Sursa articolului: http://florin.laiu.googlepages.com/
Oricât ai fi de grăbit când treci pe stradă, poți vedea, nu rareori, câte o bătrânică încovoiată și stafidită, adesea cerșind, sau pur și simplu văzându-și de drumul ei, fără nici o legătură cu lumea prin care încă mai umblă. Și ea este o „așteptătoare”. Așteaptă singurul lucru despre care știe sigur că va veni.
Câțiva tineri plini de viață, în graba lor spre… viitor, se împiedică de moaștele ei, privind în urmă cu mirare serafică, parcă spunând: ce mai încurcă lumea și băbuța asta? Iar băbuța poate fi și o babetă: mai poartă încă urmele fardurilor de acum cincizeci de ani și este îmbrăcată acceptabil. Are însă aceleași priviri în care citești duritatea destinului unei femei.
Nu de mult a fost și ea o fetiță, – n-are importanță dacă era liniștită sau năzdrăvană, – oricum, o fetiță inocentă care, la vremea ei, a înflorit în toată puterea adolescenței și, cu aceleași speranțe de viitor ca și trecătorii de azi, abia intrați în viață, s-a agățat de prima iubire, a sorbit în taină prima deziluzie și, în cele din urmă a găsit sau a fost găsită de bărbatul făgăduinței, cu care s-a legat pe viață.
Au urmat într-o rapidă succesiune copiii și necazurile, au căzut două-trei guverne, a suferit cu stoicism valahic în bătăliile singurului vodă pe care l-a cunoscut – bărbatul ei ! – , au trecut prin mâinile ei vagoane de rufe, zeci de autotrenuri de cartofi și ceapă. Apoi a venit vremea despărțirilor: când credea că își înțelege mai bine fetele, ele s-au măritat, au plecat; când a putut, în sfârșit, să se fălească cu băieții, au zburat și ei. Rămasă doar cu voievodul ei împătimit de tării și consecvent administrator de bătăi, slujindu-l în continuare dintr-un simț umanitar înnăscut, aproape iubindu-l, femeia se trezește peste noapte cu un ultim mort în casă – omul ei. Așa se duseseră și părinții ei și ai lui. Acum ea știa bine calea.
Mișcându-se de la un copil la altul, fiecare cu problemele lui, femeia a rămas tot singură. Este sentimentul pe care-l știe de-o viață. Tinerii se freacă de ea, se împiedică în goana lor către baftă, se simt incomodați ca de o profeție, ca de-o oglindă a propriului destin: Ce mai caută prin lume și hârca asta ?
Ziua nunții este cea mai fericită zi a destinului nostru pământesc. Chiar dacă fericirea ne minte adesea, este cel mai bine să ne lăsăm mințiți. Sunt bucurii cu care niciodată nu ne mai întâlnim. În viață, fiecare pas este unic, de aceea cel mai bun lucru este să ne bucurăm de fiecare clipă. Viața nu este o procesiune, ci un joc, iar virtutea supremă este aceea de a respecta regulile jocului, indiferent cine iese câștigător.
Dar viața este și o apocalipsă. Întâi vin anii copilăriei nevinovate, șapte biserici și șapte îngeri, cu greșelile lor copilărești dar și cu temelii sigure puse de părinții care sunt nesuferit de grijulii și de moraliști. Urmează adolescența cu pecețile ei despecetluite: mai întâi călărind victorios pe armăsarii albi ai idealismului, apoi învățând să strigi după dreptate, ca martor la cavalcada violenței și a lipsurilor. Rămas ca o fântână sigilată, în ciuda propriilor rătăciri, îți găsești într-o zi jumătatea apocaliptică și vii în fața lui Dumnezeu în haine albe. Tot cerul izbucnește în laude aici jos, ca și cum n-ar mai fi rămas acolo sus nici un înger.
Apoi urmează clipa de liniște pe pământ, una singură, când toți îngerii se duc respectuoși și cuminți în cerurile lor și rămâi numai cu alesul tău. Timpul ar face bine să înghețe în acest moment, dar vine prima dimineață a căsniciei și sună prima trâmbiță. Vine grindina primelor griji ale lumii reale și, la sunetul următoarelor trâmbițe, se amărăsc izvoarele, iar aștrii tinereții încep să intre, parțial, în eclipsă. Când sperai să vină, în sfârșit, Paradisul, se anunță încă trei trâmbițe, mai lungi și mai fioroase, care nu degeaba se numesc vaiuri. Totuși, Dumnezeu este viu și domnește.
Destinul apocaliptic continuă cu capitolul central al vieții: apare primul născut, copilul făgăduinței, apoi și celelalte stele ale cununii, în sfârșit mezinul, „rămășița“, ca să ai pe cine răsfăța și pierde. Devenită mamă, femeia este acum și mai mult urmărită de forțele întunericului. Toate împărățiile balaurului se coalizează împotriva ei și a copiilor ei și realizezi că, de fapt, pe acest pământ locuim o pustie. Dar pustia ne ajută, așa cum ne ajută și aripile de vultur ale lui Dumnezeu care ne poartă și ne învață să zburăm.
Parte din copii apar, apoi, pe muntele Sionului, printre biruitorii din ultima bătălie cosmică; parte din ei printre cei martirizați din cauza statorniciei lor în Cuvânt, iar alții, vai, sunt în mulțimea celor ce se închină Fiarei, pentru că au preferat idolii lumii. Acesta e supremul vai.
După ultimele urgii ale vieții, după ultimii îngeri care te avertizează, după ultimul armaghedon în care afli, în sfârșit, de partea cui ești, vine și ziua adevăratului banchet, ziua în care se va face mare risipă de lux pentru toți cei ce au iubit simplitatea, pentru toți cei care au slujit fericirii altora. Iar în acest „toți”, 70 de procente sunt feminine. Că nu degeaba Biserica a fost zugrăvită ca o femeie: la sluj și la slujbă o vei întâlni întotdeauna pe adevărata Doamnă. („Domnii” și domnișorii pot fi găsiți mai degrabă pe stadioane, prin baruri, sau roind la jocurile electronice…).
Adevărata nuntă, însă, adevărata fericire este o judecată. Prin urmare, în timp ce păzești oala pe foc și la fel ca ea îți clocotește inima de obidă, ia loc puțin și judecă: Ce este mai înțelept sub soare, decât a te bucura de clipa prezentă și a mulțumi lui Dumnezeu pentru ea? Viața este un joc, un joc necinstit sau un joc frumos. Nu contează cine câștigă aici și acum, contează doar cum joci.
În fiecare dintre noi și în copiii noștri crește, cu fiecare zi, babeta și babalâcul de mâine. Ce fetiță drăgălașă era ea! Ce băiat înfipt era el! Dar timpul a trecut mult mai repede decât se credea în zilele acelea sau în ziua nunții, iar ultima repriză se joacă pe vreme rea și fără mari speranțe de egalarea scorului.
Acum, la zenitul vieții, privind în urmă o copilărie care nu se mai întoarce, privind în viitor o împărăție care nu se vestejește, poți, totuși, să te bucuri, doamnă, de clipa prezentă, de frumusețea jocului cinstit. Fie ca această clipă să rămână gravată în nemurire!
Florin Laiu
