De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
De multe ori îmi aduc aminte de anii de școală generală și mai ales de orele de educație fizică, sau de sport, cum se mai spunea atunci. De fiecare dată când trebuia să avem aceste ore, trebuia să trec prin supliciul îngrozitor al dezbrăcării de hainele de școală și îmbrăcării în echipamentul sportiv. Aveam și de ce să fiu jenat. Eram cel mai gras din clasă, iar ora de sport era o ocazie de amintire plină de ironii a acestui fapt.
În plus, nu reușeam să trec nici una dintre normele sportive, nu numai din cauza greutății, dar și datorită faptului că nu se făcea nici un fel de antrenament de-a lungul trimestrului. Orele de sport aveau, de regulă, constau dintr-o scurtă încălzire, după care eram lăsați să jucăm fotbal, un sport pe care nu am reușit să îl practic niciodată. Dar la sfârșit de trimestru, eram examinați la probele de atletism cu cronometrul în mână, iar la gimnastică eram obligați să executăm figuri pe care în ruptul capului nu reușeam să le fac.
În consecință, aveam note bune la materiile ce presupuneau studiu, și note foarte slabe la sport. Cred că și alții au avut această experiență. Îmi mai aduc aminte și de o anumită ocazie, când la o probă de alergare de rezistență, ceva în genul unei curse de o mie de metri, eu am ajuns ultimul, ca de obicei, și la fiecare tură mi se striga ceva în genul „Aleargă mai repede grasule!”. Senzația de umilire încercată atunci, cu greu avea să mi se mai șteargă din minte vreodată. Astfel am ajuns să urăsc orele de sport, acele ore când atât colegii cât și profesorii râdeau de mine și de aspectul meu exterior.
Ce vreau să comunic cu această experiență nu se referă la vreun gând de frustare sau de răzbunare în scris peste ani, ci la faptul că este cu neputință să reușești să treci peste niște norme sportive dacă nu ai condiția fizică necesară. Iar acesta se formează prin antrenament sistematic. Practic, dacă profesorii mei de sport ar fi făcut un antrenament sistematic în cursul trimestrului cu clasa mea, dacă nu ar fi apelat la jigniri și nu ne-ar fi lăsat să batem mingea, atunci cu siguranță că atât eu, cât și alți colegi la fel ca mine, ar fi trecut cu bine de probele de la final. Nu este oare acesta scopul unui sistem educațional?
Cam așa stau lucrurile și atunci când dorești să practici binele în această viață. Ai un standard al binelui, care de dorit este să fie preluat din Sfintele Scripturi pe baza unei studieri competente, dublate de un studiu personal. Dar pentru a putea să atingi acest standard, este necesar să ai o anumită condiție corespunzătoare din punct de vedere psihoemoțional și fizic, ca să nu spun și spiritual, deși acest termen poate suna cam mistic.
Cu alte cuvinte, pentru a putea să faci binele, trebuie să dobândești o anumită putere interioară, care să te susțină, fiindcă întotdeauna a face ceea ce este bun și drept presupune un anumit sacrificiu. Sau mai bine zis, presupune să lași de la tine, să oferi, să dai, fără să aștepți ceva în schimb. Adică așa cum a făcut Isus Hristos și apostolii Săi.
Din acest punct de vedere, nimic nu este mai revoltător decât manipularea oamenilor prin sloganuri, de multe ori chiar religioase, de a face lucruri pentru care nu sunt antrenați corespunzător să le execute. Este exact experienței „grasului”, care încearcă să treacă de probele sportive, dar nu reușește din lipsă de antrenament.
Cu siguranță că nici Dumnezeu, dacă nu ar fi atotputernic, nu ar putea să fie bun. Fiindcă a fi bun într-o lume rea, înseamnă un permanent consum ce nu se realimentează din partea celor care sunt beneficiarii efortului depus. Așa este viața. Însă nu trebuie să ne dăm bătuți, fiindcă a face binele reprezintă condiția de a intra în viața veșnică și de a fi o binecuvântare pe pământ, aducând simțământul adevăratei împliniri.
