›i să se descurce singuri. Pe plan social, un postmodernist este un revoltat privind starea celor dezavantajaÈ›i, deÈ™i nu promite vreo rezolvare..

Postmodernismul  preia ceva din Hegel, Nietzsche, Kirkegaard È™i chiar din Marx. El este influenÈ›at de fenomenologie, de structuralism È™i de existenÈ›ialism. Pentru cei interesaÈ›i, lucrări filozofice ale lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel au fost publicate mult de marxiÈ™ti. Majoritatea pretinselor lor argumente contra credinÈ›ei în Dumnezeu È™i contra Bibliei sunt extrase din Hegel. Friedrich Nietzsche a fost filozoful preferat al lui Adolf Hitler. El a susÈ›inut ideia superiorităÈ›ii rasiale. Știm la ce a condus această filozofie a orgoliului german È™i japonez: Zeci de milioane de victime È™i pagube care nu pot fi evaluate ale războiului, plus alte zeci de milioane de victime ale comunismului. Ne dăm seama de moralitatea acestor filozofii. ComparaÈ›i acestea cu învăÈ›ătura Bibliei că oamenii, indiferent de starea în care se află, sunt copii iubiÈ›i ai lui Dumnezeu.

Postmodernismul priveÈ™te cu scepticism valorile È™i presupunerile deja acceptate. De exemplu, presupunerea că omul are o esenÈ›ă diferită de animale, sau că pot exista forme de guvernământ mai bune ca altele.Enciclopedia Catolică prezintă postmodernismul ca pe o filozofie a depresiei. Citez:  “Am ajuns la sfârÈ™itul istoriei umanităÈ›ii. InovaÈ›ia, progresul È™i continua dezvoltare, predicate de modernism, sunt moarte.. Toate religiile È™i viziunile utopice sunt moarte. NemulÈ›umirea cu starea prezentă (status quo) n-are nicio È™ansă, fiindcă revoluÈ›ia este moartă. Ne place sau nu, toÈ›i suntem prinÈ™i  într-o criză permanentă a  semnificaÈ›iei, închiÈ™i într-o  cameră neagră, din care nu există scăpare”.

Am ocupat  spaÈ›iu È™i timp cu aceste extrase ca să fie clar că filozofia – antică, modernă sau contemporană – nu are nimic de oferit celui care caută pe Dumnezeu. Nimic care să sature, nimic care să vindece. Orice încercare de adaptare a “poruncilor lui Dumnezeu È™i credinÈ›ei lui Isus” la filozofia lumii acesteia este motiv de întristare  È™i îngrijorare. Postmodernismul îÈ™i descrie singur sfârÈ™itul. “Dar noi, după făgăduinÈ›a Lui, aÈ™teptăm ceruri noi È™i un pământ nou, în care va locui neprihănirea” (II Petru 3,13). Filozofia, sub nicio formă,  nu este autoritate în religie.

Autoritatea limitată a Bisericii.
Pornim de la premize pe care nu le argumentăm acum. Dumnezeu are un popor al Lui, risipit prin bisericile din Babilon. El are în acelaÈ™i timp o Biserică pe care o recunoaÈ™te ca fiind trupul Lui în care îi adună pe cei risipiÈ›i. Ne referim la această Biserică È™i la autoritatea ei de a stabili doctrine È™i practici pentru membrii ei.

În Faptele Apostolilor 15 găsim că o hotărâre majoră privind doctrina È™i practica a fost luată în Ierusalim. Apostolii, sub conducerea lui Iacov (nu Petru), constituiau un comitet (sinod, conciliu) de conducere, care decidea în probleme de organizare È™i funcÈ›ionare (Fapte 6). Acum au fost consultaÈ›i privind o problemă de doctrină: Să se ceară noilor convertiÈ›i dintre Neamuri să È›ină Legea lui Moise? Să respecte ei rânduielile ceremoniale? Ei s-au rugat, s-au consfătuit È™i au hotărât. Decizia lor a fost apoi publicată È™i a devenit normă pentru lumea creÈ™tină până în ziua de astăzi. Să înÈ›elegem de aici că Biserica are aceeaÈ™i autoritate asupra membrilor ei?

Aceasta a fost o situaÈ›ie unică. Timp de decenii, până la moartea ultimului apostol (Ioan, probabil în 98 A.D)), nu s-a mai luat nicio hotărâre de acest fel. Nu există nicio prevedere a Domnului că stabilirea de doctrine să fi  rămas în sarcina Bisericii. Dimpotrivă, porunca Lui era ca ei să predice È™i să-i înveÈ›e pe oameni ce a poruncit El (Matei 28,18-20). Apostolii erau preÈ›uiÈ›i fiindcă trăiseră cu Domnul È™i fuseseră martori ai vieÈ›ii È™i predicilor Lui. La întrebarea care li s-a pus acum însă, apostolii  nu aveau un răspuns. Până la plecarea Domnului ei nu înÈ›eleseseră că sunt o nouă entitate religioasă, diferită de Biserica iudaică. Din acest caz special nu se poate trage concluzia că Biserica are autoritatea să decidă asupra doctrinei È™i practicii membrilor ei.

