Culmea puterii papale. – Inocent al III-lea s-a angajat intr-o politica de o natura diferita de cea a cruciadelor. Regele Frederic Barbarossa a fost urmat de fiul sau Henric al VI-lea, casatorit cu Constanta, mostenitoarea regatului Siciliei, pe care Normanzii din sudul Italiei il recucerisera de la mahomedani. Asta insemna ca Germania si Italia erau unite acum in Sfantul Imperiu Roman, un Imperiu puternic, care asteptat domnia fiului mai mic al lui Henric, Frederic al II-lea. Henric al VI-lea a murit in curand, si intre Filip, fratele lui Henric, si Otto, un nobil german, a urmat lupta pentru tron. Papa Inocent al III-lea a dominat aceasta lupta si el a fost adevaratul imparat. Cu timpul, Otto a fost recunoscut conducator. Mai tarziu, Frederic al II-lea a devenit imparat si pana la moartea sa, in 1250, a dus o lupta continua cu mai multi papi care s-au succedat. Lupta pentru putere a slabit atat imperiul cat si papalitatea.
Inocent al III-lea a facut mai mult decat doar sa conduca Sfantul Imperiu Roman. L-a constrans pe regele Alfonso Leon al IX-lea sa-si reglementeze problemele maritale, amenintandu-l cu excomunicarea. A izbutit sa-l umileasca pe sfidatorul rege Filip Augustus al Frantei. Si-a indreptat mania papala impotriva regelui Ioan al Angliei, si de fapt a primit de la Ioan regatul Angliei ca donatie, inapoindu-i-l ca pe o feuda a papalitatii. Regele Ioan a fost acela de la care baronii englezi au cerut la Runnymede, in 1215, faimoasa Magna Charta, a carei prima prevedere era ca Biserica Angliei urma sa fie libera. Inocent al III-lea a contribuit si la dezvoltarea teologica a Bisericii Romane, iar la cererea sa, al Patrulea Sinod Lateran, din 1215, a votat doctrina transsubstantierii ca dogma a bisericii. In 1208 Inocent al III-lea a autorizat si a binecuvantat o cruciada sangeroasa contra albigenzilor din sudul Frantei, unde cultura, literatura, artele si cresterea spirituala ajunsesera la inaltimi exceptionale. Drept rezultat, acestia au fost calcati in picioare fara crutare.
Inchizitia. – In urma acestei cruciade si din cauza neintelegerilor doctrinare, care au generat aparitia sectelor disidente, s-a dezvoltat aceasta institutie persecutoare si intoleranta, cunoscuta sub numele de Sfantul Oficiu al Inchizitiei. De-a lungul secolelor precedente, demascarea ereticilor fusese raspunderea episcopilor, fiecare din ei trebuind sa aiba rolul unui judecator episcopal anchetator. Dar nu se acordase mare importanta acestei sarcini si erezia, schisma si divizarea sectara aproape ca batjocoreau unitatea pe care din totdeauna biserica o avusese in vedere si o pretinsese cu putere. De aceea, inchizitia papala a fost inventata pentru a inlocui functia episcopala. Stimulat de zelul cruciadelor, provocat de un sectarism sfidator, ca acela dat pe fata de albigenzi, si ajutat de exemplul autoritatii disciplinare a marelui Inocent al III-lea, in 1229, un papa de mai tarziu a infiintat oficial Sfantul Oficiu al Inchizitiei. Acest instrument de tortura ii persecuta pe toti aceia pe care ii banuia de erezie si, dupa ce ii declara vinovati, ii preda statului, pentru a fi pedepsiti cu inchisoarea sau cu arderea pe rug.
Reinviorarea intelectuala. – Este curios faptul ca perioada intunecoasa a persecutiei a existat un timp de iluminare intelectuala. Mare parte din aceasta a venit de la islam, care a contribuit nespus de mult la renasterea intelectuala a Europei de Apus. O data cu prabusirea conducerii imperiale romane din vest, la mijlocul secolului al V-lea, coincizand cu afluxul germanilor inteligenti, dar neinvatati, cultura apuseana a trecut printr-o eclipsa simultana cu prabusirea economica din acea perioada. Crestinatatea apuseana a trait sute de ani in ignoranta si superstitie, indepartata numai trecator si superficial de redesteptarea intelectuala din epoca lui Carol cel Mare. Din pricina aceasta, perioada cuprinsa intre mijlocul secolului al V-lea si mijlocul secolului al X-lea este adesea numita Evul Mediu Intunecat. Era intunecat atat din punct de vedere spiritual cat si din punct de vedere moral si cultural. Unii considera ca Evul Mediu intunecat se intinde cu cateva secole mai tarziu, pana in timpul Reformei, din cauza activitatii prin care Papalitatea a zdrobit disidenta si libertatea religioasa in aceasta perioada. A fost cu adevarat un intuneric spiritual. Dar a privi lucrurile in felul acesta inseamna a trece cu vederea marile redesteptari intelectuale care au avut loc dupa secolul al X-lea.
