Carol cel Mare. – Carol, fiul lui Pepin, cunoscut in istorie sub numele de Carol cel Mare, a fost cel care a dus la capat intregirea Imperiului Franc si a consolidat Europa medievala. Carol cel Mare i-a suspus pe turingieni si pe bavari. Tot el a dus la capat supunerea lombarzilor din Italia, a caror coroana de fier si-a insusit-o, si i-a biruit pe saxonii germani. De asemenea i-a alungat pe musulmani din tinutul Pirineilor. Carol cel Mare a intarit organizatia politica interna a imperiului, numind conti pentru fiecare tinut si organizand misiuni sau delegatii anuale, fiecare din acestea fiind alcatuita dintr-un conte si un episcop, care mergeau din loc in loc inspectand si reglementand lucrurile in numele sau. Procedura aceasta a atras dupa sine o alta reforma a bisericii france. Carol cel Mare a protejat biserica din tara sa, a reorganizat-o si a stapanit-o, controlandu-l chiar pe Papa. De asemenea, el a dat atentie educatiei, de a carei dezvoltare era mare nevoie.
Catre sfarsitul anului 800 d.Hr., Carol cel Mare s-a mutat in Italia, unde Papa Leon infruntase dificultati serioase din partea catorva vrajmasi personali. Carol cel Mare a cercetat cazul si l-a repus pe Leon pe tronul sau papal din cetatea Romei. In ziua de Craciun regele si suita lui, impreuna cu papa si asistentii lui, erau la slujba in vechea biserica, ce se afla atunci pe locul unde se gaseste azi Catedrala Sfantul Petru. La sfarsitul slujbei, Leon a pasit catre Carol cel Mare, care era ingenuncheat, i-a pus pe cap o diadema si l-a numit Carol August, imparat al romanilor.
Ca insusi Carol cel Mare planuise asta este indoielnic, dar este destul de probabil ca se gandise intr-o oarecare masura la un timp cand avea sa-si ia titlul de imparat roman. Se implineau 324 de ani de cand ultimul rege apusean purtase titlul de imparat al romanilor. Incepand cu anul 800, avea sa fie o continuitate a imparatilor romani, cel putin cu numele, pana cand, in anul 1806, Napoleon avea sa il dea jos de pe tron pe ultimul dintre ei. Oricum, acum erau in realitate doua imperii, unul de Rasarit si altul de Apus, si nu doar doua parti ale unui singur imperiu, cum fusese mai inainte.
Controversa iconoclasta. – Neintelegerile teologice au contribuit si ele la despartirea dintre Rasarit si Apus. Probabil ca cea mai inversunata si de durata controversa a fost cea cu privire la natura lui Isus Hristos. Pentru o discutie mai ampla cu privire la acest conflict, vezi Vol. V, pp. 911-916. Totusi, este semnificativ faptul ca biserica din Vest nu s-a implicat prea mult in aceste mari controverse teologice (vezi Vol. IV, p. 836). Crestinatatea de aici n-a fost sfasiata de nici o divergenta teologica majora. In decursul acestor secole Roma si-a creat o doctrina teologica mult mai practica si a reusit sa pastreze departe de erezie bisericile pe care le-a infiintat in toata Europa Apuseana. Faptul ca Rasaritul era sfasiat de controverse si ca acestea erau rezolvate intr-o maniera greceasca a dus la o separatie din ce in ce mai mare intre Rasarit si Apus.
Despartirea a fost accentuata de izbucnirea controversei iconoclaste, cearta cu "sfaramatorii de icoane". Dupa cum am observat deja, in secolele al VIII-lea si al IX-lea jumatatea rasariteana a Imperiului Roman era ravasita de o teribila lupta impotriva raspandirii islamului. Musulmanii aveau o credinta puternic monoteista, sustinand cu fanatism ca nu exista decat un singur Dumnezeu, Alah. Bineinteles ca impreuna cu aceasta credinta venea si o respingere puternica a folosirii in inchinare a oricarui fel de statuie, icoana sau pictura. In privinta aceasta, islamul mergea alaturi cu iudaismul, care interpreta porunca a doua a Decalogului ca o interzicere a oricarei portretizari fizice a Divinitatii.
Controversele cu privire la natura lui Hristos ca Fiu unic al lui Dumnezeu, care sfasiasera crestinatatea rasariteana, erau intr-un contrast trist cu monoteismul simplu al islamului. Mai mult chiar, incepand cu secolul al III-lea, in biserica se foloseau tot mai mult picturile si, mai tarziu, imaginile cu Isus. Aceste portretizari au fost la inceput doar ajutoare pentru momentele de devotiune ale crestinilor simpli care nu putea sa citeasca personal Scripturile. Treptat s-a dezvoltat practica venerarii acestor chipuri. Aparitia diferitelor statui ale lui Isus, ca si ale fecioarei Maria si ale sfintilor, s-a raspandit repede in biserica, iar spectacolul ingenuncherii si inchinarii inaintea lor a devenit ceva obisnuit.
