O lume noua incepea sa ia fiinta in jurul anului 1500. Tranzitia dintre perioada medievala si cea moderna s-a facut treptat si, in general, imperceptibil. Fortele care in mare parte zacusera amortite au iesit la iveala inainte de perioada Reformei si s-au afirmat repede si cu forta.
Timp de peste o mie de ani cea mai mare amenintare pentru Apus a constituit-o presiunea mahomedana. Maurii se asezasera in Spania, iar turcii faceau mereu presiuni dinspre Rasarit, tot mai aproape de inima Europei. In tarile Reformei pericolul mahomedan era puternic resimtit. Pentru un timp Luther a fost atat de impresionat de amenintarea turceasca incat cu anumite ocazii a tinut predici de cruciada impotriva turcilor, temandu-se chiar ca va veni sfarsitul lumii inainte ca el sa poata termina traducerea Vechiului Testament in limba germana.
Printre cele mai de seama stari de lucruri care s-au dezvoltat in Europa de Apus, pe la inceputul secolului al XVI-lea, sunt urmatoarele:
Aparitia nationalismului. – S-au ridicat state puternice, centralizate, care amenintau atat puterea internationala, mai mult sau mai putin necontestata, detinuta de Papalitate de-a lungul Evului Mediu, cat si autoritatea Sfantului Imperiu Roman in Europa Centrala. Natiunile independente au devenit treptat monarhii absolutiste, forma de guvernare care a ajuns cu timpul un model pentru toata Europa de Apus.
In secolul al XVI-lea Spania a dominat. Obtinand bogatii enorme din Lumea Noua, Spania, avand o putere maritima care crestea rapid, reprezenta ca o provocare majora pentru alte natiuni. Franta, unde existau in stat partide protestante puternice, a fost atrasa intr-o serie de razboaie civilo-religioase sangeroase. In cele din urma, primul rege din dinastia Bourbon, un fost hughenot, Henry al IV-lea de Navarra, a lansat Franta pe drumul expansiunii si al colonialismului, care a dus, in secolul urmator, la absolutismul regal al lui Ludovic XIV si la hegemonia Frantei in continent.
Anglia a devenit constienta din punct de vedere national in secolul al XVI-lea, cand, sub Tudor, tara s-a extins, independenta de amestecurile papale, si a pornit pe propriul ei drum ca natiune, cu timpul ajungand sa ia de la Spania si Olanda stapanirea maritima si sa dezvolte un vast imperiu colonial. Acest curent irezistibil catre nationalism nu este lipsit de legatura cu Reforma religioasa.
In secolul al XVI-lea religia reprezenta o mare problema. Marii suverani ai Europei aveau sa dea piept cu aceasta problema, care afecta desfasurarea evenimentelor in tarile lor. In Anglia Henry al VIII-lea (1509-1547) a ajuns in conflict cu Roma. In Franta Francisc I (1515-1547) tot oscila intre influentele protestante si cele catolice, in functie de directia de unde batea vantul politic. Cand regele avea nevoie de alianta sau de sprijinul domnitorilor luterani din Germania, in lupta impotriva lui Carol al V-lea, era ingaduita in Franta o forma mai blanda a protestantismului. Carol al V-lea (1519-1556), conducatorul Sfantului Imperiu Roman, imparat al Austriei si suveran al statelor germane, era cel mai puternic domnitor din Europa Centrala. Domeniul sau se intindeau din Austria pana in Lumea Noua, si din Tarile de Jos (acum Olanda si Belgia) pana in Spania si Italia.
Reforma a fost direct influentata si promovata de acest model politic, deoarece ambitiile imparatului austriac si ale regelui Frantei provocau o continua stare de razboi intre cei doi suverani. Situatia aceasta de repetate ori i-a distras atentia lui Carol al V-lea de la tinta vietii sale, si anume de a zdrobi Reforma. El era un romano-catolic credincios, ravnind sa mentina ordinea si sa stabileasca unitatea intinselor sale domenii raspandite pe intregul glob, iar fiul sau, Filip al II-lea al Spaniei, era un catolic si mai fanatic.