Neobservarea acestei limitări a dus la introducerea în creÈ™tinism a multe doctrine false, unele luate din lumea păgână din jur. Dogmele bisericilor istorice sunt martore despre aceasta. Iar cazuri de importanÈ›a celui din Ierusalim nu s-au mai repetat. Singura situaÈ›ie parÈ›ial  comparabilă cu aceea de mai sus este a unei miÈ™cări în curs de devenire, cum a fost Reforma din secolul al XVI-lea, sau MiÈ™carea Adventă de la 1844. Niciuna din ele nu era o biserică, ci căutau să readucă la viaÈ›ă doctrine È™i practici pierdute în timp. Aceste miÈ™cări au devenit Biserică datorită excomunicării (excluderii) membrilor din bisericile de  care  aparÈ›inuseră.

Are Biserica autoritatea de a interpreta Scriptura? Are ea dreptul să impună  interpretarea ei? Biserica catolică susÈ›ine È™i astăzi (August 2009), în scris,  că are dreptul “să impună” doctrina stabilită de magisterium-ul ei È™i “să condamne” pe cei care nu sunt de acord.  Această pretenÈ›ie este pusă alături de afirmaÈ›ia că Biserica nu trebuie separată de Stat È™i că trebuie să influenÈ›eze legile care se fac. PretenÈ›ia este nejustificată bibic. Istoria este plină de raportul rezultatelor sângeroase pe care ea le-a produs.

Prin pastori, prin È™colile ei, prin literatura pe care o publică, Biserica transmite interpretarea socotită cea mai bună a textului Bibliei. Această interpretare trebuie să se alinieze la celelalte învăÈ›ături (doctrine) ale Cuvântului lui Dumnezeu.  Predicăm un sistem al adevărului, armonios È™i complet – “tot adevărul”. Cât priveÈ™te impunerea unei interpretări a Bibliei socotită  oficială, Biserica nu are această atribuÈ›ie. Dacă vreun învăÈ›ător religios din Biserică începe să înveeÈ›e doctrine străine, nebiblice, sau interpretări particulare, Biserica este autorizată de Cuvântul lui Dumnezeu să denunÈ›e aceste cazuri. Scopul este acela de a-i pune la adăpost pe membri  de învăÈ›ături primejdioase.  Biserica nu impune nimănui ce să creadă, sau cum să trăiască. Maximum ce poate face Biserica în caz de abatere este să retragă recunoaÈ™terea  acestor persoane ca învăÈ›ători, sau chiar ca membri ai ei.

Biserica încurajează pe membri să studieze Cuvântul lui Dumnezeu È™i le pune la dispoziÈ›ie materiale auxialiare, cum sunt lecÈ›iunile Școlii de Sabat. Autoritatea Bisericii în materie de doctrină È™i practică este limitată. AÈ™a fiind, interpretările apărute mai târziu, sunt supuse scrutinului delegaÈ›ilor Bisericii din toată lumea. AÈ™a a fost chestiunea femeilor-pastori discutată la ConferinÈ›a Generală din Utrecht  în 1990. Dar nici concluziile acestor consfătuiri nu sunt impuse, nici măcar în forma unor măsuri disciplinare. Nu există nicio funcÈ›ie care să dea cuiva dreptul să decidă ce este adevărat È™i ce este greÈ™it. Dumnezeu a ales să spună El ce este păcat. Singura autoritate care se impune de la sine între membrii Bisericii este autoritatea morală a slujitorilor ei. Dar acesta este un alt subiect.

AUTORITATE: EXPERIENÈšA.
Cele patru  surse de autoritate în religie sunt: Biblia, tradiÈ›ia, experienÈ›a È™i raÈ›iunea. Ne vom ocupa de ele pe rând, în orinea crescândă a greutăÈ›ii lor. ExperienÈ›a este cea mai nou proclamată sursă de autoritate în religie. Numele ei în limba engleză este  Encounter – Întâlnire.
“Encounter este o biserică nedenominaÈ›ională postmodernistă plină de speranÈ›ă È™i primitoare. Este situată în zonele Harleysville È™i Lansdale din Pensylvania”. AnunÈ›ul principal este: “FaÈ›ă în faÈ›ă cu Dumnezeu”.

Se porneÈ™te de la cuvintele lui Dumnezeu despre Moise: “Eu îi vorbesc gură către gură” – în traducerea recentă engleză NIV( NEW INTERNATIONAL VERSION: “faÈ›ă în faÈ›ă” – “face-to- face” ).  Ideea de bază este că  mesajul textului biblic este revelat de Duhul lui Dumnezeu fiecărui cercetător. Drept consecinÈ›ă, nu este important pentru cel care studiază să se simtă legat de vreo înÈ›elegere anterioară, nici de una colectivă. Pentru ilustrare voi cita anunÈ›ul uneia din aceste biserici, sub titlul: “Filozofia noastră:

Diferite raÈ›iuni pentru instruirea religioasă:
Control. Oamenii sunt învăÈ›aÈ›i comenzile lui Dumnezeu, prin care alÈ›ii manipulează purtarea lor È™i îi jefuiesc de libertatea lor individuală.
Cod. Oamenii sunt învăÈ›aÈ›i principii religioase ca moralitate după care să trăiască, deÈ™i nu au puterea să ducă o povară atât de apăsătore a codului.
Contrast. Oamenii sunt învăÈ›aÈ›i despre moÈ™tenirea lor religioasă distinctivă ca standard uniform de purtare, care îi deosebeÈ™te È™i îi separă de alÈ›ii”, È™.a.m.d.