Musulmanii erau ingroziti de acest lucru, si oriunde gaseau prilejul, in provinciile pe care le cucereau, considerau distrugerea chipurilor o virtute. De asemenea, in biserica rasariteana erau multi pe care ii durea incapacitatea crestinilor de a infrunta aceasta provocare a islamului. Drept urmare, in interiorul bisericii s-a dezvoltat o puternica miscare cu scopul de a elimina orice imagine a persoanei lui Isus. Cei care sustineau aceasta miscare au fost numiti iconoclasti, iar acestia nu erau multumiti doar sa puna in discutie dreptul bisericii de a avea icoane, ci uneori luau si masuri active pentru a le distruge.
Disputa aceasta a devenit atat de serioasa in secolul al VIII-lea incat in anul 787 d.Hr. a avut loc la Niceea al doilea Conciliu Ecumenic, convocat pentru a decide care punct de vedere este corect. Ar trebui sau nu permisa in continuare folosirea chipurilor in biserica? Sunt permise sau nu picturile? Printr-o declaratie a Papei Stefan al III-lea, biserica apuseana lamurise deja faptul ca accepta folosirea chipurilor. La conciliu a fost osandit iconoclasmul, episcopii iconoclasti fie au cedat, fie au fost inlaturati, iar cultul icoanelor a fost reinfiintat. Totusi, sinodul acesta nu a pus capat controversei si cu timpul biserica ortodoxa greaca a schimbat lucrurile, acceptand doar reprezentarile cu doua dimensiuni, interzicandu-le pe cele cu trei dimensiuni, pe care insa biserica din Apus le-a acceptat. Din cauza aceasta, in bisericile ortodoxe grecesti se pot vedea picturi ale lui Isus, insa nu si statui, in timp ce in biserica apuseana se pot vedea si unele si altele.
Schisma dintre Rasarit si Apus. – S-a aratat ca in primele secole, din cauza deosebirilor de limba, de cultura, de conceptie teologica si de doctrina, ramurile de Rasarit si de Apus ale bisericii se indepartasera treptat. Tendinta aceasta a fost accelerata de sfarsitul influentei imparatilor rasariteni in Apus, mai ales dupa ce acestia au fost nevoiti sa isi concentreze atentia si puterea pentru a impiedica raspandirea mahomedanismului. Controversa iconoclasta a contribuit la extinderea rupturii dintre Rasarit si Apus, iar secolul al XI-lea a pus in lumina si alte deosebiri, atat rituale cat si cu privire la interpretarea teologica. Printre acestea au fost problema folosirii drojdiei la painea sacramentala (biserica din Apus sustinea folosirea ei), a postului in Sabat (biserica din Rasarit nu il considera necesar) si problema casatoriei membrilor clerului (biserica din Apus era impotriva casatoriei membrilor clerului). Diferentele acestea, si altele de mai mica insemnatate, au devenit in curand acute. Patriarhul de Constantinopol a aruncat anateme asupra Papei de la Roma, iar Papa a aruncat anateme asupra Patriarhului. In cele din urma, in 1054, a izbucnit criza. Patriarhul si Papa s-au excomunicat reciproc. Schisma aceasta, care a despartit biserica rasariteana de cea apuseana, nu a fost niciodata vindecata.
Divizarea imperiului lui Carol cel Mare. – Trebuie observate in continuare marile schimbari care, pe la anul 800, se petrecusera deja in fostul Imperiul Roman. Partea de rasarit a imperiului folosea limba greaca si avea un sistem de gandire specific grecesc, desi se considera inca de esenta romana. Avea un teritoriu foarte restrans, in nord exercitandu-se presiuni din partea slavilor, in rasarit si in sud din partea hoardele islamice. Toata Africa de Nord, pe vremuri un centru al culturii latine, era in mainile mahomedanilor, ca si Spania. Limba latina, pe vremuri vorbita in toata partea apuseana, a devenit in Italia limba italiana, in Franta limba franceza, si asa mai departe. Lombarzii si francii germani inca mai foloseau dialectele lor teutonice. Carol cel Mare, noul imparat al Imperiului Roman de Apus, stapanea Italia nordica si teritoriul care cuprindea nordul Spaniei, Franta, Tarile de Jos, pana la granitele Danemarcei, iar in rasarit aproximativ pana la fluviul Elba. Cultura romana si limba latina erau pastrate in biserica, aceasta fiind succesorul vechii Rome atat din punct de vedere cultural cat si politic.
