”Valoarea unui om este în ceea ce dăruiește, și nu în ce este capabil să primească. ”
Albert Einstein
Un record mondial la capitolul număr de copii, a fost înregistrat oficial între 1725 și 1765, când, în casa unui țăran numit Feodor Vassilyev, din Shuya (aprox. 300 km de Moscova), prima din cele două soții, i-a născut al 69-lea copil. Prin cele 27 de nașteri, ea a adus pe lume 16 perechi de gemeni, 7 seturi de tripleți și 4 seturi de cvadrupleți. (http://wiki.answers.com/Q/What_is_the_record_for_one_woman_having_the_most_children)
Egoism în cifre
Trăim astăzi într-o societate caracterizată, la nivel mondial, de o scădere a ratei fertilității și de o creștere, în paralel, a ratei migrației și mortalității. Acest fapt, l-a determinat pe Vladimir Putin (președinte în exercițiu la acea dată) să declare în cadrul discursului anual (10 mai 2006), că problema demografică este cea mai acută problemă cu care se confruntă țara noastră. (www.kremlin.ru/eng/speeches/2006) De asemenea, președintele Bulgariei, Georgi Pârvanov, declara fără echivoc: Criza demografică constituie o problemă de securitate națională. (www.standartnews.com , 10 ianuarie 2006)
Un studiu efectuat în 2006, privind Declinul demografic și viitorul populației României, indica faptul că, la acea dată, intrasem în al 18-lea an de scădere a numărului populației și nu exista niciun temei pentru a putea întrevedea o stopare a acestui declin în anii următori. Dimpotrivă, durata tendinței descendente și caracteristicile întregii construcții demografice sunt și acum argument pentru continuarea declinului. Conform statisticilor, o femeie (însemnând de fapt un cuplu) ar trebui să aducă pe lume doi copii pentru a avea doar simpla înlocuire a generațiilor și deci o populație stabilă în timp ca număr. Proiectarea în viitor a populației României menținând fertilitatea actuală (1, 3 copii/cuplu) prefigurează însă un inevitabil derapaj demografic instalat după anii 2025 – 2030, odată cu atingerea vârstelor de 20 – 40 de ani de generațiile mici, născute după 1989. Ar fi însă o mare eroare să credem că o potențială creștere a numărului de născuți ar putea schimba rapid și consistent peisajul demografic românesc, însă singura schimbare ce se impune este redresarea fertilității. (ftp://ftp.unfpa.ro/unfpa/Declinul_demografic&viitorul_populatiei_Romaniei.pdf)
Sunteți pocăiți?
Dacă situația reală este așa cum reiese din cifre, de ce familiile numeroase, fenomen foarte la el acasă în vremea bunicilor noștri, sunt astăzi subiect tabuu? De ce astăzi părinții cu 3-5 sau mai mulți copii sunt compătimiți, sunt parcă loviți de soarta nedreaptă sau mai rău sunt considerați iresponsabili și înapoiați social/mintal? Cum se face că familiile cu mulți copii sunt, de regulă, asociate cu „pocăiții” (considerați de bisericile tradiționale rătăciți) care în general aduc pe lume mai mulți copii? Sau pur și simplu… de ce „pocăiții” sunt priviți ca fenomene ale naturii prin simplu fapt că se încadrează cel mai bine în soluțiile propuse de cei care se ocupă cu studiile demografice, și anume, redresarea fertilității (penticostalii 3,9 copii/cuplu, adventiștii 2,1 copii/ cuplu și baptiștii 2 copii/cuplu)?
Arta de a fi egoist
Una din concluziile studiului amintit anterior, ce cauzează derapajul demografic românesc, este individualismul și egoismul caracteristic societății postdecembriste. Privind la oameni ce-mi sunt cunoscuți pot să remarc un lucru trist în raport cu concluzia amintită: oameni stilați, educați, cu situații financiare de invidiat, în plină ascensiune profesională, tocmai cei de la care te aștepți să aibă copii, aleg să nu facă sau dacă totuși se decid pentru un copil îl fac la o vârstă destul de riscantă pentru așa ceva. Și parcă nu reziști să nu te întrebi, de ce se petrec lucrurile astfel? Oare ce-și imaginează aceste cupluri că este copilul, o boală (pe care să ți-o dorești doar la bătrânețe), un blestem (care te poate surprinde pe neașteptate) sau o proprietate (ți-l procuri după bunul plac)? Un caz rămas celebru este cel al Mariei del Carmen Bousada de Lara (69 ani), care deținea recordul de cea mai bătrână mamă din lume. Ea a murit la doar doi ani și jumătate de la nașterea gemenilor săi. (www.hotnews.ro/stiri-international-5964899-murit-cea-mai-batrana-mama-din-lume.htm?cfat=) Sunt voci care ridică întrebări… oare, cât de egoist trebuie să fii, ca om, să-ți dorești un copil atât de mult încât să știi că, probabil, până la vârsta de școlărel poate rămâne orfan? Și totuși, în ultimii ani, indemnizațiile lunare pentru creșterea copilului ceva mai substanțiale au reușit să determine multe femei de carieră să își asume într-un final rolul de mamă.
