Primele experiente ale lui Martin Luther. – Miscarile pentru despartirea de Biserica Romei si pentru eliberarea constiintei au izbucnit simultan in diferita locuri. Radacinile protestantismului se intind in trecut pana la biserica primara – la Augustin, la valdenzi, la predicatorii mistici si sectele mistice din Evul Mediu, la Wyclif si la Jan Hus. Dar mai de presus de orice, invatatura protestanta isi are radacinile in Biblie, in special in epistolele lui Pavel.
Martin Luther, cel mai de seama dintre reformatori, s-a nascut la Eisleben, la 10 noiembrie 1483. Parintii sai erau cetateni harnici si oameni autoritari in cresterea celor sapte copii ai lor. Martin a fost crescut intr-o familie crestina germana tipica. Temerea de Dumnezeu si credinta in realitatea ingerilor si a demonilor l-a afectat profund. El s-a deprins sa se asculte cu strictete de invataturile Bisericii Romano-Catolice. Felul sau de vietuire a fost acela a unui taran, al carui vorbire si temperament l-au insotit toata viata. Era indraznet, sarguincios, foarte dotat si era considerat un excelent cercetator. Studiile sale au urmat modelul medieval obisnuit. A studiat la vestita Universitate din Erfurt, unde a avut profesori occamisti (vezi John Whyclif), care erau modernistii timpului. Occam sustinea ca religia crestina nu poate fi demonstrata prin ratiune, ci trebuie sa fie acceptata prin credinta, pe temeiul autoritatii invataturii bisericii. Fara indoiala ca Occam a exercitat o oarecare influenta asupra lui Luther la inceputul studiilor sale, dar mai tarziu acesta s-a intors impotriva acestor "teologi nesatiosi". Dupa ce a obtinut titlul de "magistru", a inceput sa studieze dreptul, asa cum dorea tatal sau.
Doua luni mai tarziu, in iunie 1505, Luther si-a anuntat brusc hotararea de a se face calugar. Foarte impresionabil, el fusese inspaimantat de un trasnet si ingrozit in fata mortii i-a fagaduit Sfintei Ana ca se va face calugar daca ii va fi crutata viata. Desi hotararea lui fusese brusca, temperamentul sau mandru si constiinta sa sensibila erau gata pentru acest pas. La Erfurt a fost victima primului sau atac de depresie. Acestea au devenit mai dese in viata lui de mai tarziu. Luther a intrat intr-una din manastirile augustiniene din Erfurt. E semnificativ faptul ca a devenit un discipol al lui Augustin, caruia ii este datoare o mare parte a teologiei protestante. Luther, asa cum spunea el insusi, a fost mai mult dus in manastire decat atras de ea. Prietenii sai au fost uimiti, iar tatal lui a fost foarte suparat, deoarece pasul acesta facea imposibila marea sa dorinta ca fiul sau capabil sa-i poata oferi adapost si ingrijire in zilele batranetii sale. Dar Martin Luther facuse un vot fata de Sfanta Ana si l-a respectat alegandu-si un ordin calugaresc care impunea disciplina stricta, intrucat atunci numai aceasta parea sa-i ofere pacea mintii si mantuirea sufletului.
Dar viata monastica nu i-a adus nici pacea sufleteasca, nici siguranta mantuirii. Staupitz, vicarul general al Germaniei, i-a dat ordinul de a studia teologia, iar in 1507 a fost hirotonit ca preot. Cu prilejul celebrarii primei sale liturghii, Luther a fost atat de coplesit de spaima la ideea de a intra chiar in prezenta lui Dumnezeu incat, asa cum spunea el mai tarziu, prefera mai degraba sa fuga de acolo. Au urmat multe luni de tristete. Luther a vorbit deseori despre acea vreme de neliniste sufleteasca petrecuta in manastire, descriind groaza inimii sale in special atunci cand tinea prelegeri din Galateni. Postea adesea, se ruga fierbinte, isi mortifica trupul, facea lungi spovedanii in fiecare zi, dar cu toate acestea, nu a obtinut siguranta mantuirii si cu timpul chinul lui a ajuns insuportabil.