În continuare se sugerează că biserica respectivă nu “manipulează” astfel pe oameni.Un cititor obiÈ™nuit al Bibliei îÈ™i dă seama cu uÈ™urinÈ›ă că orientarea de bază a acestor biserici este străină de învăÈ›ătura Domnului Hristos.  Poruncile lui Dumnezeu sunt prezentate ca o povară grea, călcarea acestora este acceptată în numele libertăÈ›ii personale. DespărÈ›irea de lume este dezaprobată È™i este văzută ca un produs nedorit. Citarea lui Moise, cel mai mare legiuitor al  poporului evreu, ca simbol al interpretării individuale, apare ca o lipsă jenantă de bun simÈ›. Se exploatează înclinaÈ›ia contemporană către independenÈ›ă personală. “Nimeni să nu îmi spună ce să fac, sau ce să nu fac” este principiul celor fără principii. Numai că aceasta este calea largă în sensul cel mai vizibil.

Ideea interpretării personale de luat ca autoritate în materie de doctrină nu este absolut nouă. Proorocul Isaia scria acum vreo 2700 de ani: “Noi rătăceam cu toÈ›ii ca niÈ™te oi, fiecare îÈ™i vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53,6). Această orientare individualistă este arătată ca fiind producătoare de nelegiuire È™i cauză a morÈ›ii Domnului Hristos pe cruce.

Din punct de vedere practic, o comunitate religioasă în care se proclamă dreptul fiecăruia de a crede ce vrea, nu are coeziune È™i nici viitor. Obligatoriu, părerile unora vor fi puse mai în faÈ›ă È™i onducătorii acestor congregaÈ›ii vor tăgădui premizele de la care au pornit. Fără liantul unor convingeri comune, biserica respectivă va deveni rapid o casă de cultură, în care se foloseÈ™te un jargon creÈ™tin. Dacă ne uităm puÈ›in mai atent însă, vedem că aceste biserici au totuÈ™i trasate niÈ™te doctrine de bază. Mai întâi sunt creÈ™tine. De ce nu ar putea să fie hinduse sau islamice?  Unele principii de bază sunt creÈ™tine: Dumnezeu-Cretorul, Biblia-Manual de studiu, Isus Hristos-Mântuitor, etc. Proclamarea libertăÈ›ii fiecăruia de interpretare se aplică la speculaÈ›ii posibile È™i la purtarea membrilor. Aspectele teoretice de bază sunt reÈ›inute.

Se aÈ™teaptă ca să fie trase È™i concluzii comune.Este posibil să fie aÈ™a.  Dar mai există È™i posibilitatea ca oamenii să-È™i schimbe părerrile.
Ceea ce face dintr-un număr de creÈ™tini o biserică, un trup, un Templu al lui Dumnezeu este tocmai acceptarea comună, voluntară, a valorilor netrecătoare È™i a principiilor veÈ™nice ale lui Dumnezeu. ExperienÈ›a individuală nu poate deveni niciodată autoritate în religia altora. Ar fi o contradicÈ›ie în termenii de bază. Ea nu poate fi autoritate nici pentru individ, deoarece este suspectă de subiectivism È™i de orizontul comparaÈ›iilor.

AUTORITATE: TRADIÈšIA.
TradiÈ›iile sunt credinÈ›e sau obiceiuri dintr-o cultură, transmise din generaÈ›ie în generaÈ›ie, mai ales pe cale orală. Bisericile istorice invocă “Sfânta tradiÈ›ie” în apărarea credinÈ›elor È™i practicilor care nu pot fi justificate cu Biblia.  Două sunt principalele argumente folosite de apărătorii tradiÈ›iei: 1. Domnul Hristos a spus mai mult decât a rămas scris. El a transmis aceste învăÈ›ături “sfinÈ›ilor apostoli” È™i aceÈ™tia au făcut la fel cu “succesorii” lor.  2. Este nevoie de un învăÈ›ător viu care să transmită interpretarea corectă a textelor. Biblia conÈ›ine neclarităÈ›i È™i tratează insuficient unele teme.

Ambele argumente au fost dezvoltate la Conciliul din Trent (1545-1563). S-a reproÈ™at reformatorilor că nu sunt consecvenÈ›i principiului Sola scriptura – Numai Biblia,  fiindcă botează copiii mici, botează prin stropire È™i fiindcă È›in Duminica. Niciuna din aceste credinÈ›e nu poate fi justificată cu Biblia. Au fost citaÈ›i AnabaptiÈ™tii È™i Sabatarienii ca exemplu.

