In Evul Mediu biserica era prezenta in toate domeniile: stat si societate, stiinta si comert, literatura si arte. Ea pretindea ca puterea ei trece chiar dincolo de mormant si ca putea sa deschida sau sa inchida portile cerului. Laicul se nastea in biserica. A fi cetatean insemna a fi membru al bisericii.
Intre secolele al VI-lea si al XII-lea Papalitatea a fost singura putere centralizata a crestinatatii din Apus. Dar in secolele urmatoare au existat semne de dezintegrare, care sporeau din ce in ce mai mult. Papii au inceput sa fie tot mai preocupati de razboaie sau de artele frumoase. Scolile de teologie erau framantate de controverse, iar oamenii erau hraniti cu nimicuri. Indoiala si confuzia sporeau pretutindeni; teologia, insasi coloana vertebrala a catolicismului, era intr-o neoranduiala deznadajduita. Filosofia greaca si religiile pagane luau locul crestinismului, iar scolasticismul isi propunea sa satisfaca ratiunea cu ajutorul silogismelor. Acestui curent, e adevarat, i s-au opus anumiti conducatori si ganditori, cum ar fi Tauler, Gerson, Pierre d’Ailly si misticul Bernard de Clairvaux. William de Occam a incercat o perspectiva "moderna" a teologiei.
Incercari de a reforma Biserica. – Papalitatea, pe care Bernard de Clairvaux si alti mistici o doreau cu totul religioasa, era ea insasi o cauza a lipsei de unitate. Papii gasisera multe si necinstite cai de a imbogati tezaurele bisericii; simonia crescuse foarte mult. Unul dupa altul, posturi rentabile erau infiintate si oferite spre vanzare celui care oferea mai mult, de catre o biserica care devenise aproape cu totul aplecata spre negustorie.
Mai mult chiar, papii se impuneau ca arbitri ai regilor si pretindeau sa rezolve neintelegerile politice. Asa cum s-a spus deja la subtitlul Declinul papal si Schisma (cu cateva pagini in urma), controversele dintre papi si puterea civila au dus Papalitatea la o dezbinare stanjenitoare, in cele din urma ajungand sa existe simultan trei papi care pretindeau scaunul lui Petru. Sinoadele bisericesti au reusit sa rezolve problema succesiunii papale, dar nu si pe cea mai importanta, aceea a reformei morale. Timp de 17 ani, Sinodul de la Basel, convocat in 1431, a incercat, fara succes, sa indrepte abuzurile bisericii, care cazuse intr-un cumplit faliment moral, fapt pe care o majoritatea persoanelor din slujba bisericii il recunosteau si il deplangeau.
John Wyclif (aprox. 1320-1384). – Evenimentele care au avut loc pe continent si-au avut repercusiuni in Anglia, unde amestecul continuu al papei in treburile nationale era resimtit foarte tare. Nemultumirea a fost indeosebi exprimata de John Wyclif, care a studiat la Oxford si mai tarziu a devenit profesor acolo. Alti barbati ilustri care au marit prestigiul universitatii in acea vreme au fost Roger Bacon si William de Occam. Oxfordul a devenit cu timpul citadela miscarii reformatoare a lui Wyclif. La inceput acesta si-a castigat reputatia ca filosof speculativ, iar mai tarziu ca lider in domeniul politicii bisericesti. In anii de dupa 1370 el a lansat o miscare a carei obiectiv era sa indrepte abuzurile din biserica.