In 1511, cu prilejul unei vizite la Roma, cu treburi de rezolvat pentru ordinul sau calugaresc, a fost socat de nepasarea clerului italian si de coruptia Romei pline de relicve. A urcat scara lui Pilat. Se zicea, asa dupa cum s-a mai amintit, ca cel care se tara in genunchi pe trepte elibera un suflet din purgatoriu. Cand avea 11 ani, Pavel, fiul lui Luther, l-a auzit pe tatal sau amintind de intamplarea cu aceasta scara si si-a amintit de ea in 1582, la 36 de ani dupa moartea tatalui sau. Scriind despre tatal sau, fiul spunea ca atunci cand Martin Luther "isi rostea rugaciunile pe treptele scarii de la Lateran, i-a strafulgerat prin minte versetul din proorocul Habacuc: ‚Cel neprihanit va trai prin credinta.’" (traducere din Otto Scheel, Dokumente zu Luthers Entwicklung, [1929], p. 210)
Atunci cand reaminteste experienta cu scara in predicile si in comentariile sale, se pare ca Luther contrazice acest raport al fiului sau. Declaratia lui cea mai semnificativa a fost facuta in 1545 (la un an inainte de moartea sa). Reamintind incidentul acesta, el spunea: "La Roma am dorit sa-l eliberez pe bunicul meu din Purgatoriu si am urcat scara lui Pilat, spunand la fiecare treapta rugaciunea Tatal nostru. Caci exista credinta ca cel care se ruga in felul acesta va salva un suflet. Dar cand am ajuns in varf, ma gandeam: ‚Cine stie daca lucrul acesta este adevarat?’" (Predigten des Jahres 1545, col. 1,9ff., Nov. 15,1545, WA 51,89, traducerea din Scheel, op. cit., p. 197). Ambele amintiri pot fi adevarate.
Intors in Germania, el si-a continuat studiile teologice, asa cum il indemnasera superiorii sai, dar in gandirea sa a fost foarte mult influentat de Gabriel Biel, de la Fratii Vietii de Rand. Biel era un discipol al lui Occam, iar ideile sale erau destul de la moda in Germania, pe vremea lui Luther. De asemenea Luther i-a citit cu sarguinta pe Pierre d’Ailly, Gerson, Bernard de Clairvaux, Toma d’Aquino si mai ales pe Augustin. Doctrina predestinatiei in special a fost cea care l-a nelinistit si l-a tulburat mai mult ca oricand. Gandul ca ar putea exista un Dumnezeu arbitrar care predestina mantuirea omului ii pricinuia cel mai mare chin. De fapt el era infricosat de Dumnezeu si a ajuns pana acolo incat sa-L "urasca". Grelele lui responsabilitati nu-i nelinisteau sufletul. A fost numit profesor de teologie la Universitatea din Wittenberg, o universitate care fusese infiintata in 1502 de catre Frederic cel Intelept al Saxoniei, care mai tarziu a devenit protectorul intelegator al lui Luther.
In cele din urma in sufletul lui Luther a patruns lumina. Reformatorul L-a gasit pe Dumnezeu prin contact direct atunci cand prin meditatie si studiu i-a devenit clar faptul ca omul este indreptatit numai credinta, fara implinirea legii si fara meritele faptelor bune. Inaintea lui s-a deschis drumul catre pace si mantuire. In prelegerile sale cu privire la Psalmi (1513), Epistola catre Romani (1515) si Epistola catre Galateni (1517) el a reafirmat faptul ca prin credinta nu se intelege doar o cedare intelectuala fata de vointa lui Dumnezeu, ci si o predare totala si o incredere deplina in Dumnezeu, prin Hristos. Staruinta cu care insista asupra credintei era atat de hotarata incat atunci cand a tradus Noul Testament a adaugat cuvantul "numai" la "credinta", in Romani 3,28. Cuvantul acesta nu este in Scriptura, lucru pe care el il stia bine, dar sustinea ca mai inainte fusese folosit de altii, cum ar fi Ambrozie, la traducerea acestui pasaj, si era multumit ca acest concept este in armonie cu spiritul invataturii Bibliei. Desi nu inlatura faptele bune din viata unui crestin, el le respingea cu totul ca mijloc de a obtine harul lui Dumnezeu.
