Sursa: confluente.ro
Cu siguranta ca viata este frustranta, iar obstacolele pe care ti le scoate in fata au darul de a te determina sa te opresti din alergare si sa te intrebi pe buna dreptate: Ce sens au toate acestea? Citeam de curand intr-un autor de factura religioasa, ca substratul existentei umane este tragic, ca totul se afla sub condamnarea sumbra si inexorabila a mortii, un "dat” ce nu poate fi in vreun fel remediat.
Cand esti copil te gandesti ca ai un viitor inainte, ca va exista o vreme cand vei putea sa te afirmi personal, sa arati tuturor de ceea ce esti in stare. Mai tarziu, cand ajungi la maturitate, observi ca lucrurile sunt mult diferite fata de ceea ce te gandeai cand erai mic, iar relativitatea este o regula si nu o exceptie privind evolutia fiecarui om. Sansa, contextul sau imprejurarile dicteaza mai mult decat toate inzestrarile pe care le ai prin nastere sau prin invatare.
Daca treci si de aceasta perioada, incepi sa simti panta cazatoare a vietii. Observi cum detaliile exterioare se modifica tot mai accentuat, iar interior traiesti disperarea progresiva a insingurarii in fata unei realitati ce nu stie nici de reguli, nici de sentimente. Obosit sa mai cauti idealuri, care mai totdeauna se dovedesc a fi utopice, incepi sa cauti un substitut, ba chiar incerci sa fugi de tine, de tot ceea ce ai fost sau ai fi vrut sa fii.
In cazul meu, ori de cate ori am probleme ce ma depasesc, revin la studiul limbilor vechi, in genul greaca sau ebraica, pentru a evada intr-un spatiu virtual in care invat notiuni ce ma ajuta sa evadez din realitate. In acest sens, Internet-ul m-a ajutat si el foarte mult in a uita de mine insumi, de a-mi crea un spatiu al libertatii ideatice, in care sa ma simt oarecum satisfacut in a avea un teritoriu al meu, in care sa imi definesc propriile reguli.
Dar ce sens au toate aceste ganduri? Pur si simplu am ajuns la concluzia ca toate viziunile spirituale isi au limitele lor in fata confruntarii dureroase cu lumea inconjuratoare. De fapt, cel mai adesea demersul catre spiritualitate reprezinta o forma de a incerca sa evadezi din realitate, de a inventa sau insusi un cod de semne si simboluri care sa ofere o descriere cat de cat coerente la ceea ce se intampla. Hazardul reprezinta, cel putin aceasta este parerea mea, cel mai mare adversar conceptual, fiindca el nu cunoaste si nici nu opereaza cu notiunea de ordine. Hazardul isi are propria sa regula lipsita de reguli. Ori aici este tragedia conditiei umane si anume lipsa de predictibilitate relativ la ceea ce ti se intampla sau la ce va fi.
Oricat de mult ai dori sa stai "tare”, pana la urma valurile imprejurarilor schimbatoare tot te vor disloca si arunca in oceanul ce nu cunoaste margini. Din acest punct de vedere, evadarea din realitate reprezinta o necesitate si toata antroposfera, acest spatiu al existentei umane, reprezinta un substitut pentru o realitate ce nu ne place, ne este potrivnica de multe ori, iar alteori este pur si simplu indiferenta.
"O, desertaciune a desertaciunilor, zice Eclesiastul, o desertaciune a desertaciunilor! Totul este desertaciune. Ce folos are omul din toata truda pe care si-o da sub soare? Un neam trece, altul vine, si pamantul ramane vesnic in picioare. Soarele rasare, apune si alearga spre locul de unde rasare din nou.”
Nu am inteles niciodata asa de bine ca in timpul de fata aceste cuvinte. Lipsa lor de sens este extraordinara prin sensul pe care il confera naturii haosului in mijlocul caruia existam ca indivizi si umanitate. Conditia noastra este izolata in mijlocul nimicului, care in cele din urma inghite totul.
Cand eram mic traiam din plin spaima mortii. Fiind deseori bolnav si avand febra pe o durata indelungata, simteam ca energia vietii se scurge din mine, ca nu voi mai putea sa mai continui, fiindca puterea fizica se va epuiza cu totul. Acest lucru m-a impins involuntar catre "superstitiile copilariei” in genul credintei ca tot ce exista in jur are un suflet cu care poti comunica.
