La români totul se duce pe apa Sâmbetei: așteptări năruite, promisiuni ”evaporate”, afaceri, mașina, casa, chiar credința. În timp ce scotoceam prin gândurile mele, aducându-mi aminte de câte tone de reziduuri personale am deversat în apa cu pricina, monologam: „De ce apa Sâmbetei și nu apa Duminicii, a Joiei, Miercurii, sau Vinerii? Există vreo conexiune între o zi de închinare poruncită în Biblie încă de la Geneză, și o apă cu același nume?”
Dacă aruncăm o privire în cartea începuturilor, vom observa că un râu cu patru brațe străbătea grădina Edenului (ebr. eden=frumoasă, desfătare, delectare, fericire). Străbătând o arcadă uriașă în timp (6000 de ani de existență), ne găsim cu sufletul, sperăm și cu trupul, într-o altă grădină, și mai frumoasă. În cetatea Noul Ierusalim, Noul Eden, aflăm râul vietii, limpede ca și cristalul, ce iese din scaunul de domnie al lui Dumnezeu și al Mielului. Pe cele două maluri ale râului găsim pomul vieții, rodind douăsprezece feluri de rod, frunzele lui slujind la vindecarea neamurilor (Apoc. 22:1-2).
În folclorul românesc, aceast fluviu imens de foc este un element cosmologic fundamental. Lumea este împărțită în tărâmul acesta și tărâmul celălalt, care este, fie subteran, fie îndepărtat. Ce ajunge pe apa Sâmbetei este pierdut pentru totdeauna. În legendele evreiești, există Sanbationul, un râu care desparte lumea cunoscută de lumea imaginară și îndepărtată, în care ar trăi urmașii celor zece triburi evreiești pierdute. Este un râu repede și tumultuos în zilele de lucru, dar Sâmbăta se odihnește. Apa vieții este cu adevărat apa „Sâmbetei”, a odihnei care se poate găsi în fiecare zi prin credința în Christos (Ev 4: 9-10). Dar ea nu este doar un râu al genezei lumii și al paradisului apocaliptic, în lumea adevăraților Blajini, incomparabil mai deștepți și mai puri decât modelele mitologice. Ea va avea în final și rolul de hotar între două lumi, dar în sens invers: dintre această lume a morților și lumea cealaltă, a celor vii, a biruitorilor.
Așa cum Petru face din apa Potopului o prefigurare a apei botezului, care împarte lumea în două părți foarte inegale (1 Petru 3:20-21), milioane pe dinafară și doar opt în arcă, apa odihnei de Sâmbătă, apa judecății ultimei generații, va constitui un hotar între lumea neascultătoare și lumea ascultătoare de Cuvântul lui Dumnezeu, un test care va trebui trecut, cu orice preț, pentru oricine speră să ajungă pe malul celălalt. (http://tornafratre.blogspot.com)
Pentru unii, Sabatul este un vad uscat și arid, împietrit în comparație cu celelalte zile, care sunt furtunoase și vulcanice. Pentru alții, Sabatul este o apă de odihnă. Oricum ar fi privit, el este ziua în care, fără nici un fel de obstacole, poți intra în contact (desigur, spiritual) cu lumea de dincolo, incomparabil mai bună și mai vie decât lumea noastră, lumea reunită a cerului și a Noului pământ, unde Isus este Împăratul.
Daniel Nițulescu