Cand a vazut Luther lumina Evangheliei, drumul sau a fost trasat. El avea solutia pentru propria sa problema legata de mantuire, dar aceasta nu-l impiedica sa aiba, din cand in cand, momente de deprimare. De fapt, cu privire la viata crestina, el era de parere ca un adevarat crestin este in acelasi timp indreptatit si totusi, in alt sens, un pacatos pana in ultima clipa a vietii sale. De aceea, din acest moment Luther s-a simtit obligat sa le transmita si altora ceea ce experimentase el, mai ales prin intermediul prelegerilor, al predicilor si al scrierilor sale. Ca si alti preoti ai vremii sale, el staruia cu insistenta asupra unei reforme morale a bisericii.
Inceputul Reformei. – In 1517 Tetzel, un calugar dominican, vindea indulgente prin toata Germania. Oficial, intregul venit urma sa ajute la construirea catedralei Sfantul Petru din Roma, lucru care pentru cei mai multi oameni din zilele acelea parea un obiectiv meritoriu. In realitate, jumatate din venitul obtinut din vanzarea indulgentelor fusese alocat platirii unei datorii a lui Albrecht de Brandenburg, care cumparase, intre altele, arhiepiscopatul de Mainz. Asa cum s-a explicat in Tezaurul meritelor, emiterea indulgentelor se sprijinea pe credinta ca papa putea sa scoata din asa-zisul tezaur al meritelor acumulate de Hristos si de sfinti, un depozit de fapte in plus, pentru a ierta pedepsele trecatoare pentru pacat, atat pentru cei vii cat si pentru sufletele din purgatoriu.
De un timp Luther tagaduise pe fata valabilitatea indulgentelor, indeosebi pentru ca oamenii le cumparau avand credinta gresita ca primeau iertarea lui Dumnezeu si dreptul de a ierta pacatele. Pentru el traficul acesta era o rusine, deoarece iertarea este darul fara plata oferit de Dumnezeu si nu poate fi vandut. Dumnezeu iarta fara a cere nimic in schimb, asa cum stia Luther din experienta; nu e nevoie de vreun preot care sa mijloceasca, iar iertarea nu intra in autoritatea bisericii. Adevaratul tezaur al lui Hristos, spunea el, este tezaurul harului nemarginit al lui Dumnezeu. Luther a atacat intregul sistem al penitentei si al iertarii in cele nouazeci si cinci de teze scrise in latina, pe care el le-a lipit pe usa Bisericii Castelului din Wittenberg la 31 octombrie 1517, data despre care se considera in general ca marcheaza inceputul Reformei Protestante.
Cele nouazeci si cinci de teze s-au dovedit a fi un mare si imediat succes. Luther insusi a fost surprins, iar mai tarziu a ajuns sa se intrebe daca, stiind dinainte care avea sa fie efectul lor asupra mintii oamenilor, le-ar mai fi publicat. Sase lunii mai tarziu, el i-a scris papei, cerandu-i scuze. Dar lupta incepuse si Luther nu era omul care sa se dea batut. Adversarii lui, ca de pilda Prierias, sustineau ca biserica are dreptate si ca papa nu greseste. De-a lungul luptei Luther a fost condus pas cu pas sa sustina ca atat papa cat si sinodul pot gresi. "Numai Cuvantul lui Dumnezeu este infailibil", a declarat el, vrand sa spuna prin asta ca autoritatea papei trebuie respinsa (traducerea din Choisy, Histoire Générale du Christianisme [ed. a 4-a], p. 88).