Au avut loc diferite redesteptari ale culturii, unele generale, altele locale. Dintre acestea, cresterea brusca a interesului intelectual in secolul al XII-lea a fost un precursor important al Renasteri umaniste din secolele al XIV-lea si al XV-lea, care a pregatit calea pentru Reforma.
Izvoarele redesteptarii intelectuale au fost patru: (1) intelectualismul natural din Europa de Apus; (2) putina cultura greco-latina pe care clerul romano-catolic, pe tacute, a pastrat-o activa, mai ales in manastiri; (3) un strop de invatatura greaca oferita de invatatii refugiati din fata invaziei turcilor otomani; (4) dar mai ales surse islamice. Cand au cucerit Roma Rasariteana si Africa de Nord, arabii erau flamanzi din punct de vedere cultural si au ramas uimiti de bogatia culturii greco-romane si persane, care le-a cazut in maini. Ei au preluat-o, i-au dat o noua viata, au adaptat-o la felul lor de gandire arab si islamic, si si-au insusit-o. Rezultatul a fost o stralucita civilizatie islamica, concentrata mai ales la Bagdad, pe Eufrat, si la Cordoba, in Spania. Iudeii, care aveau multe lucruri in comun cu arabii, au contribuit si ei la aceasta redesteptare.
Aceasta cultura a necredinciosilor a fost privita mai intai cu suspiciune de catre popoarele crestine din Europa de Apus, fiind considerata un fel de magie, dar cu timpul, prin Spania si prin intermediul primelor cruciade, ea a impresionat mintea apuseana. Invatatura greco-romana reinviata a fost oferita Apusului intr-o haina mahomedana. Cunostintele matematice, medicale si stiintifice pe care Apusul le-a castigat in felul acesta erau vaste si practice, dar ceea ce a trezit crestinatatea apuseana si a afectat chiar teologia romano-catolica a fost transferul in Vest, a filosofiei antice, mai ales a filozofiei lui Aristotel. Aceasta reinviere intelectuala a culminat in marea Renastere, sau nasterea din nou a invataturii, din secolele al XIV-lea si al XV-lea. Stimulandu-i pe oameni sa gandeasca pentru sine, demonstrand ca Biserica Romano-Catolica era departe de a fi unicul custode al stiintei si manandu-i pe barbatii evlaviosi la studierea Scripturii in limbile ei originale, Renasterea a reprezentat pentru Reforma o nepretuita contributie.
Declinul papal si Schisma. – La un secol dupa Inocent al III-lea era evident ca Papalitatea intrase intr-o perioada de declin, care parea sa-i prevesteasca moartea. Papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) a ajuns la tron intr-un timp cand natiunile, cu vigoarea unui proaspat nationalism care le stimula, se infruntau una cu alta peste hotarele Europei. Anglia si Franta duceau razboaie periodice pentru posesiuni feudale engleze in Franta, iar un rege puternic francez l-a sfidat din nou pe papa, de asta data cautand sa impuna clerului impozite. Papa Bonifaciu a cautat sa-i trateze pe regi asa cum facuse Inocent al III-lea, dar timpurile si oamenii nu mai erau aceleasi, si nu a izbutit. Rezultatul a fost ca papii de dupa aceea au fost dominati de o Franta puternica, si intre 1305 si 1378 papii au fost de origine franceza, Biserica Romana trunchiata avandu-si sediul intr-o proprietate papala feudala marunta, Avignon, in sudul Frantei. In cursul acestei epoci, cunoscuta in istoria bisericeasca sub denumirea de captivitatea babiloniana, cetatea Romei a scazut la marimea unui orasel, cu o populatie apreciata candva la mai putin de 20000.
