Kevin Carter s-a născut la 13 septembrie 1960 în Parkmore, o suburbie a orșului Johannesburg, dintr-o familie de albi de condiție socială medie. A terminat liceul catolic în Pretoria, apoi a studiat farmacia, însă a abandonat școala după doar un an. Părinții săi erau imigranți de origine engleză și romano-catolici, ceea ce îi ținea destul de departe de regimul albilor Afrikaaner. Cu toate astea, Kevin se simțea vinovat pentru situația din țară, pe care o considera nedreaptă, și avea adesea discuții în contradictoriu cu tatăl său. Lucrează la Sunday Express ca fotoreporter.
În 1984 se mută la cotidianul Johannesburg Star și începe documentarea crizei sociale izbucnite cu forța în Africa de Sud, fotografiile sale fiind o adevărată frescă a represiunii, a stării de tensiune și violență fratricidă care pusese stăpînire pe țara sa în acea perioadă. Aflat mereu în "linia întâi", Carter este primul jurnalist care fotografiază sumarele execuții de stradă – prin împușcare sau ardere de viu – scene obișnuite în violențele dintre triburi.
În 1990 izbucnește războiul civil între Congresul Național African al lui Nelson Mandela și Partidul Libertății Inkatha al etnicilor Zulu. Să te aventurezi singur prin cartierele negrilor devenise un pericol mortal pentru un alb, așa încât Carter formează o echipă împreună cu 3 prieteni – Ken Oosterbroek de la The Star, Greg Marinovich și Joao Silva – și își face de lucru prin orașele Soweto și Tokoza. Grupul celor 4 devine atât de cunoscut prin relatarea violențelor fără sfârșit din suburbii, încât revista Living din Johannesburg îi poreclește "Clubul Bang-Bang."
În martie 1993, dornic să se detașeze de situația tot mai gravă din țara sa, Carter pleacă, împreună cu Joao Silva, atașați la misiunea ONU "Operation Lifeline", în Sudanul de Sud, dorind să atragă atenția lumii asupra altui nesfârșit conflict interetnic de pe continentul african. Aici avea Carter să facă fotografia vieții lui – cea care i-a adus gloria trecătoare, dar și cea care a "umplut paharul amărăciunii" și i-a grăbit moartea. Pe 11 martie 1993, într-o pauză de 30 de minute necesară distribuirii hranei din avionul cargo cu care zburau, Silva și Carter căutau subiecte la doar câteva zeci de metri de avionul cu provizii. Atras de un scâncet, Carter vede o fetiță sudaneza subnutrită, emaciată și vizibil epuizată, care se odihnea puțin, aparent încercând să ajungă la centrul de distribuire al hranei. Peste câteva clipe, lângă ea aterizează un vultur. Ulterior, Carter avea să relateze că a așteptat aproape 20 de minute cu aparatul la ochi, sperând zadarnic că vulturul își va ridica aripile, pentru un efect mai dramatic. În cele din urmă a apăsat pe declanșator, a alungat pasărea și s-a așezat sub un copac, fumând, plângând și vorbind cu Dumnezeu. Nici el, nici altcineva nu știe ce s-a întâmplat cu copilul; cert este însă că fotograful nu l-a ajutat.
Joao Silva avea să dea, după câțiva ani, o altă versiune a evenimentelor, în interviul oferit japonezului Akio Fujiwara și publicat în cartea acestuia, "Băiatul care a devenit carte poștală". El spune că fetița fotografiată de Carter fusese lăsată de părinți deoparte doar cât aceștia își primeau porția de alimente distribuită din avion. Totuși, Silva nu confirmă că fetița ar fi fost "recuperată" de părinții ei și întăreÈ™te faptul că Kevin Carter era într-o stare de șoc, căci vedea pentru prima oară copii suferind de foame. "Era deprimat," își amintește Silva. "Îmi spunea într-una că vrea să își îmbrățișeze fiica."
Fotografia este cumpărată de New York Times, care o publică în ediția din 26 martie, producând senzație și scandal. Forțat de sutele de apeluri primite de la cititori, ziarul publică a doua zi o notă în care explică: ”fetița avusese îndeajuns de multă forță ca să scape de vultur, însă soarta ei a rămas necunoscută”. Nota redactorului șef al New York Times nu numai că nu i-a liniștit pe cititori, ci i-a adus lui Kevin Carter acuze grave pentru că acesta s-a limitat să fotografieze, refuzând să ajute copilul aflat la un pas de moarte.
Pe 12 aprilie, New York Times îl sună să îi spună că a primit Premiul Pulitzer. Fotoeditoarea Nancy Buirski este surprinsă să îl audă plângându-se despre probleme personale. "Kevin! Tocmai ai câÈ™tigat un Pulitzer! Treburile astea nu sunt așa importante acum" îi spune ea.
Carter începe să vorbească deschis despre sinucidere. Parte din anxietate îi era provocată de o acută lipsă de bani. Accepta cu bucurie un angajament din partea Time pentru un reportaj în Mozambic, însă pierde avionul, deși reglase trei ceasuri deșteptătoare. Pleaca totuși, dar la întoarcere, pe 26 iulie, uită rolele de film pe scaunul din avion. Este distrus și îi spune prietenei sale că se va sinucide. În dimineața lui 27 iulie merge să livreze o comandă în redacția Weekly Mail, unde se ceartă puternic cu un vechi coleg. Acesta îi dă numărul unui terapeut și-l îndeamnă să îl sune de urgență.
Măcinat de gânduri negre, caută zadarnic să discute cu văduva lui Oosterbroek, după-amiaza. La ora 9 seara, Kevin Carter își parchează camioneta roșie lângă pârâul Braamfonteinspruit, în suburbiile Johannesburg-ului, într-un loc unde venea adesea să se joace pe când era copil. Cuplează un furtun de grădinărit la țeava de eșapament a mașinii, introduce celălalt capăt pe fereastra din dreapta, dă drumul la walkman și inhalează până la moarte gazele ieșite din eșapament.
Conform necrologului apărut în Sydney Morning Herald pe 30 iulie 1994, Carter a lasat în mașină mai multe scrisori adresate familiei și puținilor prieteni pe care îi avea. În nota de adio [5] el își mărturisea toate coșmarurile, neputințele, regretul că nu a ajutat copilul din cea mai cunoscută fotografie a sa: "Îmi pare rău, îmi pare tare rău. Durerea depășește bucuria de a trăi până într-acolo încât bucuria nu mai există." […] "De când am revenit de la New York […] sunt deprimat… fără telefon… fără bani de chirie… fără bani pentru copil… bani pentru credite… bani!!! Sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor și cadavrelor și furiei și durerii… copiilor înfometați sau răniți, ale trăgătorilor nebuni, adesea polițiști, ale călăilor’’.
Daniel Nițulescu