La Augsburg, in 1518, legatul papal, Cardinalul Cajetan, i-a cerut lui Luther sa se supuna autoritatii papei. Dar Luther devenise un crestin cu drepturi personale si a refuzat sa se supuna vreunui papa. El nu accepta decat autoritatea Scripturii, zicand: "Mai degraba sunt gata sa mor, sa fiu ars sau exilat, decat sa lucrez impotriva credintei mele" (ibid. [ed. 1923], p. 95). Atitudinea lui Luther se asemana foarte mult cu cea a lui Hus, cu o suta de ani mai inainte, la Sinodul de la Constanta. Analogia aceasta a fost observata imediat si cu viclenie la dezbaterea de la Leipzig, din 1519, unde Luther a fost supus unui contra-interogatoriu de catre Dr. John Eck, un profesor umanist de la Universitatea din Ingolstadt. Acum cauza lui Luther era sustinuta de noi prieteni, in special de Philipp Melanchthon (1497-1560), care s-a unit in apararea lui. In ciuda avertizarii prietenilor sai, Luther a facut anumite declaratii care cu siguranta aveau sa-l incrimineze inaintea bisericii, ca de pilda aceasta: "Condamnand invataturile lui Hus cu privire la biserica, Sinodul de la Constanta a condamnat adevarul" (ibid. [ed. a 4-a], p. 89).
Se crede in general ca invatatura teologica a Bisericii Catolice este unificata. Adevarul este ca inainte de Reforma ea era intr-o stare de aproape infinita variatie si de completa confuzie. Intr-adevar, Reforma a fost cea care a fortat in cele din urma Biserica Romano-Catolica sa-si revizuiasca si sa-si unifice teologia, lucru care s-a realizat la Sinodul din Trent (1545-1563). In teologia Bisericii Romano-Catolice exista inca o mai mare diversitate decat isi dau seama cei mai multi protestanti sau catolici. Martin Luther a fost primul reformator care a croit, prin jungla teologica, o carare orientata biblic. El nu avea de prezentat nici o cerere de iertare pentru faptul ca el prietenii sai erau "husiti, fara sa stie asta". Dezbaterea de la Leipzig l-a asezat categoric pe Luther in aceeasi tabara cu ereticul care fusese ars pe rug cu o suta de ani in urma. El rupsese legaturile cu Biserica Catolica si asezase impotriva acesteia Biblia ca singura calauza si singurul interpret al crestinului.
In 1520 Luther si-a aparat parerile intr-un numar de tratate cu privire la Reforma. Dintre acestea, cele mai bine cunoscute sunt: The Adress to the Christian Nobility of the German Nation (Alocutiune catre Nobilimea Crestina a Natiunii Germane), in care ii avertiza pe principi ca vremurile s-au schimbat si ca, daca vor sa supravietuiasca, trebuie sa conlucreze cu noua miscare de Reforma; The Babylonian Captivity (Captivitatea Babiloniana), in care Luther dezvolta ideea ca papalitatea trebuie sa fie atacata cu privire la forma ei de inchinare si cu privire la sacramentele ei; si The Freedom of the Christian Man (Libertatea Crestinului), o discutie mistica cu privire la faptul ca un crestin indreptatit prin credinta este un om liber, si cu toate acestea un slujitor al lui Dumnezeu in slujba fratilor sai.
In 1520 Luther a fost condamnat pe temeiul a patruzeci si una de erori, pe care Vaticanul pretindea ca le-a gasit in scrierile sale, si a fost excomunicat din biserica prin bula papala Exsurge, Domine. Inainte ca decretul sa intre in vigoare i s-au acordat cele saizeci de zile legale de ragaz, pentru a se supune. Insa in loc de asta, la 10 decembrie 1520, in fata profesorilor si a studentilor de la Universitatea din Wittenberg, Luther a aruncat in foc bula papala, impreuna cu alte cateva scrieri care sustineau autoritatea papala, ca de pilda Decretele isidoriene.