Deschiderea drumurilor maritime. – O data cu inceputul secolului al XVI-lea orizontul s-a largit si au fost deschise noi continente. Descoperitorii portughezi, spanioli si italieni au gasit drumuri maritime catre India si Indiile Orientale, depozitul mirodeniilor. In 1942 Columb a ajuns pe tarmurile insulare ale Lumii Apusene. Globul a fost inconjurat pentru prima data in anii 1519-1522, de catre portughezul Magelan. In acelasi timp, spaniolii lui Cortez au pus stapanire pe Mexic. Unii din aventurierii acestia au fost oameni religiosi. Cristofor Columb credea ca sfarsitul tuturor lucrurilor este aproape si unul din motivele lui declarate era convertirea popoarelor pe care le va descoperi. Principele Henry Navigatorul, al Portugaliei, "creierul" multor expeditii peste apele necunoscute, avea o pasiune pentru raspandirea crestinismului; iar Magelan, care prin expeditiile sale a inconjurat pamantul, avea si el motive religioase profunde.
Dezvoltarea culturala. – In secolele al XV-lea si al XVI-lea, Renasterea, sau nasterea din nou a artelor, dupa modelul maestrilor clasici greci, a constat in crearea unor noi stiluri arhitectonice, in reinviorarea literaturii si in promovarea artelor frumoase de catre patronii bogati, ca medicii din Florenta, regii si papii. Marii maestri italieni au creat opere de arta care au atins la o frumusete clasica neegalata, in pictura si sculptura, in Italia, Olanda si Germania, in timp ce Franta a excelat in arhitectura. Secolul al XVI-lea a fost plin de personalitati de seama si de idei importante, unele foarte creatoare, alte rascolitoare. Oameni aventurosi si temerari au deschis noi cai ale gandirii, lasand la o parte conceptiile respectate in trecut. Artisti, invatati, militari si filosofi au fost atrasi de acest curent irezistibil. Ceea ce fusese o himera devenea o realitate; ceea ce fusese real disparea. In timp ce trubadurii isi mai cantau cantecele lor din castel in castel, feudalismul se stingea treptat. Renasterea artelor a captivat din nou viziunea frumusetii antichitatii, in timp ce presa a devenit un mijloc eficient de propaganda. Dorinta puternica de a fi liber i-a determinat pe unii sa prinda lumina care venea din acea "prapastie a stiintei" despre care vorbea Rabelais. Pana si trupul uman si-a pierdut misterele. In timp ce tanarul Servetus descoperea circulatia pulmonara a sangelui, Rabelais, la o disectie anatomica in Lion, explica fabricam corporis (tesutul corpului).
Stiinta. – Copernic (1473-1543) contemporan cu Luther, sustinea ideea revolutionara ca soarele, si nu pamantul, este centrul universului si ca pamantul se invarte in jurul soarelui, nu soarele in jurul pamantului. Aceasta era o erezie. Biserica se agata de vechea teorie ptolemeica, ce sustinea ca pamantul este centrul universului si ca toate corpurile ceresti graviteaza in jurul lui. Peter Lombard (aprox.1100-aprox. 1160) declarase: "La fel cum omul este facut pentru Dumnezeu – adica pentru ca sa-I slujeasca – tot asa universul este facut pentru om – adica pentru ca sa-i slujeasca; de aceea, omul este asezat in mijlocul universului." (Albert C. Knudson, Present Tendencies in Religious Thought, p. 43). Copernic a fost considerat eretic atat de catre protestanti cat si de catre catolici. El nu a indraznit sa-si sustina ideile pe fata, si nici Galileo (1564-1642), care de asemenea credea ca pamantul se invarte in jurul axei sale in timp ce se roteste in jurul soarelui. Pentru aceasta erezie stiintifica Galileo a fost inchis, judecat si cu greu a scapat de executie, renuntand public la parerile sale stiintifice. Superstitiile medievale au dainuit mai departe, pana cand, dupa o vreme, oamenii au zarit lumina si au avut curajul sa o urmeze.
