Marele preot de la sanctuarul din vechime nu era decât un tipar al Domnului Isus Hristos ca Mare Preot. Aaron și fiii lui trebuiau să facă mai întâi ispășire pentru păcatele lor: “Aaron să-și aducă vițelul lui pentru jertfa de ispășire și să facă ispășire pentru el și casa lui” (Levetic 16: 6). Studiind aceste ritualuri, observăm că slujitorii altarului nu erau plini de aroganță. Nu pretindeau altora ceea ce ei nu realizau. Unii dintre fiii lor au fost aspru pedepsiți din cauza labilității lor spirituale. Vechiul Testament descrie mai multe tipuri de păcate, cristalizate în două categorii: păcatele fără voie și cele cu voie.
Păcatele fără voie nu însemnau neapărat acte comise inconștient. Câte păcate comitem din ignoranță? Diferențierea o constituie atitudinea. Atunci când se stabilește gradul de culpabilitate se ține seama de motivație și atitudine. “Dar dacă cineva, fie băștinaș, fie străin, păcătuiește cu voie, hulește pe Domnul: acela va fi nimicit și își va lua astfel pedeapsa pentru nelegiuirea lui.” (Numeri 15: 30). Expresia din limba ebraică folosită în acest verset este “a păcătui cu mâna ridicată”, sugerând un gest de aroganță și răzvrătire. La Cades, israeliții au păcătuit “ridicând mâna” împotriva Domnului: “Toată adunarea a ridicat glasul și a început să țipe. Și poporul a plâns în toată noaptea aceea. Toți copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise și Aaron, și toată adunarea le-a zis:’De ce n-m fi murit noi în pustia Egiptului, sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?’ ” (Numeri 14: 1-2). Aceeași expresie – “cu mâna ridicată” este utilizată și în situații pozitive: Numeri 33: 3 – “gata de luptă”, Exod 14: 8 – “cu îndrăzneală, curaj”, Deuteronom 32: 37 – “mâna cea puternică”. Din aceste studii desprindem ideea că hula vetero-testamentară este săvârșită cu intenție, îndrăzneală, sfidare, într-un spirit mândru și refractar.
Pentru a determina nivelul atitudinal, puneți-vă următoarele întrebări retrospective: atunci când critic pe cineva, o fac fără nicio durere, strângere de inimă, lacrimi în suflet? În momentele proxime unui conflict, îmi pare rău pentru tonul, intensitatea, spiritul discuției, chiar dacă am avut dreptate? Când mă simt discriminat, nedreptățit imaginar sau real, ce atitudine îmi scapă din priviri? Sunt gata să accept și alte variante, metode, căi și să mă supun planului ceresc? Oamenii smeriți au dreptul la replică, mai degrabă la opinie, dar și la supunere. Imaginați-vă profilul elevului care ridică mâna pentru a-și susține afirmația, a cere detalii lămuritoare privitoare la o anumită chestiune în dezabatere. Nu-mi plac profesorii care nu dau dreptul la întrebări și replici. Sunt lacunari din punct de vedere informațional și nu numai. Nu-mi plac nici elevii care doar replică. Sunt atotsuficienți!
Dumnezeu vede pe cei smeriți și cunoaște de departe pe cei îngâmfați (Psalmul 138: 5).
Daniel Nițulescu