Luther la Worms. – In 1521, la un an dupa ce a fost condamnat de catre biserica, Luther a fost somat sa se prezinte inaintea Dietei Imperiale, pe care tanarul conducator Carol al V-lea (1519-1556), de curand incoronat ca imparat, o convocase pentru a examina, printre altele, chestiunea religioasa. Lutheranismul devenise o problema majora in Germania, iar grija suprema a imparatului era unitatea imperiului; erezia era, evident, o primejdie majora, atat din punct de vedere politic cat si religios. Acum, cand Luther fusese excomunicat de catre biserica, statul era considerat raspunzator sa se ocupe de el din punct de vedere civil si politic. La data aceea lutheranismul castigase mult din favoarea poporului si a principilor statelor germane. Cand a aflat ca fusese somat sa se prezinte la Dieta Imperiala din Worms, Luther a scris: "Voi raspunde imparatului ca, daca sunt invitat numai ca sa retractez, nu voi veni. Daca a retracta este tot ce se doreste, eu pot face lucrul acesta la fel de bine de aici. Dar daca el ma invita la moarte, atunci voi veni. Nu sper nimic altceva decat ca papistasii sa-si manjeasca mainile in sangele meu. Antihristul domneste. Faca-se voia Domnului" (in Roland H. Bainton, Here I Stand, p. 179).
Cand Luther a aparut inaintea dietei, la 17 aprilie 1521, i s-au pus doua intrebari: (1) daca scrierile adunate in fata lui erau ale sale si (2) daca isi retracteaza parerile total sau in parte. El a raspuns afirmativ la prima intrebare, iar in ce priveste a doua, a cerut timp de gandire. A doua zi a dat un raspuns care reflecta curajul sau de crestin: "Intrucat Maiestatea Dumneavoastra si domniile dumneavoastra doresc un raspuns simplu, voi raspunde fara coarne si fara dinti. Daca nu sunt convins prin Scriptura si printr-un rationament simplu – eu nu accept autoritatea papilor si a sinoadelor, deoarece s-au contrazis intre ei – constiinta mea este prizoniera fata de Cuvantul lui Dumnezeu. Nu pot si nu vreau sa retractez nimic, deoarece a proceda impotriva constiintei nu e nici bine, nici sigur. Asa sa-mi ajute Dumnezeu. Amin" (ibid., p. 185).
Acesta a fost un ceas dramatic. Cu riscul vietii sale, acest calugar simplu si profesor universitar, provenind din neam de tarani, infrunta autoritatea statului dupa ce biserica il declarase eretic si-l excomunicase. Mai presus de toate, Martin Luther era convins ca nu putea face nimic impotriva propriei sale constiinte, al carei "prizonier" era. Samanta libertatii moderne era cuprinsa in umila sa ascultare de vocea launtrica si tot protestantismul se supune, impreuna cu el, numai autoritatii Scripturii si recunoaste deplina supunere a vointei fata de Hristos.