Captivitatea babiloniana a Papalitatii s-a sfarsit printr-o incurcatura si mai mare pentru aceasta si pentru Europa. A fost ales un papa, cu obligatia de a conduce de la Roma, lucru pe care l-a si facut. Dar un altul, un francez, a staruit sa domneasca de la Avignon. Acum doi papi conduceau ceea ce, cu 75 de ani mai inainte, Bonifaciu al VIII-lea numise cu mandrie "singura sfanta biserica!" Divizarea care a rezultat este numita Marea Schisma. Cand, in 1409, Sinodul de la Pisa a cautat sa remedieze schisma alegand un papa si detronandu-i pe toti papii rivali, el a inrautatit situatia, deoarece acum trei papi pretindeau ca au dreptul la scaunul Sfantului Petru. Situatia a fost in cele din urma rezolvata de Sinodul de la Constanta (1414-1417), care a fost in stare sa realizeze detronarea celor trei papi rivali si sa aleaga un singur pontif. Alta realizare a Sinodului de la Constanta a fost porunca de a-i arde pe cei doi reformatori cehi, Hus si Ieronim. Slujitorii imparatului au indeplinit lucrul acesta in ciuda biletului de libera trecere emis mai inainte de imparat. Dupa aceasta, la tronul papal au urcat oameni preocupati mai mult de artele si literatura umaniste pe care le proteja Renasterea, decat de mantuirea oamenilor sau de binele bisericii. Numai provocarea Reformei a adus la tronul pontifical papi cu un oarecare simt al raspunderii spirituale. Captivitatea babiloniana a bisericii si Marea Schisma au demascat slabiciunea si stricaciunea bisericii in fata intregii Europe de Apus, si in felul acesta a pregatit calea pentru insemnata Reforma care a urmat in secolul al XVI-lea.
Ordinele religioase. – S-a amintit deja de marea influenta a sistemului monastic cluniac si de reforma pe care a sustinut-o acesta. Sistemul monastic a constituit intotdeauna o problema pentru biserica, deoarece aceasta nu stia niciodata cand ar putea vreo manastire sa treaca la extreme si chiar sa scizioneze.
Monasticismul, care inseamna "a trai in singuratate", a inceput ca un fel de schisma. Inca din secolul al IV-lea oamenii au inceput sa fuga, nu atat de lume, cat de biserici, care in ochii fugarilor ajunsesera lumesti, retragandu-se in pustie, mai intai in apropiere de Alexandria, in Egipt, si in curand in alte locuri. In curand hermitii au ajuns atat de numerosi incat s-au adunat in comunitati si au inceput sa respecte reguli de comportament, ore fixe pentru devotiune, masa, munca si studiu. Calugarii acestia au devenit in curand o oaste uriasa, pe care, decat sa o piarda, ca pe niste schismatici porniti spre critica, biserica a fost destul de inteleapta sa o tina sub puterea ei.
Miscarea monastica s-a raspandit repede prin toata crestinatatea, sustragand oamenii de la viata economica, sociala si de familie. Ea s-a intins in lumea latina din Apus, unde in secolul al VI-lea Benedict de Nursia a conceput un regulament monastic practic, adaptat la conditiile din Apus. Cu timpul, in lungul si latul Europei de Apus s-au infiintat numeroase manastiri care respectau regulamentul benedictin. Totusi, acest regulament era in realitate singurul lucru care le lega, deoarece fiecare manastire era autonoma. Una din caracteristicile sistemului cluniac a fost ca fiecare organizatie locala sa fie sub administratia sediului central de la Cluny, lucru care a fost imitat de asociatiile monastice care au urmat. Juramintele de saracie, de ascultare si de celibat trebuiau respectate de toate organizatiile monastice.
Pe la inceputul secolului al XIII-lea s-a dezvoltat un alt tip de organizatie religioasa, care s-a devotat predicarii publice si nu s-a marginit la zidurile manastirilor. In sudul Frantei, un om cu numele Dominic, din vechea Castilie, vazuse viata evlavioasa si pasnica a albigenzilor si a apelat la unii din prietenii sai sa i se alature pentru a trai o viata tot atat de buna in cadrul bisericii si pentru binele ei. Propunerea sa a fost aprobata de catre Papa, si asa s-a nascut ordinul calugaresc dominican. Acesta a acordat o mare atentie invatamantului si a preluat in mare parte lucrarea Inchizitiei.
Cam in acelasi timp, un tanar italian, Francisc de Assisi, fiul unui negustor bogat, deranjat de enorma bogatie a bisericii si atras de juramantul de saracie depus de calugari, s-a hotarat sa renunte la partea sa de avere si la pozitia sa sociala, si sa se devoteze unei vieti umile, de slujire a celor saraci si nevoiasi. El l-a invitat pe papa, pe episcopi si pe bogatasii laici sa i se alature in lepadarea de sine.