Dezvoltarea stiintei si cresterea bogatiei a fost atat o provocare cat si o amenintare pentru crestinatate. A reprezentat o amenintare pentru ca a marit dorinta dupa bogatie si a incurajat exploatarea, din motive egoiste, a continentelor proaspat descoperite; iubirea e aur ducand adesea la exploatarea sau chiar la nimicirea bastinasilor. Cu toate acestea, crestinii au fost somati, ca niciodata mai inainte, sa duca crestinismul in locuri indepartate. Ideea misiunilor peste ocean a fost atat rezultatul natural cat si motivatia cuceririlor si a colonizarilor. Si a reprezentat o amenintare pentru biserica catolica deoarece i-a determinat pe oameni sa gandeasca singuri.
Framantarea intelectuala. – Nasterea culturii liberale si un nou spirit de critica au dus la demascarea anumitor documente frauduloase care fusesera folosite timp de aproximativ opt secole pentru a sprijini autoritatea bisericii; de exemplu Decretele pseudo-isidoriene si Donatia lui Constantin. Temeliile subrede ale sistemelor medievale au fost afectate de noua gandire. Noile conceptii aduse de umanismul nord-european erau repede raspandite in universitati si prin pamfletele care ieseau din tiparnitele de la Basel si Paris. Iar entuziasmul pentru noua invatatura era iarasi o provocare si o amenintare pentru propagarea Evangheliei – o provocare pentru ca oferea posibilitati aproape nelimitate pentru raspandirea Evangheliei, pentru care noile inventii erau un ajutor neasteptat; si reprezentau o amenintare din cauza criticii sceptice, care putea usor sa submineze temeliile unei credinte crestine pozitive. Lucrul acesta s-a evidentiat in polemica pe care au avut-o Luther si Erasmus cu privire la libertatea vointei umane. Erasmus sprijinea ideea ca vointa este libera, in timp ce Luther sustinea, probabil din Biblie, ca vointa este sclava. In cele din urma Erasmus nu a obtinut increderea tuturor protestantilor, iar catolicii au pus cartile lui in Index, dupa Sinodul din Trent (1545-1564).
Erasmus din Roterdam (1466?-1536) este numit printul umanistilor. Intr-o anumita vreme mintea lui agera si vastele sale cunostinte au contribuit mult la miscarea de reforma. Idealul lui Erasmus era sa faca apel la constiinciozitatea crestinatatii prin Sfintele Scripturi; in scopul acesta a publicat (in 1516) Noul Testament in limba greaca (vezi Vol. V, p. 141). Textul era insotit de o traducere literala, cu adnotari. Luther a folosit acest text in prelegerile sale despre Epistola catre Galateni, si tocmai prin textul lui Erasmus a devenit Luther constient de inexactitatile din Vulgata. Acest text grecesc i-a inlesnit lui Martin Luther traducerea Noului Testament in scurtul rastimp de cateva luni. Alti germani distinsi, ca de exemplu Reuchlin, au contribuit de asemenea la cunoasterea si progresul Evangheliei.
In Anglia Thomas More, autorul lucrarii Utopia, isi inchipuia o lume ideala a fericirii si a dreptatii sociale, in timp ce John Colet, de la Oxford, cauta sa rezolve prin invatamant problemele vremii sale. Umanistii, intelectualii din Era Reformei, sustineau ca dificultatile epocii pot fi solutionate prin intoarcerea la gandirea Greciei si Romei antice. Ei considerau ca omul are in sine insusi cele necesare pentru mantuirea sa si ca el va fi ajutat cel mai bine prin invatatura si printr-o conducere iluminata. Se punea accentul mai mult pe mijloacele omenesti de perfectionare decat pe cele divine.