In cursul captivitatii babiloniene (vezi Declinul Papal si Schisma, cateva pagini mai in urma) papii au nascocit noi planuri financiare pentru a imbogati tezaurul bisericii. Cand in 1365 papa, care se afla pe atunci la Avignon, a impus taxe Angliei pentru datorii restante de 33 de ani, Wyclif a luat apararea tarii sale, opunandu-se acestei pretentii. El a argumentat ca Anglia avea dreptul nu numai sa desconsidere pretentia Papei Urban V, ci si sa i se ramburseze fonduri care fusesera gresit administrate de biserica, si ca, in plus, Anglia trebuia sa ia initiativa de a impune anumite reforme in cadrul bisericii. Pe cand era la Oxford, Wyclif a mentionat in diferite ocazii, mai ales in Predicile sale, cat de mult l-a impresionat citirea Bibliei si cum aceasta i-a deschis ochii sa vada starea bisericii. Cea mai mare parte din ideile lui sunt expuse in lucrarea sa, Summa Theologiae, si mai ales in lucrarea sa De Civili Dominio ("Despre conducerea civila"). El a protestat categoric impotriva sistemului pretins la Avignon si a declarat ca biserica nu trebuie sa functioneze ca o proprietate civila.
Wyclif avea temperamentul si curajul unui reformator. El a atacat doctrina transsubstantierii si a proclamat autoritatea unica a Scripturii. Dar ceea cea l-a determinat pe papa sa unelteasca indepartarea lui, ca un critic al politicii papale, a fost conceptul cu privire la biserica. Situatia financiara a bisericii l-a convins pe Wyclif ca ea trebuie sa caute mai degraba saracia decat puterea. Ideile lui coincideau cu unele curente asemanatoare de pe continent, unde saracia era considerata o virtute, iar bogatia, in special banii, "radacina tuturor relelor". Cu cat biserica are mai putin de a face cu banii, declara el, cu atat este ea mai dezvoltata in cele spirituale. Ca si Wyclif, franciscanii, spiritualii, valdenzii si fratii vietii obisnuite considerau ca bogatia este cauza coruptiei.
Wyclif definea biserica drept comunitatea celor predestinati la fericire; nimeni din cei pierduti pentru vesnicie nu are parte la ea. Nu exista decat o singura biserica universala, iar Hristos este capul ei. Biserica va continua sa existe chiar daca nu are un conducator vizibil. Totusi, trebuie sa existe si conducere omeneasca, dar una buna. Iar conducatorul adevarat nu este cel ales de catre cardinali, ci cel "ales" de Dumnezeu. Daca un alegator nu se afla el insusi printre cei alesi, avertiza Wyclif, s-ar putea sa aleaga un conducator fals, un antihrist. Adevaratul conducator este o persoana ale carei invataturi si a carei viata urmeaza Il cel mai de aproape pe Hristos, a carui imparatie nu este din lumea aceasta. Pe aceste idei cu privire la biserica pune el accentul in ultimele capitole din lucrarea Summa, intitulate "Despre Simonie", "Despre Apostazie" si "Despre Blasfemie".
Wyclif a tradus Noul Testament in engleza, dupa editia Vulgata; Vechiul Testament fiind tradus de Nicholas de Hereford. Wyclif a organizat o miscare populara de evanghelizare, trimitand preoti si laici doi cate doi, desculti, si nelegati de nici un fel de legaminte, pentru a predica in toate partile Angliei. Emisarii acestia, lollarzii, cum erau ei numiti in Bula lui Grigore IX, au supravietuit mortii lui Wyclif si au pus bazele Reformei de mai tarziu din Anglia. "Fiecare om invatat pe care il intalnesti este un lollard", spunea un contemporan. Urmasii lui Wyclif erau adesea numiti oamenii Bibliei.
Jan Hus (1369-1415). – Influenta lui Wyclif a mers mult mai departe de tara sa. Ea a fost deosebit de puternica in Boemia. Cel mai credincios dintre discipolii lui Wyclif a fost Jan Hus, care a urmat invataturile lui Wyclif aproape in totul. Hus a fost un om invatat, profesor la Universitatea din Praga, un predicator elocvent si un patriot inflacarat. Ca si Wyclif, el era hotarat sa reformeze biserica, in special morala clerului. Si el a scris un eseu cu privire la menirea adevaratei biserici. In 1412, in disputa cu privire la indulgente el a citat cuvant cu cuvant din cartea lui Wyclif De Ecclesia. Cand Papa Ioan XXIII (mai tarziu omis din listele cu papi falsi) a oferit absolvire totala de pacate oricui ar fi luat parte la razboiul impotriva vrajmasului sau, regele Neapolului, Hus a protestat cu vehementa. Biserica, sustinea el, nu trebuie sa se angajeze in razboi. In plus, Papa nu avea nici un drept sa vanda iertarea de pacate. Si in aceasta privinta predicile sale sunt o reproducere fidela a celor ale lui Wyclif.
