Aparitia papalitatii monarhice. – Secolul al VI-lea a fost martorul unei remarcabile cresteri a puterii papale. La inceput aceasta era slaba, fiind dominata de imparatul Iustinian din Constantinopol, care a autorizat nimicirea vandalilor din Africa de Nord si a ostrogotilor din Italia. Indepartarea acestor triburi germanice a fost elementul care a deschis calea pentru dezvoltarea puterii papale si pentru impozantul pontificat al Papei Grigore I, numit "cel Mare", de la 590 la 604.
Grigore a sistematizat ritualul bisericesc si a promovat monasticismul, care treptat a devenit popular in Apus, desi inca mai era privit cu oarecare suspiciune. El era foarte interesat de activitatea misionara si el a fost cel care l-a trimis pe calugarul Augustin in Britania pentru a introduce romano-catolicismul si acolo. Totusi, crestinismul se asezase temeinic in Britania cu multa vreme mai inainte. El a organizat trupe pentru apararea cetatii Roma impotriva lombarzilor, care erau un ghimpe si o amenintare reala pentru Papalitate. El a devenit adevaratul guvernator civil al Romei si al teritoriilor din imprejurimile ei, inlocuindu-l de fapt pe slabul exarh de la Ravena, care trebuia sa guverneze Italia in numele imparatilor bizantini. De atunci inainte, in ciuda papilor slabi, papalitatea a continuat sa creasca in putere, in timp ce influenta imparatului de la Constantinopol a devenit din ce in ce mai slaba in Apus si in cele din urma a disparut. Deosebirea dintre crestinismul apusean, sau latin, si cel rasaritean, sau grec, a ajuns sa fie din ce in ce mai accentuata.
Ascensiunea mahomedanismului. – La mai putin de un secol dupa moartea lui Iustinian, Imperiul Roman de Rasarit s-a confruntat cu un vrajmas primejdios – islamismul. Mahomed a fost un negustor arab neinvatat si foarte putin cunoscut. In calatoriile sale el a avut legaturi atat cu iudeii cat si cu crestinii si a citit cel putin o mica parte din Scripturile ebraice si probabil si din Noul Testament crestin. Mahomed a ajuns la concluzia ca animismul superstitios al arabilor este gresit si ca nu exista decat un singur Dumnezeu, singurul Caruia I se cuvine inchinarea. A inceput sa pretinda ca el insusi este profetul lui Dumnezeu, unul din lunga lista care ii contine si pe profetii evrei si pe Isus din Nazaret, dar ca dintre acestia el era cel mai mare invatator si cel mai bun cunoscator al adevarului.
Islamismul sustine suveranitatea absoluta a lui Dumnezeu (in araba, Alah), dar musulmanii nu stiu nimic despre ispasirea pentru pacat si nu au nici preotie. Nu exista Mantuitor. Vointa lui Alah este suprema, iar cei care traiesc o viata de ascultare de vointa Sa pot sa spere ca se vor bucura de frumusetile si placerile Paradisului.
Mahomed a intampinat o darza impotrivire cand a inceput sa predice, dar cu toate acestea a adunat cativa aderenti. Aceasta miscare a inceput o data cu hegira (sau fuga) lui Mahomed de la Mecca la Medina, care a avut loc in anul 622 d.Hr., data de la care se socoteste intreaga cronologie musulmana.
Numai dupa moartea lui Mahomed a inceput islamismul sa aiba forta unei mari miscari politice si militare. Spiritismul primitiv al arabilor era o religie falimentara, iar poporul pustiului era gata sa imbratiseze o noua experienta religioasa. De aceea, mahomedanismul s-a raspandit ca purtat de vant printre triburile desertului, iar arabii s-au dovedit a fi devotati noii credinte. Cand Mahomed a murit, functia sa de conducator, dar nu si darul sau profetic, a trecut la niste rude de parte barbateasca, califii, care au devenit conducatori temporali si spirituali ai imperiului mahomedan in crestere.
