De Octavian Lupu, octavian_lupu@yahoo.com
De curând stăteam de vorbă cu o persoană apropiată și încercam să definesc ce înseamnă „să primești bine ce cel slab în credință”, conform cu sfaturile date de către apostolul Pavel în epistola sa către romani, capitolul 14. Lucrul care mă determina să stărui asupra acestui subiect, era o anumită amintire de pe vremea când copil fiind, obișnuiam să particip la diferite jocuri inventate de către cei de o seamă cu mine sau preluate de la cei mai în vârstă, deja maeștri în a ni le prezenta.
De fapt, orice fel de joc are o anumită încărcătură magică, dacă nu chiar religioasă pentru mintea proaspătă a unui copil. Pe lângă acest lucru, orice joc realizează o divizare a lumii între cei care iau parte la joc și cei care nu. Scopul suprem este de a rămâne în joc până la capăt, și astfel, să devii învingător. Bineînțeles, în astfel de situații gloria era efemeră, fiindcă mai totdeauna jocul se relua de la capăt, iar învingătorul de acum, putea deveni cu ușurință, mai ales dacă și competiția era cinstită, cel ce avea să piardă la următoarea rundă de desfășurare.
Și fiindcă putem spune că etapa copilăriei reprezintă într-o mare măsură oglinda maturității de mai târziu, imaginea jocului ne oferă o răsfrângere a comportamentului adult în fața diferitelor alte jocuri, de data aceasta considerate serioase, la care oamenii iau parte de-a lungul vieții de mai târziu.
Însă dintre toate jocurile copilăriei, nu îmi amintesc vreunul în care să fi fost bine primiți „cei slabi”, fiindcă ținta era de fiecare dată aceea de a dovedi că ești puternic, că ești capabil să fii mai presus decât ceilalți. Astfel, jocul sublinia elita și arunca în derizoriu pe cei care pierdeau sau nu erau suficient de abili în a se menține între cei câștigători.
Cu siguranță că orice joc are niște reguli care îl definesc. Dar de multe ori aceste reguli sunt adaptate de către un grup pentru a servi propriilor lor interese, iar toți ceilalți care ar intra în competiție să piardă. Nu este la fel și în viață? Participăm la jocuri pe care le considerăm serioase și drepte, învățând pe brânci în timpul școlii, făcându-ne datoria la locul de muncă, dorind să fim niște soți sau soții de excepție, sau niște părinți autentici. Dar nu de puține ori constatăm că seriozitatea noastră nu ne este împărtășită, că de partea cealaltă lucrurile sunt luate mult mai în ușor, că nu există criterii clare de descalificare a celor ce încalcă regulile și altele în felul acesta.
De multe ori într-o familie, unul dintre soți tratează jocul cu seriozitatea de adult, iar celălalt doar „se joacă”, se amuză, folosindu-se la celălalt. La fel și în alte situații care pot apărea de-a lungul „locurilor de joacă în mijlocul cărora evoluăm”.
Însă jocul cel mai trist, atunci când este răstălmăcit, contrafăcut prin ipocrizie și necinste, este cel al religiei, când de o parte avem oameni sinceri ce doresc să intre cu seriozitate în provocarea Evangheliei, iar alții, care au avut avantajul primilor veniți, nu fac altceva decât să profite de naivitatea celor prea creduli sau prea sinceri în dorințele lor.
Un test pentru autenticitatea unui astfel de joc se află în capacitatea de „a primi bine pe cel slab în credință”, pe cel care face primii pași în deslușirea alfabetului spiritual al Bibliei și Evangheliei lui Hristos. Aici nu este vorba de orice fel de primire, ci de o primire bună, caracterizată de îngăduință, simpatie și dorință de călăuzire sinceră.
De câte probleme ar fi fost scutit creștinismul, dacă oamenii care se pretind a fi credincioși ar fi știut să dovedească toleranță față de semeni, și ar fi demonstrat că au capacitatea de a îndemna cu blândețe pe noii convertiți. Dar nu a fost așa. Impunerea brutală a crezurilor și dogmelor, intoleranța aspră a celor întâi veniți față de următorii, au condus la o atmosferă de excludere în care s-a confundat credința în Hristos cu ascultarea rigidă de reguli realizate de oameni.
Când la ușa unei comunități sau biserici creștine apar persoane noi, dornice să cunoască adevărul mântuitor, ce fel de învățături le punem înainte? Ce atitudine avem față de ele? Le vom judeca după aspect? Le vom descoase pentru a ști ce cred, iar ulterior le vom pune înainte un standard rigid care în mod sigur le va descuraja?
Oare biserica este făcută doar pentru cei puternici? Pentru cei care „strâng din dinți” în ciuda atmosferei glaciale din interior?
Cunosc o anumită grupare creștină care face mult caz de această „călire” în vederea unei mari încercări sau „strâmtorări” din viitor. Dar oare în acești termeni vorbește Biblia și Hristos când se face referință la biserică? Ce fel de călire este aceea ce se aplică pe nou veniți, care sunt siliți să îndure asemenea militarilor din primul ciclu de instrucție, loviturile de bocanc ale celor ce nu au alt merit decât că au sosit mai devreme, cel mai adesea prin naștere și nu prin alegere?
Jocul de-a religia poate fi serios sau profund neserios în funcție de cei care participă la el și de interesele ce se manifestă în spatele său. Dar orice pom bun va face roade bune, iar orice om va recunoaște că într-un anumit loc se află Spiritul lui Hristos după modul în care va fi acceptat în ciuda diferențelor și prețuit în ciuda anumitor deosebiri de gândire în acele lucruri ce niciodată nu vor fi un standard pentru adevărata spiritualitate, ci doar pentru ridicarea de ziduri de despărțire între oameni.
Călirea în lupta creștină nu se realizează în mijlocul unei biserici care se luptă fratricid, ci în conflict cu puterile rele ale acestei lumi, fiind în special o chestiune de natură spirituală. Întotdeauna orice formă de război civil nu conduce decât la distrugere, iar acolo unde domnește discordia, câștigarea de suflete nu mai are nici o importanță.
Până când vom ajunge să gândim și să acționăm ca niște urmași ai lui Hristos, va trebui să ne examinăm propria noastră „joacă de-a religia”, pentru a vedea unde ne aflăm și dacă nu cumva am ajuns atât de înrăiți încât să nu mai vedem sentința condamnării care stă deasupra noastră, pe care cu siguranță o vom citi atunci când în mod solemn o voce solemnă din ceruri va anunța individual sau colectiv că „ JOCUL S-A SFÂRȘIT ”.
Cu permisiune
Sursa: www.conexiuni.intercer.org