Situatia economica dificila. – O alta caracteristica importanta a acestei perioade a fost o mare crestere a bogatiei, rezultand in parte din gasirea aurului in continentele recent descoperite si in parte din imbunatatirea metodelor negustoresti. Bogatia aceasta insa era in cea mai mare parte stapanita de cativa printi si o buna parte din pamant era proprietatea bisericii. In Franta situatia era asemanatoare. Serbii si taranii care lucrau pamantul si erau legati de acesta nu aveau libertate. Le era interzis sa pescuiasca sau sa vaneze pe terenul pe care lucrau, iar taierea unui copac din acel teren putea fi pedepsita cu moartea.
Omul de rand din vremea Renasterii era flamand si inghetat. Marea majoritate a populatiei nu era in stare sa traiasca din saracacioasele venituri. In 1520 Martin Luther amintea despre aceasta stare economica deplorabila in tratatul sau adresat Catre Nobilimea Crestina a Natiunii Germane. El arata ca timpurile s-au schimbat si ca saracii nu mai pot fi oprimati mai departe. Taranii au inteles ca asta insemna ca Luther avea sa fie din acel moment reprezentantul si aparatorul lor.
Superstitii. – Credinta in meritul faptelor si in puterea facatoare de minuni a moastelor era sprijinita si incurajata cu cinism de catre biserica. Aproape fiecare principe, si cu siguranta ca si fiecare biserica, avea relicve care erau o importanta sursa de venituri. Pe vremea lui Luther "cultul moastelor" era in floare. Frederic cel Intelept, elector de Saxonia, print si prieten al lui Luther, era un zelos colectionar de relicve. In 1509 colectia sa numara 5005 obiecte. In 1520 aceasta ajunse sa aiba 19.013 oase sfinte. Cei care in Ziua Tuturor Sfintilor (1 noiembrie) priveau acele relicve si aduceau darurile stipulate puteau sa primeasca de la Papa indulgente pentru reducerea perioadei de sedere in Purgatoriu, fie pentru ei, fie pentru altii, cu pana la 1.902.202 ani si 270 de zile. Cu dispret total Luther a exclamat intr-o ocazie: "Cate minciuni mai sunt si cu privire la relicve! Unul pretinde ca are o pana din aripa ingerului Gabriel, iar episcopul de Mainz ca are o flacara din rugul aprins pe care l-a vazut Moise. Si cum se face ca in Germania sunt ingropati optsprezece apostoli, cand Hristos a avut numai doisprezece?" (in Roland H. Bainton, Here I Stand, p. 296).
In fata bisericii Sf. Ioan Lateran din Roma se afla Scala Sancta, cele 28 de trepte despre care se spune ca au fost in fata palatului lui Pilat. Se zicea ca cel care urca aceste trepte pe genunchi, rostind la fiecare treapta rugaciunea Tatal nostru, elibera un suflet din purgatoriu.
Indulgente. – Penitenta a fost sustinuta si practicata inainte de Sinodul de la Niceea (anul 325 d.Hr.). Ea consta in urmatoarele trepte: (1) intristarea inimii, (2) spovedania in taina, (3) ispasirea prin fapte, (4) absolvirea, sau iertarea, de pacate, pronuntata de catre preot, in numele lui Dumnezeu. In secolul al VII-lea ispasirea prin fapte bune a fost inlocuita cu o suma de bani, ca pedeapsa pentru pacate. Aceasta a fost originea indulgentelor. In secolul al XIII-lea penitenta, sau pocainta, a devenit un sacrament, o taina sfanta (vezi Vol. VI, p. 44), iar ordinea a fost schimbata, asa ca absolvirea, sau iertarea, venea imediat dupa marturisire, sau spovedanie. Se credea ca in absolvirea care venea dupa marturisirea la preot, Dumnezeu ierta vinovatia pacatelor marturisite si pedeapsa vesnica, dar ca pacatosul trebuia totusi sa sufere pedeapsa temporala, fie in viata aceasta, fie in Purgatoriu, intrucat nu putea sa intre in cer pana nu era pedepsit. Indulgenta aducea iertarea de pedeapsa trecatoare, care ramanea obligatorie in urma pacatului, dupa ce-i fusese iertata vina. Ea se acorda cu conditia pocaintei si a savarsirii unor fapte bune prescrise, adesea in forma unei sume de bani platite bisericii.