Traducerea Noului Testament la Wartburg. – In curand a fost emis un edict imperial care il condamna pe Luther ca "schismatic incapatanat si eretic declarat". Avea sa fie arestat pentru tot restul vietii sale, iar el si prietenii lui aveau sa fie lipsiti de statutul de cetateni liberi. Nu trebuia sa li se acorde ospitalitate nicaieri. Tiparirea si vanzarea cartilor lui erau interzise. Luther a ramas tot restul vietii sale sub acest edict, care insa nu a fost pus in aplicare in cuprinsul granitelor electoratului de Saxonia. Prietenul sau, principele Frederic cel Intelept al Saxoniei, l-a luat sub protectia sa si l-a ascuns in castelul de la Wartburg, in Saxonia. Acolo Luther a ramas, sub un nume fals, timp de noua luni. In aceasta perioada el a scris un numar de carti si de predici, dar a folosit cea mai mare parte a timpului traducand Noul Testament dupa textul grecesc. Mai tarziu a tradus si Vechiul Testament. Biblia germana a lui Luther este una din cele mai importante realizari ale sale, reprezentand pentru cititorii germani ceea ce reprezinta Versiunea King James pentru cititorii englezi. Traducerea sa nu a fost in nici un caz prima traducere a Bibliei in limba germana, dar ea a descoperit capacitatea reformatorului de a traduce Biblia intr-o germana care sa poata fi inteleasa de poporul de rand si in toate partile tarii, care era impartita lingvistic in numeroase dialecte. Biblia germana a ajuns foarte apreciata, nu numai pentru ca a ajutat la standardizarea limbii, ci si pentru ca a facut Cuvantul lui Dumnezeu sa aiba un efect viu asupra vietii de toate zilele.
Revolutia religioasa nu a putut fi oprita in Germania si a ajuns adesea la proportii alarmante. Luther a trebuit sa paraseasca ascunzatoarea sa temporara pentru a lua in mainile sale conducerea miscarii, opunandu-se radicalilor din Zwickau, profetii cu de la sine putere, al caror fanatism era incurajat de Thomas Münzer. Desi era un conducator dinamic, Luther n-a putut sa pastreze loialitatea tuturor celor care dorisera o schimbare. Multi umanisti, reformatori si grupuri intregi ale populatiei, ca de pilda taranii, l-au parasit si i s-au impotrivit.
Revolta taranilor. – Anul 1525 a fost extrem de important pentru viata lui Martin Luther. In acest an s-a casatorit cu Katherine von Bora. Casatoria este o problema personala, dar casatoria sa a avut o deosebita insemnatate, fiind o dovada ca renuntase la angajamentul de celibat, pe care-l facuse atunci cand a devenit calugar si, mai tarziu, preot. Luther isi exprimase cateva din ideile sale cu privire la casatorie in lucrarea Monastic Vows (1522), un tratat pe care l-a dedicat "prea scumpului tata" al sau. Dupa Justus Jonas, un colaborator al lui Luther, aceasta lucrare "a golit manastirile". Luther argumenta ca fagaduintele sau angajamentele monastice se sprijineau pe pretentia falsa ca asa numitele sfinte ordine calugaresti ii confereau unei persoane un caracter special si inalterabil. Casatoria lui Luther a fost importanta deoarece prin asta reformatorul o rupea irevocabil cu idealurile monastice medievale si adopta cu hotarare un stil de viata care era normal si scripturistic pentru persoanele dedicate lucrarilor religioase. Acest pas revolutionar cerea curaj, iar Luther stia ca va fi criticat pentru el mai mult decat pentru oricare altul. El insista ca actul casatoriei nu era un sacrament, sau o taina a bisericii, ci o institutie civila, si, in acelasi timp, un statut sfant si sacru.
In acelasi an a avut loc o sangeroasa rascoala a taranilor din sudul Germaniei. Cand, cu cativa ani mai inainte, Martin Luther ii scrisese nobilimii natiunii germane ca "in Hristos nu este nici rob, nici slobod" (vezi p. 52) taranii crezusera ca el li se va alatura in lupta pentru libertate. Ei considerau ca Reforma era un mijloc de a obtine eliberarea, chiar cu ajutorul fortei. In unele parti ale Germaniei, ca de pilda in Hessen, taranii ajunsesera la o intelegere cu printul lor. In Suabia motivele lor de nemultumire fusesera exprimate in douasprezece articole, in care se cerea eliminarea abuzurilor intolerabile, reducerea impozitelor si dreptul de a pescui si de a vana. Daca n-ar fi fost fanatismul nechibzuit al unor conducatori ca Thomas Münzer, probabil ca taranii ar fi ajuns la o intelegere si in sudul Germaniei.
