De la vlădică la opincă, toată lumea crede. Caremaidecare mai credincios. ‘‘Mare vă este credința!’‘- am zis eu unuia care se declarase ateu. ”Dar eu nu cred în nimic”. ”Ba da, credeți!”. A crede în nimic este cea mai tare formă de credință. Auzim despre închinători care se pleacă reverențial înaintea unei cepe, unui animal (vacă, șoarece), înaintea astrului soare sau înaintea unui împărat semizeu. Egiptenii se închinau zeului- soare, Ra, fenicienii se închinau zeului mării, grecii și romanii aveau de ales din Panteon (mai mulți zei) cui să se închine.
Fiecare cu preferința și simpatia sa. Superioară acestor forme de închinare este credința în singurul Dumnezeu. Declarația de credință a fiecărui evreu credincios, ”șema”, este: ,,Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru, este singurul Domn” (Deut. 6:4).
Simpla declarație de credință în Dumnezeu nu va mântui pe nimeni. Întrebarea: ”Credeți în Dumnezeu?’‘ pare să fie una ridicolă și calomniatoare pentru un popor drept-credincios. Este de fapt un afront pentru un om care se numește creștin.
Credința – oarbă este acel gen de credință care nu presupune studierea cuvântului Scripturii. ”Crede și nu cerceta” este logo-ul acestei credințe. Materialul primit pe linie genealogică, din tată în fiu, nu are valoare fără un ”Așa zice Domnul!”. Tradiția sau predania (învățătura) moștenită de multe ori primează moralei Bibliei, chiar înlocuind-o. Isus ne avertiza: ,,Degeaba învățați datina oamenilor”.
Credința – convingere este o altă etapă a credincioșilor care cresc în descoperirea Mântuitorului. Demonii au credință în Dumnezeu? Da, și au o credință puternică! Sunt mai convinși decât oricare dintre noi de existența Lui. Apostolul Iacov declara: ,,Și dracii cred și se-nfioară” (Iacov 2:19). Iisus certa adesea demonii care chinuiau pe cei posedați, aceștia exclamând plini de fiori: ”Ce avem noi cu Tine Iisuse de-a face?!”.
A fi convertit rațional/intelectual la un adevăr, la o dogmă, la un set de credințe, la un credeu religios, la istoria unui popor de o anumită factură religioasă fără a avea devotament și a demonstra credința în situații de cumpănă, înseamnă pierderea vieții veșnice.
Credința de tip devotament înseamnă să nu Îl vinzi pe Iisus pe preț de sclav, 30 de aginți, pe preț de nimic. Ești gata să rămâi credincios dacă vei fi ca Daniel aruncat în groapa cu lei? Dar dacă vei avea de trecut Marea Roșie sau Iordanul vijelios? Ești pregătit să treci prin ape sau prin foc? Să îți dai viața pentru nădejdea ta?
Jan Huss, în timp ce flăcările s-au aprins în jurul lui, a început să cânte: „Iisuse, Fiul lui David, ai mila de mine!’’ Dușmanii lui au ramas șocați de acest comportament.
Horatio Spafford era un pastor prezbiterian foarte activ. Înainte de marele incendiu din New York din 1871, care i-a distrus toate bunurile materiale, a pierdut un fiu. Doi ani mai tarziu își trimite soția împreuna cu cele patru fiice într-o călătorie pe mare în Europa. La jumătatea distanței vasul se lovește de unul britanic și se scufundă. Pierde toate cele patru fiice. Doar soția reușește să se salveze. Îi trimite soțului o telegrama în care scria două cuvinte: ”Singură salvată’’. Horatio distrus, vine la malul mării în locul unde credea că s-au înnecat fiicele și scrie pe o bucată de hârtie una din cele mai frumoase melodii creștine:
“Când val de durere mă poarta spre cer/ Oricât mi-ar fi pasul de greu/Isus îmi șoptește că-n El pot sa sper/Este pace cu sufletul meu’’.
Depinde de tine unde vrei să te poarte valul de durere, spre cer sau spre pierzare. Acest pastor s-a prins cu credință de făgăduințele lui Dumnezeu, rămânând fidel Aceluia care îi va reda tot ce a pierdut într-o bună zi.
Încrederea neclintită în lucrurile care nu se văd – devotamentul și experiențele cu Dumnezeu sunt elementele creștine vitale de care avem nevoie în orice furtună pentru a rămâne în picioare.
Daniel Nițulescu