Tezaurul meritelor. – Se zicea ca martirii, sfintii, apostolii si mai ales Domnul nostru si Maica Sa savarsisera fapte bune in plus, iar ceea ce intrecea si depasea necesarul pentru propria lor salvare fusese depozitat intr-un asa-zis "tezaur al meritelor". Se spunea ca acest surplus de merite ale sfintilor este transferabil asupra celor ale caror conturi erau in deficit. Bineinteles ca Papa, ca pretins succesor al lui Sf. Petru, avea cheile acestui tezaur de merite si, imprumutandu-le oamenilor din acest "tezaur", putea sa-i scuteasca de pedeapsa trecatoare. Tranzactia aceasta era numita indulgenta. Mai tarziu Luther a luat in discutie aceasta problema, cand s-a infatisat inaintea lui Cajetan, la Augsburg, in 1518.
Prin urmare, valoarea practica a indulgentelor era iertarea pedepsei pe care trebuia sa o sufere omul dupa ce primise iertarea. Dar chiar inainte de perioada Reformei, Papa declarase ca eficacitatea indulgentelor se extinde pana in purgatoriu, spre folosul atat al celor vii cat si al celor morti, oferind in acelasi timp iertarea de pacate si scutirea de pedepsele cuvenite pe urma pacatelor. Astfel, indulgentele fagaduiau nu numai reducerea pedepsei, ci si iertarea de pacate.
Curente predecesoare Reformei. – Inca inainte ca Martin Luther sa inceapa sa ceara o reforma a bisericii, exista printre crestinii simpli si evlaviosi o credinta larg raspandita, putand fi trasata inapoi pana la lollarzi, husiti, valdenzi si fratii vietii de rand, care sprijineau cu totii traducerea si raspandirea Bibliei si citirea literaturii devotionale. Multe din aceste miscari ale pre-Reformei erau mistice in cel mai inalt grad. Adevaratii mistici evanghelici puneau accentul pe o viata de rugaciune si meditatie, si pe intrarea libera la Dumnezeu, fara interpunerea vreunei preotii mediatoare. Ei puneau mai mare pret pe religia inimii si a sentimentului decat pe cea a teologiei. Aceasta viata religioasa intens devotionala a fost un mijloc important prin care a fost pregatita calea pentru Reforma in inimile a mii de oameni.
In general vorbind, aceste incercari timpurii de reforma nu tinteau la separarea de Biserica Catolica. De fapt la inceput nimeni nu si-a propus sa se desparta de biserica. Multe din aceste grupe din timpul pre-Reformei au continuat sa-l accepte pe preot si ritualurile bisericesti, dar numai ca ajutoare pentru viata spirituala. La inceput nici chiar Martin Luther nu avea de gand sa se desparta de biserica. El a incercat doar sa indrepte abuzurile. De fapt marii reformatori nu s-au despartit de biserica pentru faptul ca aceasta era corupta in practica si in invatatura, ci pentru ca refuza sa accepte Sfanta Scriptura ca baza a invataturilor ei. Reformatorii erau preocupati de un alt mod de vietuire, dar si mai mult de acceptarea principiului indreptatirii prin credinta. Dezacordul fundamental dintre reformatori si Biserica Catolica era cauzat de acceptarea sau respingerea marilor principii ale Reformei: (1) Biblia ca unica autoritate acceptabila pentru credinta si practica, (2) indreptatirea numai prin credinta, fara meritul faptelor bune, si (3) preotia credinciosilor. Cand Biserica Catolica a refuzat sa accepte aceste principii, marea disidenta din Biserica Apuseana a ajuns inevitabila.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