Dar pentru a fi și mai concret. Îmi aduc aminte de primii ani de după convertirea mea creștină, când încercam să urmez diferitele îndemnuri de a face felurite lucruri din rațiuni religioase, fără însă a avea pregătirea sau chiar chemarea necesară. Deseori am auzit spunându-se că toți trebuie să facă lucrare, să se implice în acțiuni de difuzare a mesajului creștin, în acțiuni sociale sau altele în genul acesta.
Atât eu, cât și mulți dintre cei care erau „de o seamă cu mine” în ce privește învățarea alfabetului credinței, am ajuns în scurt timp descurajați de rezultatele nesemnificative în raport cu uriașul efort fizic și psiho-emoțional depus, și epuizați din toate punctele de vedere, inclusiv spiritual. De aici începeau să se manifeste sentimentele de vinovăție, și încercarea de a te implica și mai mult în astfel de condiții, te poate aduce în situația chiar să capotezi în fața unor sarcini pentru care practic nu erai pregătit.
Ce vreau să spun? În primul rând, că a vorbi oamenilor să facă diferite lucrări, fără a le oferi călăuzire competentă și exemplu personal, reprezintă o cale sigură de a-i descuraja și de a-i arunca în crize personale, care ulterior pot evolua chiar până la abandonul credinței.
Pe de altă parte, chiar dacă ai fi pregătit pentru o anumită lucrare, dar dacă ești încărcat cu prea multe lucruri, sau ai probleme de sănătate, este înțelept să te limitezi exact la cât poți să duci, fără a ajunge să clachezi ulterior din toate punctele de vedere. Însă și aici, dacă ești o persoană care îți asumi responsabilități, în scurt timp vei ajunge să fii sufocat de diferitele sarcini puse de către alții, și dacă nu vei fi suficient de înțelept și de ferm pentru a refuzat atâtea „chemări”, vei ajunge să mergi în avarie, ba chiar să te prăbușești.
Eu cel puțin, nu mai sunt din categoria „super-eroilor”, care merg înainte mușcând din ei înșiși, chiar și atunci când simt că nu mai pot. Am făcut acest lucru de-a lungul a șapte ani de instituții militare de învățământ și la începutul vieții mele de credință, până când am realizat că de fapt, chemarea la lucrare făcută de către Domnul Hristos, nu va contrazice niciodată realitatea faptică, rațiunea și bunul simț, care în final ne conduc la afirmația, valabilă dealtfel și pentru Dumnezeu, că „pentru a fi bun, trebuie să fii puternic”, sau înzestrat corespunzător.
Chiar și afirmațiile lui Pavel că „atunci când sunt slab, sunt puternic” și „pot totul în Hristos care locuiește în mine”, în context fac referință la „o putere nemaipomenită care lucrează în noi”, adică reluând ideea de la început: „pentru a fi bun, trebuie să fii, sau să primești, putere”.
Gândul meu se îndreaptă în aceste clipe către toți cei care au părăsit credința creștină, fiindcă în timpul „prunciei” lor duhovnicești, au fost puse tot felul de sarcini peste ei, necorespunzătoare în raport cu puterea lor fizică, mentală și spirituală de la acea dată. Mulți s-au descurajat, alții au deviat spre ritualism, alții au capotat mintal, alții fizic, iar alții chiar s-au dus în mormânt. Știu astfel de experiențe și pentru toți cei care se confruntă cu astfel de situații, le aduc aminte că Dumnezeu nu ne va cere niciodată ceva care să ne depășească puterea, sau să fie împotriva rațiunii și a bunului simț.
Până la următorul editorial, vă urez să fiți înțelepți în tot ceea ce faceți, și să nu deveniți victimele celor care nu au discernământ spiritual sau moral, în ceea ce cer de la ceilalți. Cu alte cuvinte, „să nu vă faceți robi oamenilor” nici atunci când este vorba de religie.
Dumnezeu nu cere de la noi așa ceva și nu este bine să devenim martiri într-un mod absurd, neglijând de fapt lucrarea cea mai importantă pe care o avem în fața ochilor indiferent de situație și anume de „a crede în Fiul lui Dumnezeu, trimis în această lume” și de a primi mântuirea oferită în dar. Aceasta este adevărata lucrare, iar toate celelalte nu sunt decât pur și simplu consecințe.
Cu permisiune
