Sura: confluente.ro
Trecerea timpului nu poate fi oprită de nimic și de nimeni, oricât de mult s-ar încerca acest lucru. În lupta împotriva trecerii clipelor vieții, perseverența nu ajută la nimic, iar încăpățânarea generează numai probleme. Cu toate acestea, refuzul interior persistă în a ignora schimbarea ce se produce continuu în jurul tău, precum și în tine. De fapt, nu există cale de a evada de sub tutela trecerii și devenirii. Ești conștient de acest lucru?
Câtă vreme ești copil, școala îți menține un tonus viu la nivelul minții prin programe ambițioase de învățământ care te țin mereu în alertă pentru a trece diferitele examene și a promova diferitele trepte de educație. Dar într-o zi, în mod abrupt, acest proces încetează și ești literalmente aruncat în vâltoarea unei vieți ce nu cunoaște o regulă precisă, în care criteriul valorii este înlocuit de cel al șansei sau relației, iar oportunitatea valorează mai mult decât tot ce ai acumulat prin studiu și perseverență.
Chiar dacă ai șansa de a avea un serviciu bun, tot rămâne nerezolvată împlinirea în viața de familie, fiindcă oricât de mult ai căuta, este greu să găsești un partener de viață pe care să îl iubești și care să te înțeleagă. Iar dacă ai întâlnit o astfel de persoană, nu ai cum să știi dacă relația va fi sau nu de durată, fiindcă realitatea crudă se manifestă printr-o schimbare continuă care poate transforma peste ani un aparent paradis într-un iad nimicitor.
Dar care este sensul? De ce se întâmplă aceste lucruri? Mintea asaltată de atât de multe întrebări nu se odihnește vreodată în căutarea unui răspuns satisfăcător. Dar poate fi cunoscut un astfel de răspuns? Și îndoiala pune încet dar sigur stăpânire pe sufletul tău, pe mintea ta, transformându-te în cele din urmă într-un sceptic convins, tot acest proces fiind doar o chestiune de timp, de durată a răbdării pe care o ai, care oricum nu are cum să fie decât finită, așa cum ești și tu.
Iar atunci când îndoiala se pune în mișcare, ea se rostogolește asemenea unui bulgăre de zăpadă pe deasupra unui strat gros de zăpadă adunând tot mai multă putere și volum pe măsură ce se deplasează către partea de jos a unei văi adânci dintr-un masiv montan. În final, forța teribilă a unui astfel de fenomen ajunge să distrugă tot ce îi stă în cale. Tot astfel, nemulțumirea și îndoiala pe care le ai în suflet, pe care inerent le acumulezi în trecerea vremii, riscă oricând să distrugă structura sensibilă a afecțiunii și minții împietrind inima, distrugând orice ideal nobil și orice speranță.
Alteori, valurile schimbării din jurul tău ajung să depășească pragul a ceea ce poți suporta, iar interiorul tău se revoltă într-o sforțare supremă de a opri potopul nimicitor sau de a pieri o dată cu el, luptând din răsputeri să te salvezi sau să scapi ceea ce ai mai drag. Talazuri înalte de griji și de durere vin peste tine și nimic din ce ai învățat nu te mai ajută, ci doar îți dai seama că ești teribil de singur și fără putere.
Realitatea este că dincolo de orice înălțime se află o vale, iar după un urcuș luminos există o coborâre pe care nu o dorești. Fluctuația evenimentelor vieții uneori te poate surprinde, iar alteori vine în împlinirea celor mai sumbre așteptări. Lumina nu de puține ori este înghițită de întuneric, iar ploaia urmează repede unui cer senin, care ai crezut că va dura o veșnicie. Cine a trăit la munte știe mai bine acest lucru, dar chiar și așa, nu poți să fii mulțumit cu explicații ce nu țin loc de rezolvarea situației defavorabile în care te găsești sau care va veni.
Dar ce este timpul? Cum poți transcende deșertăciunea lui? De ce natura are această atitudine schimbătoare? Cum se poate trece dincolo de clipa prezentă ce nu îți aduce decât amărăciune?
„Doamne, Tu ai fost locul nostru de adăpost, din neam în neam. Înainte ca să se fi născut munții și înainte ca să se fi făcut pământul și lumea, din veșnicie în veșnicie, Tu ești Dumnezeu! Înaintea Ta, o mie de ani sunt ca ziua de ieri, care a trecut, și ca o strajă din noapte.”
Însă dincolo de suportul mișcător al realității în mijlocul căreia trăim se află eternitatea Creatorului întregului univers. Din această perspectivă a adâncului abisal al veșniciei toate schimbările pe care le trăiești nu înseamnă mare lucru. Dacă ai putea vedea aceasta, atunci bucuria ar lua locul întristării, fiindcă până și suferința nu reprezintă decât ceva trecător. Iar dacă timpul rezolvă prin trecerea sa totul, atunci de ce să îți mai faci griji?
Dacă nu poți clădi decât pe nisip, atunci de ce să te mai temi atunci când lucrurile se desfac din nou în elementaritatea lor redevenind ceea ce au fost dintotdeauna și anume niște particule adunate temporar laolaltă. Tristețea și bucuria, faima și ignorarea, toate acestea, precum și multe altele, sunt aspecte de o clipă ale unei realități aflate mereu în schimbare. Nu poți opri acest proces al facerii și desfacerii. Nu ai cum să i te opui, însă poți să privești dincolo de ele, fiindcă deasupra lor se află mereu Marele Autor, Maestrul care nu a greșit niciodată indiferent de opera pe care a realizat-o.
„Domnul împărățește îmbrăcat cu măreție; Domnul este îmbrăcat și încins cu putere: de aceea lumea este tare și nu se clatină. Scaunul Tău de domnie este așezat din vremuri străvechi; Tu ești din veșnicie! Râurile vuiesc, Doamne, râurile vuiesc tare, râurile se umflă cu putere. Dar mai puternic decât vuietul apelor mari și mai puternic decât vuietul valurilor năprasnice ale mării este Domnul în locurile cerești.”
Astfel, reușești să înveți lecția trecerii și transformării lucrurilor cu scopul unic și precis de a-ți dezvolta intuiția eternului, neschimbătorului, a ceea ce nu poate fi vreodată mistuit de vreme. Și cu cât deprinzi acest lucru mai repede, cu atât este mai bine, fiindcă în felul acesta cunoștința veșniciei va începe să se formeze tot mai puternic în interiorul tău înlocuind treptat mintea cea plină de griji. Acesta este un proces de durată, uneori plăcut și extatic, dar cel mai adesea dureros și descurajator, până când ajungi să te întâlnești cu Marele Autor pe cărarea vieții tale.
„Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârșit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu.”
Iar dacă vei avea răbdare și nu vei ceda revoltei ce îți apare în suflet, atunci vei ajunge să Îl cunoști pe Marele Autor și să primești de la el darul veșniciei în inima ta care va face ca toată curgerea vieții tale să aibă sens prin revărsarea ei în oceanul eternității, fiindcă în final, dincolo de orice înălțime sau vale se află mereu și dincolo de orizont albastrul neasemuit al nemărginirii. Iar atunci gândurile pline de griji și supărări nespuse se vor topi în conștiința nemuririi ce nu poate fi distrusă vreodată, asupra căreia timpul nu mai are nici un fel de putere.
„În ziua de pe urmă a sărbătorii, Isus a stat în picioare și a strigat: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”
Octavian LUPU