Răspunsul la argumentele oferite în apărarea tradiÈ›iei este simplu È™i solid. Domnul Hristos nu S-a contrazis niciodată, nici nu a schimbat  “Legea sau proorocii” (Matei 5,17).  “Isus Hristos este AcelaÈ™i, ieri, astăzi È™i în veci” (Evrei 13,8). AdevăraÈ›ii Lui succesori sunt credincioÈ™i descoperirilor lui Dumnezeu păstrate în Biblie.  Tot ce este diferit provine din altă sursă È™i nu are dreptul la eticheta de “Sfântă tradiÈ›ie”.

Pentru că acesta este cazul bisericilor istorice, tradiÈ›iile lor nu sunt o  autoritate în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu.
Sinoade (concilii) ale bisericilor au încercat, prin hotărârile lor să dea greutate tradiÈ›iilor. Dar hotărârile lor au fost contradictorii. Uneori s-au anatemizat (afurisit) unii pe alÈ›ii, ajungând până la exilare sau condamnare la moarte. AÈ™a a fost cazul cu dezbaterile privind natura Domnului Hristos, sau introducerea icoanelor în biserică.

La al doilea argument, acelaÈ™i răspuns este suficient: Dacă învăÈ›ătorul viu (preot, pastor, profesor) vorbeÈ™te cuvintele lui Dumnezeu, el face lucrarea pe care au făcut-o Domnul È™i apostolii. Pavel scria că dacă el înÈ™uÈ™i, sau un înger din cer ar veni È™i i-ar învăÈ›a o altă evanghelie, să fie anatema (Galateni 1,8). Măsura doctrinelor È™i a succesorilor apostolilor este aceeaÈ™i: Cum se raportează la Cuvântul lui Dumnezeu. Descoperirile ulterioare ale lui Dumnezeu nu contrazic pe cele dinainte. “Acela pe care L-a trimis Dumnezeu vorbeÈ™te cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 3,34).

Nu suntem duÈ™manii ideii de tradiÈ›ie. Există È™i tradiÈ›ii bune. Una din ele este să nu te duci cu mâna goală în vizită, la un bolnav.  Sărbătorirea naÈ™terii Domnului la 25 Decembrie este dată de Biserica catolică drept exemplu de tradiÈ›ie, nejustificată biblic. Dar obiceiul ca la Crăciun toÈ›i copiii să se adune la părinÈ›ii lor este o tradiÈ›ie bună. Americanii care au succes în viaÈ›ă au tradiÈ›ia să se întoarcă unde au crescut È™i să facă ceva de valoare pentru  localitatea aceea.

Când însă este vorba de religie, tradiÈ›ia nu are dreptul de a fi citată ca autoritate. Acest principiu este evident mai ales cînd tradiÈ›ia respectivă contrazice Cuvântul lui Dumnezeu.  Domnul Hristos i-a tăgăduit explicit acest drept (Matei 15,1-9).

AUTORITATE: RAÈšIUNEA.
Exceptând Biblia, raÈ›iumea este cel mai des citată ca autoritate în materie de religie, mai ales de  sceptici È™i de atei. S-a putut observa că presupusele autorităÈ›i de care ne-am ocupat sunt ramuri ale raÈ›iunii. Interpretarea datelor È™tiinÈ›ifice È™i filozofia sunt evident funcÈ›ii de raÈ›iune. Toate au în centru pe om, ca sursă a autorităÈ›ii morale. Toate tăgăduiesc lui Dumnezeu dreptul de a decide binele È™i răul. Omul se aÈ™ează în caunul Creatorului È™i decide drumul. Omul se închină lui însuÈ™i, fără să mai È›ină cont de starea lui coruptă È™i efemeră. În vârful acestui Turn Babel este întronată “zeiÈ›a raÈ›iunii”. RaÈ›iunea, aÈ™a cum va fi folosit termenul în acest articol, se referă la produsul activităÈ›ii minÈ›ii omeneÈ™ti de a judeca, de a compara, de a generaliza.

PuÈ›ină istorie.
Conflictul dintre credinÈ›ă È™i raÈ›iune este vechi, probabil de când a intrat răul în lume. Mintea este puntea dintre Dumnezeu È™i om, terenul pe care Și l-a păstrat Creatorul ca loc de întâlnire. Acesta este terenul în care s-a strecurat È™arpele È™i unde îÈ™i expune ispitele. Este încercarea îndrăzneaÈ›ă de a scoate pe Dumnezeu din teritoriul Lui.

Acest conflict între raÈ›iune È™i credinÈ›ă se miÈ™că între două extreme. Niciuna din ele nu rezistă unei cercetări atente.Una este rezumată în cuvintele lui Tertulian din Cartagina (A.D. 155-224):  “Ce are a face Atena cu Ierusalim? Ce înÈ›elegere poate fi  între  Academie È™i Biserică?” Martin Luther merge mai departe È™i numueÈ™te raÈ›iunea “prostituata diavolului”.Conform acestei poziÈ›ii,  credinÈ›a È™i raÈ›iunea sunt concepte  diferite È™i nu au nimic în comun.