Ideea ca biserica sa renunte la toate proprietatile materiale, ca un leac pentru toate metehnele ei si ca o rezolvare a neintelegerilor cu statul si cu societatea feudala, nu era un lucru nou. Imparatul Henry al V-lea propusese exact asta Papalitatii, dar Papa refuzase acest lucru, asa cum refuza acum sugestia lui Francisc. Francisc a ajuns aproape la despartirea de biserica lumeasca pe care cauta sa o corecteze, atragandu-si astfel mania ei. Mai tarziu (in 1498), Savonarola din Florenta a fost torturat, spanzurat si ars din cauza unor eforturi similare de a reforma biserica. Totusi, Francisc a ramas in biserica, si cu aprobarea Papei a infiintat ordinul calugaresc al Sfantului Francisc, pentru a servi in afara cadrului monastic, desi sub randuieli monastice, si pentru a se devota faptelor bune si caritatii.
Miscari timpurii ale Reformei. – Dar ideea saraciei voluntare pentru Hristos a dainuit. Ea a actionat ca un ferment, si au aparut pe scena diferite grupe de saraci, cum ar fi adeptii lui Arnold de Brescia (aprox. 1100-1155) si ai lui Peter Waldo din Lyon (aprox. 1173), care au reprezentat o provocare pentru intregul sistem papal si s-au despartit de biserica.
Miscarea lui Waldo a avut vigoare si a fost fecunda. Majoritatea aderentilor ei s-au aflat in regiunea Piemont din Italia, unde au cultivat semintele deja semanate ale dizidentei. De aici miscarea valdenza s-a raspandit in Elvetia, Franta, Germania si Moravia.
Toate aceste miscari erau de fapt o parte a unui ferment de separare care de secole se ridicase ca un protest impotriva laudatei si constrangatoarei unitati a Bisericii Romano-Catolice medievale. In rasarit erau bogomilii din Bulgaria (aprox. 950), cu un crez asemanator cu cel al albigenzilor. Bogomilii aproape ca pusesera stapanire pe tara lor, ca si Luther, mai tarziu, in Germania. Mai erau si patarinii din nordul Italiei (aprox. 1056), care atacau imoralitatea clerului. De asemenea, erau pasagianii, o secta ciudata, care cutreiera Europa indemnandu-i pe oameni sa se tina de adevarata Evanghelie. Mai erau si sabatatii, al caror obicei specific era sa poarte saboti de lemn, cu simbolul crucii, ca un semn sectar. Mai erau catarii, literal, "cei curati", cu un crez asemanator cu albigenzilor, iar viata lor curata a trezit mania catolicilor desfranati, mai ales a nobililor; si ticarzii, sau begharzii (aprox. 1170), care se asemanau cu valdenzii.
Spre deosebire de celelalte grupari, valdenzii au rezistat pana in ziua de azi, si se stiu mai multe despre invataturile lor timpurii. Ei aveau o organizatie generala, cu "barbi", sau pastori, care slujeau grupelor de biserici sau calatoreau ca misionari si supraveghetori. Ei aveau o Sfanta Cina mai simpla decat liturghia si nu acceptau doctrina transsubstantierii. Practicau botezul copiilor si in cele mai multe cazuri pazeau ziua duminicii. Erau vestiti pentru credinta lor ca Biblia este Cuvantul lui Dumnezeu si pastrau copii ale Scripturii. Nu o data au fost nimiciti aproape complet de catre ostirile italiene si franceze trimise impotriva lor din ordine papale, si au luat armele ca sa se apere. Astazi ei fac parte din familia bisericilor prezbiteriene.
Pe la sfarsitul secolului al XIV-lea la Praga, in Moravia, Hus si Ieronim au inceput sa propage invataturi reformatoare. Activitatea aceasta i-a costat viata, dar a dat nastere miscarilor de reforma utraquiste (partasie in ambele feluri) si taborite. Aceste grupari pareau sa-i atraga in staulul lor pe aproape pe toti cehii, moravii si slovacii. Razboaiele darze duse impotriva lor de catre ostile imperiale nu au fost in stare sa stinga focul evanghelic pe care ei il aprinsesera. In secolul al XV-lea Olanda a fost tulburata. Fratii Vietii de Rand, o miscare semi-monastica, alcatuita din barbati cu spirit contemplativ si pietist, au inceput sa vorbeasca altfel despre credinta si Evanghelie.
Toate aceste miscari indreptate catre crestinismul de tip evanghelic dovedeau lipsa unitatii romano-catolice. Combustibilul Reformei era adunat. Pentru a fi aprins focul unei mari redesteptari spirituale, ramanea doar ca scanteile sa tasneasca de la o persoana aleasa, in imprejurari potrivite. Mintea si sufletul oamenilor asteptau eliberarea pe care avea sa o aduca Reforma.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