Mai tarziu, am cunoscut atractia transcedentului, fapt ce m-a impins pe carari care puteau sa se sfarseasca nu tocmai bine. Vorbesc despre mine, dar de fapt fiecare persoana are o metoda proprie de a evada din realitate. Chiar si jocul reprezinta o uitare de sine, o umplere a unui gol existential care pur si simplu simti ca explodeaza in tine. Ce situatie contradictorie: un gol care explodeaza! De fapt, daca ar fi gol, nu ar trebui sa explodeze, ci doar cel mult sa faca implozie, adica sa se scufunde in sine pana cand nu mai ramane nimic.
Exercitiul religios de mai tarziu mi-a oferit un substitut interesant pentru realitate, mai ales ca pentru prima data aveam acces la un sistem bine inchegat prin ratiune, logica si ritual, in a te incredinta de ceea ce de fapt nu poti sa vezi sau sa simti. Mistica a fost la un pas si doar conservarea de sine m-a pazit de o astfel de cale.
Colegii mei de generatie preferau alte metode de evadare, in genul consumului de bauturi alcoolice sau sexului. Mie nu mi s-au potrivit niciuna dintre ele. Cel mai urat slogan pe care il auzeam ca adolescent era de "a fi ca toata lumea”.
"Toate raurile se varsa in mare, si marea tot nu se umple: ele alearga necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarasi sa porneasca de acolo. Toate lucrurile sunt intr-o necurmata framantare, asa cum nu se poate spune; ochiul nu se mai satura privind, si urechea nu oboseste auzind. Ce a fost, va mai fi, si ce s-a facut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare.”
Am incercat mai multe sisteme de gandire filosofica sau religioasa, dar in final am inteles ca spiritualitate autentica nu poate fi exprimata prin cuvinte, ci ea reprezinta un "dat” pe care fie il primesti, nu stiu exact prin ce metoda, fie nu. Dar in orice caz, daca religia ta reprezinta doar o evadare din realitate, atunci este o mare problema.
Pentru cei mai multi, poate evadarea din realitate se realizeaza prin supramunca, prin ascunderea in spatele a munti de dosare sau de probleme ce nu se mai termina vreodata. Dar indiferent cat de iscusit poti sa fii in a reduce volumul glasului interior, mai devreme sau mai tarziu descoperi din nou desertaciunea.
Asadar, nici spiritualitatea religiei si nici cea a "muncii”, nu pot aduce alinare in fata teribilului final ce vine in dreptul fiecaruia intr-o zi. Pana atunci evadam, uitam si ne comportam ca si cum nu ar exista acest lucru. Este bine sa facem asa, dar uneori simti ca pur si simplu nu mai faci fata. Si atunci fie il descoperi cu adevarat pe Dumnezeu, fie se termina totul.
"Dar adu-ti aminte de Facatorul tau in zilele tineretii tale, pana nu vin zilele cele rele si pana nu se apropie anii, cand vei zice: Nu gasesc nici o placere in ei; pana nu se intuneca soarele, si lumina, luna si stelele, si pana nu se intorc norii indata dupa ploaie; … pana nu se rupe funia de argint, pana nu se sfarama vasul de aur, pana nu se sparge galeata la izvor, si pana nu se strica roata de la fantana; pana nu se intoarce tarana in pamant, cum a fost, si pana nu se intoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat.”
Am reusit sau nu sa il gasesc pe Marele Creator dincolo de abis? Sau poate prin scufundarea in abis am ajuns sa Il cunosc mai bine? Nu as putea spune, insa in orice caz de multe ori in abisul disperarii mi-a fost dat sa pot distinge mai bine Chipul sau decat in timpul cand lucrurile pareau normale. O fi un mecanism ascuns in natura umana? Cine stie? Insa nu poti fugi de realitate la nesfarsit. Intr-o zi tot te ajunge din urma si atunci nu vei mai avea incotro sa mergi.
Cred ca existenta lui Dumnezeu este singura care poate da o explicatie suficienta, dar si acest lucru reprezinta o experienta si nu o fuga de realitate.
Octavian Lupu