Extrema opusă este reprezentată de teologia raÈ›ională, dezvoltată de metoda critică-istorică. Potrivit acesteia, se poate accepta din Biblie ceea ce poate fi explicat raÈ›ional. Restul ar fi o culegere de mituri, de legende. De exemplu, oprirea soarelui  pe vremea lui Iosua sau minunile lui Isus ar fi  legende. Iov n-a existat vreodată. Cartea lui ar avea doar valoare simbolică, etc. Între aceste extreme se află mai multe poziÈ›ii intermediare.

Cel mai influent dintre cei care au amestecat revelaÈ›ia divină cu raÈ›ionamente omeneÈ™ti a fost  Augustin din Hippo, Numibia, Algeria de azi (A.D. 345-430). Biserica catolică l-a declarat sfânt.  Augustin a recunoscut în cartea lui Mărturisiri că a fost atras puternic de filozofia Neoplatonică. El a apreciat  raÈ›iunea ca fiind o  înzestrare unică a omului. Augustin recunoaÈ™te prioritatea credinÈ›ei È™i a  revelaÈ›iei, dar susÈ›ine că raÈ›iunea ne poate ajuta să le înÈ›elegem mai bine.

De la Augustin  au rămas în Biserica istorică  doctrina păcatului originar, botezul pruncilor, derivat din el, predestinaÈ›ia, chinuirea veÈ™nică a celor răi  È™i  alte învăÈ›ături nebiblice. Dumnezeu numeÈ™te aceste doctrine amestecate: “vinul rătăcitii Babilonului”, care  “a îmbătat toate neamurile”. ExplicaÈ›ia nu constă în folosirea raÈ›iunii în câmpul credinÈ›ei, ci în conferirea unui statut nejustificat pentru raÈ›iume.
O credinÈ›ă iraÈ›ională poate echivala cu superstiÈ›ia. Subiectul este sensibil È™i pretinde ceva adâncire.  Dar în acest punct al dezbaterii putem doar afirma că raÈ›iunea nu È™i-a câÈ™tigat dreptul de autoritate în religie È™i în morală.

Observații preliminare.
În sprijinul afirmaÈ›iei că raÈ›iunea omenească nu È™i-a câÈ™tigat dreptul la un statut de autoritate moral-spirituală, un cititor ar fi atras de două observaÈ›ii de bun simÈ›.Una ar fi lipsa unei linii raÈ›ionale acceptate universal. Lumea contemporană este confruntată cu probleme serioase, care ameninÈ›ă chiar supravieÈ›uirea ei.  Terorismul, înarmarea-dezarmarea nucleară, dispariÈ›ia unor specii naturale, degradarea mediului, epuizarea resurselor, inegalitatea teribilă, foametea È™i bolile   sunt capete de afiÈ™. RaÈ›iunea umană nu are soluÈ›ii de rezolvare împărtăÈ™ite de toÈ›i cei care gândesc. De fapt, fără Dumnezeu, nu există o explicaÈ›ie serioasă a prezenÈ›ei răului, nici moral, nici fizic. Criminalitatea È™i corupÈ›ia, decăderea conceptului de familie sunt de-a dreptul alarmante.

A doua observaÈ›ie se referă la individ. Pare că fiecare îÈ™i construieÈ™te filozofia lui, care să justifice felul anume de viaÈ›ă. Necredinciosul, mincinosul, hoÈ›ul, alcoolicul, adulterul sau sodomitul – toÈ›i au explicaÈ›ii pretins raÈ›ionale ale vieÈ›ii lor. Se face apel la È™tiinÈ›ă – la genetică È™i la psihologie, se caută disperat o cauză care să scoată din culpă pe păcătos.

Evident, raÈ›ionamente de acest fel sunt false. La care “raÈ›iune” să ne raportăm ca să È™tim ce este adevărul? Mai curând se impune concluzia, ne place sau nu, că raÈ›iunea omului a fost serios afectată de o boală, ca È™i  trupul lui. Incapacitatea ei de a răspunde problemelor majore È™i  soluÈ›iile ineficiente pe care le propune aruncă o îndoială serioasă asupra capacităÈ›ii raÈ›iunii omeneÈ™ti. AcuzaÈ›ia de mai sus este din plin demonstrată în toate câmpurile de activitate: economic, administrativ, politic, judecătoresc È™i aÈ™a mai departe. Încrederea este pe cale de dispariÈ›ie. Ce motive am avea să socotim domeniul moral-spiritual ca făcând excepÈ›ie?  Niciunul.

Nu există raÈ›iune omenească etalon,  sigură, de neschimbat în niciun domeniu. Cu atât mai puÈ›in în cel moral-spiritual. RaÈ›iunea  nu poate fi autoritate în probleme de credinÈ›ă.