Luther declarase ca taranii nu trebuie sa se foloseasca de forta si i-a avertizat pe fata ca daca vor ridica sabia, de sabie vor pieri. Totusi, aceste avertizari nu au fost luate in seama, iar taranii au inceput sa jefuiasca, sa omoare si sa intre cu forta pe terenurile proprietarilor. Luther s-a simtit constrans sa actioneze. In tratatul sau infocat, Against the Murderous and Thievish Horders of Peasants, el a declarat ca, intrucat taranii au dispretuit avertismentul sau si au folosit sabia, se simtea constrans sa-i invite pe domni sa stabileasca ordinea, cu ajutorul armelor. "Loviti-i, ucideti-i si ciomagiti-i" ca pe niste caini turbati, a ordonat el (Bainton, op. cit., p. 280). De atunci inainte taranii din Germania de sud l-au considerat pe Luther un tradator, iar aceasta atitudine a sa a fost un motiv pentru care Protestantismul a pierdut statele din sudul Germaniei. Desi Luther nu prea avea de ales in aceasta problema, este adevarat ca dupa aceea el oferit sprijin mai degraba principilor decat poporului, cand interesele acestora se ciocneau. Unii istorici considera ca aceasta atitudine a lui Martin Luther era inevitabila, iar altii o condamna, socotind-o o greseala ireparabila.
Luther a avut de intampinat greutati din partea radicalismului si a fanatismului in crestere al unor anumiti extremisti religiosi, pe care el ii numea Schwärmer. Printre acestia se gasea si fostul sau coleg, Andreas von Carlstadt, care avea alte pareri cu privire la Sfanta Cina, considerand-o doar un eveniment comemorativ, nu un sacrament (vezi Vol. VI, p. 44). Ulrich Zwingli, din Zurich, era de aceeasi parere si, intrucat aceasta invatatura cu privire la Sfanta Cina era o noua amenintare pentru unitatea protestantilor, printul Philip de Hesse a cerut ca protagonistii fiecarei grupari sa vina la Marburg, in 1529, pentru a fi indepartate deosebirile dintre ei. De fapt principele avea ca obiectiv si unitatea politica. Diferentele de opinie dintre Luther si ceilalti nu au fost indepartate, iar prapastia dintre luterani, pe de o parte, si reformati, sau evanghelici, pe de alta parte, s-a largit.
Dieta de la Augsburg si Liga schmalkaldica. – In 1530 partizanii lui Luther au prezentat la Dieta Imperiala de la Augsburg, in Bavaria, marturisirea lor de credinta, Confessio Augustana, scrisa de Melanchthon. Luther nu a fost prezent la Augsburg deoarece se afla sub interdictie imperiala si nu putea parasi Saxonia. Aceasta marturisire de credinta era o declaratie completa si echilibrata cu privire la doctrina luterana, cu totul lipsita de spirit polemic. De fapt li se parea prea blanda multora, chiar si lui Luther, care astepta in castelul din Coburg, in sudul Saxoniei, in timp ce colegii sai luterani se adunasera la Augsburg.
Inca mai erau unii barbati de frunte din Germania care considerau ca e posibila o reunire a catolicilor si a protestantilor. Totusi, s-a vazut ca lucrul acesta era doar un vis si a devenit necesar ca, in 1531, principii protestanti germani sa formeze o alianta, cunoscuta sub numele de Liga Schmalkaldica. Cincisprezece ani mai tarziu a izbucnit razboiul dintre cele doua grupari. Articolele protestante de la Schmalkald, din 1537, expuneau clar doctrinele prin care se deosebeau de Roma. In 1555, pacea de la Augsburg le acorda luteranilor si catolicilor drepturi egale in Germania, pe baza principiului adoptat la Dieta din Speier, in 1526, care prevedea ca locuitorii oricaruia din statele germane sa accepte forma de religie adoptata de principele acelui stat, daca vroiau sa ramana acolo.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