Dezvoltarea acestui uimitor imperiu a avut loc tocmai in perioada in care Roma Rasariteana era slabita de razboaiele costisitoare si sangeroase impotriva Imperiului Neo-Persan. De abia in 628, la numai sase ani dupa hegira, a fost in stare imparatul Heraclius sa-i biruiasca in cele din urma pe persi. De aceea, atacurile furioase ale arabilor inflacarati si zelosi au avut loc impotriva Imperiului Roman Rasaritean istovit. Arabii au dat o lovitura in nord si au atacat Palestina, Siria si Imperiul Persan in acelasi timp. Capitala persana a cazut in 636, Ierusalimul s-a predat in 637 si a urmat cucerirea Antiohiei din Siria. Egiptul a cazut in 640.
Musulmanii si-au construit acum o flota puternica si au pornit spre apus, cucerind provincie dupa provincie in Africa de Nord si umpland tinuturile ramase libere in urma nimicirii vandalilor. Intre timp triburile slave coborasera din nord in Balcani si in jurul Vaii Dunarii, Imperiul Roman de Rasarit avand astfel de infruntat presiuni din toate partile.
Continuandu-si marsul spre apus prin Africa de Nord, musulmanii au trecut stramtoarea Gibraltar in anul 711. Gasindu-i pe vizigoti sfasiati de tulburari interne si dezorganizati politic, in doi ani musulmanii au reusit sa cucereasca toata Spania, cu exceptia coastei muntoase a Biscay-ei, unde bascii au ramas liberi. Dupa douazeci de ani, in anul 732, musulmanii au trecut Pirineii si au inundat Galia, sau Franta, unde au fost opriti. Intr-o batalie sangeroasa, care a avut loc in apropiere de Poitiers, ei au fost infranti de conducatorul franc, Charles Martel, si au plecat inapoi cu pierderi grele.
Franta sustine cauza papalitatii. – Charles Martel a intemeiat ceea ce a constituit de fapt o noua dinastie in Franta. Francii se asezasera in Galia Romana de mai bine de doua sute de ani, sub conducatorul lor tribal Clodovic, sau Clovis, care i-a adus la religia romano-catolica. La moartea lui Clovis tara a fost impartita intre fiii lui, iar mai tarziu intre succesorii lor, ale caror domnii au fost caracterizate de razboaie civile meschine si de violenta sangeroasa. Dinastia merovingiana, descinzand din Clovis, era acum slaba. Charles Martel era slujbasul cel mai de seama, sau "majordomul" palatului. El condusese fortele franceze in cuceriri care nu numai ca intarisera regatul franc, dar si luasera mare parte din vestul si sudul Germaniei, care se invecina cu Franta. Tot el i-a infrant si pe musulmani, lucru care a asigurat linistea in sudul tarii.
Charles a desconsiderat drepturile ultimului descendent al familiei merovingiene si a luat masuri ca proprii sai fii sa devina conducatori a Imperiului Franc. Fiul lui Charles, Pepin, care a devenit unicul stapan al regatului franc, a luat titlul de rege in anul 752 si l-a detinut pana la moartea sa, in anul 768. Una din realizarile din timpul domniei sale a fost reforma clerului franc. Aceasta reforma a fost infaptuita cu ajutorul lui Bonifaciu, un calugar din Anglia, care a devenit arhiepiscop al bisericii france si misionar pentru germanii inca pagani.
O fapta insemnata a domniei lui Pepin a fost invadarea Italiei si infrangerea lombarzilor de acolo. Cand si-a anuntat intentia de a veni in Italia, Papa Stefan al II-lea, ca recunostinta pentru dorinta declarata a lui Pepin de a elibera papalitatea din stransoarea lombarzilor, a legitimat pretentia lui la domnie incoronandu-l ca rege al francilor. Pepin i-a biruit pe lombarzi, l-a readus pe Stefan in calitatea sa stapan al Romei si al proprietatilor pe care le pretindea Papa, si apoi i-a donat "lui Petru" toate teritoriile pe care lombarzii le luasera de la exarhul din Ravena, care conduse Italia in numele imparatului de la Constantinopol. Donatia lui Pepin, asa cum este ea numita, marcheaza inceputul statelor papale ale Evului Mediu.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
