Tammy, ca recunoÈ™tinÈ›ă, mi-a făcut cadou o pereche de papagali albaÈ™tri. Erau pui ieÈ™iÈ›i din ou nu de mult. I-am dus acasă, le-am cumpărat o colivie încăpătoare pe care am agăÈ›at-o lângă o lampă aproape de uÈ™a spre balcon. Am mobilat-o cu bare È™i cu un leagăn mic.
În fiecare dimineaÈ›ă le schimbam aÈ™ternutul de hârtie albă, le puneam grăunÈ›e È™i apă proaspătă. UÈ™a coliviei era tot timpul deschisă. IeÈ™eau, zburau prin casă, ciuguleau franjurile de la perdele È™i ciripeau fericiÈ›i. Uneori se aÈ™ezau încrezători pe capul sau pe umerii noÈ™tri. Niciodată nu a trebuit să îi închidem în colivie.Intrau singuri înapoi ca să mănânce, sau să-È™i spună câte ceva în limba lor maternă. Tot acolo se retrăgeau când apărea vreo primejdie. A fost o plăcere să-i privim È™i să le auzim glasul în fiecare dimineaÈ›ă. Când am plecat la Chicago, papagalul-bărbat nu a mai vorbit, n-a mai mâncat nimic È™i a murit. Familia mea nu l-a putut salva. Am crezut că a murit de supărare că l-am părăsit.
Mai È™tiu de o familie de papagali. Băiatul-papagal era mai vorbăreÈ›. Se cam plictisea acasă. Vedea mereu aceleaÈ™i feÈ›e lungi. Auzea aceleaÈ™i rugăciuni la masă. Casa nu era zugrăvită din secolul al XIX–ea. Și culorile! Numai alb, negru È™i albastru. O singură carte de citit È™i aceeaÈ™i carte de cântări demodate. Nu mai putea. Trebuia să iasă dintre pereÈ›ii aceÈ™tia.
Văzuse cândva la piaÈ›ă o papagaliÈ›ă roÈ™ie. Era fermecătoare. Trebuia să o găsească. Ascultase È™i la un papagal mare, îmbrăcat în togă. Cine îi făcea reclamă zicea că e un filozof. Îi plăcuse ce zicea È™i chiar putea să repete, papagaliceÈ™te, câteva ziceri ale lui. Un vecin, care îl auzise, îl lăudase că È™tie enciclopedie. Acum trebuia să-l găsească È™i pe filozof. Ce fericire o să fie, când o să înveÈ›e mai multe de la el!
AÈ™a că baiatul-papagal a plecat din enclava pe care o urâse. Voia să se bucure de libertate.
A fost nemaipomenit. Prieteni de toate culorile, muzică È™i veselie. Nimeni nu-i mai spunea ce să facă. Nimeni nu-l întreba de unde vine la ora aceasta. Aproape uitase cum era acasă.
Dar a venit frigul. În È›ara lui nu era aÈ™a iarnă. Nu È™tia ce să facă. Nu avea pene mai groase. Prietenii lui noi au fugit toÈ›i, fiecare la cuibul lui. El nu avea unde să se ducă. Nimeni nu l-a chemat È™i pe el la vreun adăpost. Mâncare nu era pe nicăieri. Păsările subÈ›iri È™i frumoase au zburat spre È›ările calde. Pe acolo mai erau doar niÈ™te ciori negre, iliterate, care croncăneau îngrozitor.
N-a vrut nici să adoarmă. Știa că asta înseamnă moarte sigură. Și-a adus aminte de o cântare din copilărie. Nu era modernă, dar avea melodie. Acum nu mai avea timp de mofturi culturale.
“Fie ce-o fi”, È™i-a zis el. ”Mă duc înapoi. Știu că uÈ™a nu se încuie niciodată. Sora mea o să facă ochi mari È™i o să mă dispreÈ›uiască. “Ce fel de bărbat mai eÈ™ti È™i tu?” “Dar o să mă umilesc. Poate că mama, dacă n-o fi murit … “Mamă, am păcătuit împotriva cerului È™i împotriva ta…” Nu vreau să pier prin străinătate”.
Colivie-închisoare. Colivie-protecÈ›ie. Familie-sclavie. Familie-cuib plăcut. Comunitate-ghetto. Comunitate-Casa Tatălui meu.
Papagali È™i… papagali. Oameni È™i…oameni. Oameni È™i… perspective.
Titus Cazan
Cu permisiune
Sursa: www.tituscazan.com