Condamnat de papa, Hus a declarat ca Dumnezeu este unicul sau Protector, singurul Cap al bisericii. Cand a fost chemat inaintea Sinodului de la Constanta, in 1415, Hus a plecat cu bilet imperial de libera trecere, dar a refuzat sa retracteze presupusele sale "erori", decat numai daca i se dovedea, pe temeiul Scripturii, ca sunt false. "Nu pot", zicea el, "fara sa mint fata de constiinta mea, sa consider ca am comis erorile de care sunt acuzat."
Ca si Wyclif, Hus a sustinut ca Biblia este unica autoritate in materie de credinta, ca biserica trebuie sa fie alcatuita din adevaratii credinciosi, cei alesi, si ca papa nu e infailibil. Hus a fost catalogat ca eretic primejdios si ars de viu in 1415.
Girolamo Savonarola (1452-1498). – Desi Dante spunea despre Italia ca este "un salas al intristarii", altii o considerau un vast teren de joaca. Papa s-a ridicat impotriva ascetismului medieval si a fost atras intr-un vartej de festivitati; unii preoti, cum ar fi Ficino, s-au indreptat spre literatura pagana, simtind ca biserica nu poate sa ofere mangaiere sau mantuire. Decaderea starii morale a mers mana in mana cu glorificarea paganismului. La Florenta, unde membrii familiei Medicis erau la conducere si suprimasera libertatile civile, un predicator dominican de la manastirea San Marco, Girolamo (Ieronim) Savonarola, a ajuns sa fie convins ca fusese numit de Dumnezeu sa-i denunte pe conducatorii degenerati ai bisericii, cat si tirania si coruptia acesteia. El a prezis ca Dumnezeu va pedepsi biserica daca ea nu se pocaieste. Fiind pentru o vreme foarte mult influentata de el, locuitorii din Florenta s-au impotrivit familiei Medicis si au adoptat o reforma a moralei, pedepsirea blasfemiei si nimicirea tuturor obiectelor care erau folosite la distractii sau la jocuri. Incercarea papei de a-l domoli pe Savonarola oferindu-i o palarie de cardinal nu a facut altceva decat sa sporeasca si mai mult zelul reformator.
Predicand fara teama din soliile profetilor biblici, Savonarola insista asupra faptului ca mantuirea este numai prin Hristos, nu prin fapte merituoase. "Cand intreaga putere ecleziastica este corupta", striga el, "e necesar sa mergem la Hristos, care este cauza primara, si sa Ii spunem: Tu esti Duhovnicul meu, Episcopul meu, Papa al meu" (traducere din Eugene Choisy, Histoire Genérale du Christianisme [4 th. ed], p. 80).
Savonarola a avut de intampinat o puternica impotrivire – din partea nobililor tineri, din partea ordinului calugarilor franciscani, din partea aparatorilor familiei Medicis si in special din partea Papei Alexandru VI, un Borgia. Parasit de catre unii din sustinatorii sai, Savonarola a fost acuzat ca este profet fals si ca este eretic si a fost strangulat si apoi ars pe rug in 1498, din ordinele date de Papa Alexandru. Pontiful era deranjat mai ales de atacurile acestuia impotriva scaunului de la Roma si de cererea lui de a se tine un sinod bisericesc care sa-l indeparteze pe papa, deoarece era neevlavios si corupt.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