La obiect.
RaÈ›iunii îi este imposibil să perceapă realităÈ›i neconcepute de ea. Este deci exclus ca raÈ›iunea, prin ea însăÈ™i, să ajungă la Dumnezeu, sau la realităÈ›i veÈ™nice. Tăgăduind orice sursă externă de autoritate, raÈ›iunea se condamnă singură la detaÈ™are de orice realitate mai mare ca ea.  Individualismul este domeniul dezvoltării fireÈ™ti a raÈ›iunii, nu comunitatea.

RaÈ›iunea nu tolerează un statut de egalitate. Augustin, Thomas Aquinas È™i teologi protestanÈ›i moderni au încercat să-i confere acest statut alături de credinÈ›ă. Rezultatul a fost dezastruos pentru credinÈ›ă. RaÈ›iunea, prin natura ei, pretinde supremaÈ›ia. O singură poziÈ›ie de coexistenÈ›ă este posibilă între raÈ›iune È™i credinÈ›ă: RaÈ›inea în genunchi. Nu îngenunchiată cu forÈ›a, ci raÈ›iunea care admite realist   limitele ei È™i recunoaÈ™te fericită transcendentul infinit. Adică, în limbaj simplu, Îl recunoaÈ™te pe Dumnezeu în mărimea Lui de necuprins.În această poziÈ›ie, raÈ›iunea nu se înjoseÈ™te, ci se identifică È™i îÈ™i acceptă rolul care i-a fost rezervat de Creatorul ei. Și care nu este acela de autoritate morală È™i spirituală.

Gândire autonomă.
Ideea a fost lansată de Iluminism. Rene Descartes (A.D. 1506-1650) afirmă că omul este punctul de referinÈ›ă în care se decide adevărul. Immanuel Kant defineÈ™te Iluminismul în 1784 ca  fiind: “Hotărârea spiritului  de a-È™i exercita facultăÈ›ile intelectuale cu totul descătuÈ™ate. Iluminismul este eliberarea omului de tutela pe care È™i-a impus-o singur, de incapacitatea de a face uz de înÈ›elegerea lui fără să i se dea direcÈ›ii. Iluminismul este ridicarea de la imaturitatea care l-a făcut să se sprijinească pe autorităÈ›i externe ca Biblia, Biserica, tradiÈ›ia, etc, care să-i spună ce să gândească È™i ce să facă. Motto-ul Iluminismului a fost deci: “Ai curajul să foloseÈ™ti gândirea ta proprie”.

Apelul la gândire independentă poate fi înÈ›eles în două sensuri. Unul este o încurajare a cercetătorului să nu preia, pe negândite, judecăÈ›ile altcuiva, indiferent de prestigiul autorului. Aici îÈ™i are locul una dintre cele 15 metode recomandate de Descartes È™i anume îndoiala.     Dar apelul la gândire independentă nu este la locul lui când se aplică la revelaÈ›ie. Ea ar îmsemna asumarea de către om a rolului care îi revine lui Dumnezeu.

Am arătat la ce a condus acordarea unui statut de autoritate raÈ›iunii în biserica istorică. Alte două exemple pot fi utile. Unul este miÈ™carea pornită de fraÈ›ii Sozzini din Italia È™i care a dus la întemeierea Bisericii Unitariene. Este reînvierea învăÈ›ăturii ariene, care tăgăduieÈ™te divinitatea Domnului Hristos. Al doilea  este apariÈ›ia Deismului englez. Acesta recunoaÈ™te existenÈ›a lui Dumnezeu, dar  tăgăduieÈ™te amestecul Lui  în viaÈ›a oammilor. Judecând după roade, nu avem motive să ne încredem în produsul amestecului raÈ›ionalismului în teologie.

PrăbuÈ™irea gândirii autonome.
Casa pe care gândirea autonomă a încercat să o construiască în planul ei îndrăzneÈ› de a întemeia adevărul pe judecata fiecărui individ, nu a asigurat temelia solidă sperată. Mai de grabă, încercarea a rezultat în pierderea realităÈ›ii supranaturale, a metafizicii È™i în fapt, la pierderea adevărului însuÈ™i. Chiar ceea ce omul, în mod îndrăzneÈ› a încercat să cucerească, în numele pretinsei lui libertăÈ›i È™i anume stăpânirea lumii, prin gândire autonomă critică, a devenit stăpânul lui. Omul nu a fost în stare să ocupe locul lui Dumnezeu, aÈ™a cum a încercat de la Iluminism încoace.

S-a înÈ›eles, în sfârÈ™it, că raÈ›iunea are ambiguităÈ›ile ei È™i că omul nu este temelia neclătinată a realităÈ›ii.S-a constatat că gândirea autonomă este incapabilă să procure o temelie stabilă pentru teologie. RaÈ›ionalismul de care vorbim a produs un subiectivism haotic, în care fiecare devine propriul lui interpret. O primă consecinÈ›ă este că se face din nou apel la tradiÈ›ie. Nu tradiÈ›ia în sensul cel mai cunoscut. Uneori este numită moÈ™tenire. RaÈ›iunea autonomă a simÈ›it că n-are rădăcini. În sensul curent, tradiÈ›ia înseamnă amestecul dintre ceva moÈ™tenit È™i circumstanÈ›ele actuale. Este de fapt o adaptare a unor criterii mai vechi la împrejurări. Este o formă de Etică a împrejurărilor. Din acest subiect ne interesează acum doar această recunoaÈ™tere a prăbuÈ™irii gândirii autonome.