La polul opus în schimb, se află sectorul cel mai deprimant (din mai toate punctele de vedere: financiar, educațional, moral, fizic), care, plecând tot de la premize egoiste, ajunge din punct de vedere al natalității să stea mult mai bine. Sunt oamenii săraci care fac copii pentru a mări venitul familiei cu alocația pe care micuțul o primește de la stat… familii întregi trăiesc doar din banii aceștia. Imaturitate în gândire, deoarece pentru interesele părintești egoiste mai devreme sau mai târziu copiii lor ajung de cele mai multe ori victime ale instituțiilor statului (orfelinatele).
Egoism vs. Altruism
Până în ’89, din cauza numeroaselor restricții, a unor decrete (decretul 770/ 1 octombrie 1966 – avortul și orice mijloc contraceptiv erau interzise) oamenii își puteau spăla conștiința (pentru avorturi, abandonul copiilor) dând vina pe politica dezumanizantă, absurdă și criminală a sistemului. După revoluție însă, răspândirea contraceției a făcut din copil o alegere, o stabilire a momentului optim. Interesant este faptul că odată ce părinți din categoria oamenilor mai înstăriți, în dreptul cărora, de obicei, factorul financiar nu influențează decizia de a avea sau nu un copil, se decid totuși să facă un copil, rămân doar la unul.
Mami, mai fă-mi și mie un frățior sau o frățioară, te rog!!! este de multe ori glasul copiilor singuri la părinți. În cazul acestora se întâmplă frecvent ca și la vârsta maturității să fie priviți tot ca niște copilași. Se resimte de multe ori în rândul lor sentimentul singurătății, nevoia de a împărți ce au cu cei din jur, dorința de a avea prieteni și de a fi înconjurați de oameni. Pe de altă parte, există și copii care se declară foarte fericiți că sunt singurii moștenitori ai familiei: mami și tati îmi fac toate poftele pentru că sunt singurul lor copil, jucăriile rămân toate ale mele, nu trebuie să împart niciodată nimic cu nimeni, nu aș vrea să am un frate sau o soră pentru că ne-am certa mereu… sunt doar câteva replici pe care le auzi din gura micuților singuri la părinți întrebați fiind dacă le convine situația în care se află.
Culmea este că, în cele mai multe cazuri, egoismul se transmite de la părinți la copii (nu cred ca are de-a face cu genetica… sau cine știe?!): este făcut târziu, e singur și i se acordă întreaga atenție. Atunci când e doar unul, ca părinte, s-ar putea să te cam termine, îți absoarbe întreaga atenție și energie și tinde să „vampirizeze” relația dintre mamă și tată. Da, atenție, cupluri tinere cu un singur copil! Amintiți-vă că pruncul e rodul relației voastre, iar dacă relația moare pentru că dați prioritate absolută copilului, și el va avea de suferit în cele din urmă. Mă cutremur când încerc să-mi imaginez generația de mâine a copiilor singuri la părinți. Pe noi cei de azi ne îngrijorează foarte tare natalitatea, sporul natural, cifrele și înmulțirile, dar ne scapă printre degete ceea ce este de fapt important: calitatea urmașilor noștri și a vieții lor.
Nu cred că sunt singurul prins în febra planning-ului familial atunci când este vorba de aducerea pe lume a unui copil. Eram student și împreună cu soția (pe atunci salariată) făceam planuri la capitolul acesta: liste cu nume, calcule astfel încât să poată beneficia de indemnizația de la stat etc. Dar deh’… bebe nu a venit cum și când am vrut noi. Soția a fost nevoită să-și dea demisia, rămânând însărcinată la puțin timp după aceea. Planurile despre obținerea legală a unor venituri s-au năruit. Întâmplarea m-a făcut să mă întreb: copiii… costă bani? Și dacă da, cât costă un copil? Ca părinți, ne dorim copii pentru că odată cu ei mai vin niște bani?
Preluând modelul mai mult sau mai puțin capitalist al societății de secol XXI, am uitat, dragi părinți, că de fapt copilul e un dar, o favoare și un privilegiu pe care ni-l face Dumnezeu și nu doar un trofeu, un altcineva prin care ne transmitem propriul bagaj genetic, nu este un tester de sterilitate. Copilul este un semn, o minune (Isaia 8, 18), o persoană pe care ne-o încredințează Dumnezeu ca să dea un nou sens spațiului nostru familial, privat. Copilul este, dacă vreți, lecția de altruism pe care ne-o predă Dumnezeu, zilnic, nu la fără frecvență. Și totuși… deși e frumos spus… cât de dispus ești să îți sacrifici serviciul, timpul, banii, energia, frumusețea pentru a crește… oameni? De răspunsul la această întrebare, de hotărârea sau nehotărârea ta depinde viața unui fiu al lui Dumnezeu.
Ciprian Ciurea