Care este răspunsul revelaÈ›iei la toate aceste încercări de a cita alte surse de autoritate pentru credinÈ›ă È™i practică? Ni se spune că omul a fost creiat “după chipul lui Dumnezeu”. Expresia comportă mai multă discuÈ›ie. Ea se referă la valoarea fiinÈ›ei omeneÈ™ti, la înzestrarea intelectuală a omului È™i la altele. Dar una stă puternic înaintea noastră: Omul, o copie a lui Dumnezeu, afost înzestrat cu darul raÈ›iunii. Chia în starea lui perfectă, înainte de căderea în păcat, folosirea acestui dar, independent de Dumnezeu,  era limitată de asemănarea cu originalul. Cu atât mai mult după ce păcatul a pervertit natura È™i toate însuÈ™irile lui. RaÈ›iunea continuă să aibă un rol important în viaÈ›a omului, dar nu este autoritate în materie de morală È™i de credinÈ›ă.

AUTORITATE : BIBLIA
Înainte de a prezenta Biblia ca singura autoritate în materie de credinÈ›ă È™i de practică apar necesare niÈ™te precizări. Tema autotităÈ›ii surselor cunoaÈ™terii lui Dumnezeu, a omului È™i a lumii este o temă majoră. Instinctul religios cu care ne naÈ™tem cere un răspuns. Editorialele acestea scurte È™i simple sunt doar indicatoare de direcÈ›ii de cercetare. O prezentare mai completă a subiectelor abordate ar cere un alt cadru È™i expertiză în domeniu. La rândul ei, expertiza cere folosirea unui limbaj propriu.

Autorul crede că adevărul veÈ™nic poate fi comunicat È™i în  cuvinte înÈ›elese de toÈ›i. Domnul Hristos a rămas Modelul neîntrecut în aceasta.  Iar timpul È™i locul acestor prezentări au părut că justifică intenÈ›ia limitată de “semnalizare”.

Sursele citate.
În materie de religie, È™tiinÈ›a, filozofia, biserica, experienÈ›a È™i tradiÈ›ia  sunt citate de unii ca surse de autoritate normativă. Se poate observa că toate sunt subproduse ale folosirii raÈ›iunii omeneÈ™ti. Numitorul lor comun este înlocuirea lui Dumnezeu È™i a revelaÈ›iei Lui din Biblie cu omul. TradiÈ›ia este produsul omului. ExperienÈ›a este ceea ce oamenii experimenteză pe nivelul orizontal al existenÈ›ei lor. RaÈ›iunea este capacitatea omului de a gândi, de a folosi logica È™i alte mijloace de reflecÈ›ie È™i de cugetare a minÈ›ii. În toate acestea omul îÈ™i proclamă propria lui autoritate de a decide asupra adevărului, asupra binelui È™i răului.  Două exemple pot fi adăugate, pentru ilustrare.

MiÈ™carea harismatică aparÈ›ine de orientarea că experienÈ›a este autoritatea finală în credinÈ›ă. Când un principu poruncit de Dumnezeu, clar exprimat în Biblie È™i uneori  recunoscut în mod deschis a fost pus în faÈ›ă,  răspunsul a fost: “Să văd ce îmi spune  Duhul”.  Pe interlocutorul meu, respectat ca prooroc în comunitatea lui religioasă,  nu îl convingea ce “Stă scris” de autorii inspiraÈ›i de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu.  Sursa lui de autoritate era duhul cu care comunica el. ExperienÈ›a lui religioasă era normativă, nu Biblia.

Biserica catolică a proclamat la 8 Aprilie 1546, în Conciliul din Trent că doctrinele Bisericii sunt întemeiate pe tradiÈ›ie È™i pe Biblie, nu numai pe Biblie. Bisericile protestante È™i neoprotestante susÈ›in că se conduc numai după Biblie (Sola Scriptura -Numai Biblia) È™i că nu recunosc nicio  tradiÈ›ie. Să vedem dacă aÈ™a stau lucrurile. PreÈ™edintele unui Seminar Teologic Baptist este citat că a  declarat: “Noi, BaptiÈ™tii nu urmăm tradiÈ›ia. Dar noi suntem legaÈ›i de poziÈ›ia istorică baptistă” (Erickson, Christian Theology, 1:258). Se susÈ›ine chiar că fiecare comunitate religioasă are tradiÈ›ii de credinÈ›ă È™i practică pe care nu le poate justifica numai cu Biblia, ci cu Biblia È™i altceva.

AdventiÈ™tii de ziua a È™aptea au susÈ›inut È™i susÈ›in că Biblia este sursa È™i norma pentru doctrina Bisericii  În volumul despre cele 27de  “CredinÈ›e fundamentale ale  AdventiÈ™tilor de ziua a È™aptea” se spune că: “Sfintele Scripturi sunt revelaÈ›ia infailibilă  a voimÈ›ei Lui. Ele sunt standardul  caracterului, testul experienÈ›ei, descoperitorul cu autoritate al doctrinelor È™i raportul vrednic de încredere al actelor lui Dumnezeu în istorie” (Citat din Seventh-day Adventist Yearbook, 1992, p. 5).

Despre autoritatea Bibliei.
Din fericire, dezbaterea despre autoritatea Bibliei în teologie nu a atins majoritatea AdventiÈ™tilor de ziua a È™aptea. Pentru cei posibil “suflaÈ›i”  de acest curent din afară, seria aceasta a intenÈ›ionat să fie un bec roÈ™u de alarmă. Limbajul acestei încheieri poate fi calificat diferit, depinzând de orientarea cititorului. Când este vorba de viaÈ›ă sau moarte, un limbaj care ezită să se pronunÈ›e  nu poate fi scuzat.

Fragmente neînÈ›elese din Biblie s-au clarificat în cursul timpului. Altele urmează. Este posibil ca unele să nu fie lămurite niciodată de această parte a existenÈ›ei. Dar care este alternativa? Să înlocuim niÈ™te întrebări mai vechi cu altele mai noi? Credinciosul are o singură necunoscută: Dumnezeu. Necredinciosul are o mie. Fiecare aÈ™a numită explicaÈ›ie a necredinÈ›ei naÈ™te È™i mai multe întrebări. Nu s-a propus încă un înlocuitor al Bibliei.

Câteva concluzii.
Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea nu conÈ›ine Cuvântul lui Dumneu., ea este Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia nu devine Cuvântul lui Dumnezeu, ea este Cuvântul lui Dumnezeu. Scriitorii Bibliei au fost inspiraÈ›i de Duhul lui Dumnezeu. În timp ce au fost lăsaÈ›i să se exprime în limba lor, Duhul Sfânt a supravegheat lucrarea lor. InspiraÈ›ia acestor scriitori nu a fost inspiraÈ›ie poetică. Romanii păgâni făceau deosebirea dintre inspiraÈ›ia poetului È™i inspiraÈ›ia oracolului. Unii “teologi” de azi nu mai fac această distincÈ›ie. InspiraÈ›ia Duhului Sfânt nu este egală nici cu vreun “duh de ghicire” (Fapte 16,16). Nu a fost nici imaginaÈ›ie de scriitor, ca în cazul lui Joseph Smith sau L. Ron Hubbard – întemeietorii bisericilor  Mormonilor È™i respectiv Scientology.  Nu putem explica inspiraÈ›ia lui Dumnezeu. Ea se impune de la sine È™i comandă respect.
Oameni cu conÈ™tiinÈ›e încărcate se luptă de mult să scoată pe Dumnezeu din È™tiinÈ›ă, din artă, din educaÈ›ie. Cea mai îndrăzneaÈ›ă ofensivă a lor este să-L scoată pe Dumnezeu din Biblie. Pare de necrezut, conducători religioÈ™i îi ajută.

Biblia comunică perspectiva cerului asupra vieÈ›ii de pe pământ. Ocazional, ne susÈ›inem punctul de vedere. Cât de valoroasă este însă părerea lui Dumnezeu despre acel incident! Citim: “Ea i-a fost nevastă È™i i-a născut un fiu. Fapta lui David n-a plăcut Domnului” (II Samuel 11,27). SentinÈ›a aceasta scurtă este de o forÈ›ă rară. Pierderea protecÈ›iei lui Dumnezeu explică seria de incidente grave È™i sângeroase care au urmat în casa lui David  după aceea.

Creat după chipul lui Dumnezeu omul nu poate ajunge să-L cunoască pe Creator È™i nici pe sine pe vreo cale independentă, sau neutră. Startul oricărei È™i adevăratei cunoaÈ™teri este frica de Domnul (Iov 28,28, etc.). Alte traduceri folosesc cuvântul cunoaÈ™tere în loc de înÈ›elepciune. Frica de care este vorba aici nu este emoÈ›ia de groază din faÈ›a unei ameninÈ›ări, ci o relaÈ›ie de încredere în Dumnezeu È™i devotament faÈ›ă de El. Această cunoaÈ™tere vitală  vine numai prin revelaÈ›ie. Biblia este instrumentul decis pentru acest transfer.

Biblia rămâne regula de credinÈ›ă È™i practică. Autoritatea din ea este autoritatea lui Dumnezeu, care a făcut cerul È™i pământul. Ce este clădit pe această temelie rămâne pentru eternitate.  Misiunea Bisericii rămăÈ™iÈ›ei este să înveÈ›e pe oameni să clădească pe această temelie înainte de a izbucni furtuna.

Titus Cazan
Cu permisiune
Sursa: www.tituscazan.com