Inainte de a muri, Carol cel Mare, ca multi alti conducatori de-a lungul istoriei, comise greseala de a imparti stapanirea imperiului intre cei trei fii ai sai. Intentia lui era ca un fiu sa conduca regiunea centrala, si anume campia de la vest de Rin, Lorena si Italia; altul sa preia conducerea Germaniei, care a devenit temelia asa-zisului Sfantul Imperiu Roman; in timp ce celui de-al treilea i-a lasat Franta si nordul Spaniei. Desi a fost dat peste cap de moartea prematura a doi din fii imparatului, acest plan a pus temelia granitelor nationale ale Europei Medievale si a cauzat gelozii, certuri si conflicte care au mentinut o stare de tumult in vestul Europei.
Reforma cluniaca a Bisericii. – In secolul al IX-lea si al X-lea scaunul papal a fost ocupat de oameni slabi si adesea corupti. Biserica era decazuta, iar viata spirituala si cea morala sufereau cumplit. Nivelul cultural era scazut. Succesorii lui Carol cel Mare au restaurat titlul de imparat roman si au stabilit legaturi de casatorie cu casa imperiala de la Constantinopol. La un moment dat, se parea chiar ca vechiul Imperiu Roman ar putea fi refacut, dar lucrul acesta nu a avut loc. S-au facut incercari pentru refacerea prestigiului Papalitatii si cativa episcopi germani, care s-au dovedit a fi administratori capabili, au ocupat tronul papal de la Roma. Asta a insemnat ca, pentru un timp, Papalitatea s-a aflat sub supravegherea puterii imperiale germane.
Pe la mijlocul secolului al XI-lea a aparut in Franta o remarcabila miscare care isi propunea sa faca reforma in biserica. Aceasta a inceput in Manastirea Benedictina din Cluny, la 12 mile nord-vest de Macon. Staretul de la Cluny a stabilit reguli stricte pentru manastirea sa, si de atunci, de la aceasta manastire au inceput sa plece oameni dedicati, al caror scop era de a curata biserica. Ei au devenit tot mai influenti in diferite parti ale Europei de Apus si cu timpul au ajuns sa domine biserica.
Reforma Cluniaca, asa cum este cunoscuta aceasta miscare, avea un program precis. Ea isi propunea in primul rand sa faca o reforma a vietii monastice, care degenerase. De fapt, manastirea avea dreptul sa ia initiativa reformei doar in domeniul vietii monastice. Dar cand adeptii ei au iesit in lume si au castigat influenta in biserica, reforma a adoptat un program mai cuprinzator. Ea cerea o schimbare in viata clerului. Pretindea ca proprietatile bisericesti sa fie folosite pentru binele bisericii, nu in beneficiul acelora care le administrau. Pentru a atinge acest scop, reformatorii cereau eliberarea bisericii de sub controlul regilor si al nobililor, care la urma urmei erau laici, si deplina impunere a drepturilor bisericii.
Intrucat episcopii si staretii bisericii erau de cele mai multe ori oameni de vita nobila, care aveau o mare influenta politica, era foarte important pentru regi si duci sa se asigure ca in pozitiile ecleziastice superioare se afla oameni care sa conlucreze cu ei in administrarea afacerilor regatelor si ducatelor lor. De aceea, devenise ceva obisnuit ca episcopii si staretii sa fie numiti de imperiu si de reprezentantii lui. Lucrul acesta, sustineau reformatorii cluniaci, trebuia sa inceteze. Investitura episcopilor si a staretilor trebuia sa fie realizata sub autoritatea Papei si controlata de reprezentantii lui, fara nici un amestec din partea aristocratiei laice.
De aceea, reformatorii cluniaci condamnau atat simonia, cumpararea slujbelor bisericesti, cat si numirea unei persoane intr-o slujba bisericeasca de catre vreo autoritate laica, nu bisericeasca. Asemenea obiective necesitau o completa restructurare a intregului sistem al succesiunilor si al numirii in pozitii ecleziastice, si se ridicau impotriva diferitelor activitati politice care tineau in stransoarea lor personalul bisericesc. Mai era vorba si de administrarea proprietatilor bisericesti, care erau intinse si dispersate, si adesea administrate dupa sistemul feudal; se estimeaza ca in secolul al XI-lea aceste proprietati reprezentau cam o treime din bunurile funciare ale Europei de Apus. Pe scurt, reforma cluniaca era un fel de revolutie.
In ciuda intinsei influente a reformei cluniace, abuzurile grosolane care persistau si deveneau tot mai flagrante i-au determinat pe unii clerici loiali sa se angajeze in eforturi persistente in vederea unei reforme adevarate si radicale. Tocmai refuzul continuu al autoritatilor ecleziastice superioare de a permite vreo reforma in privinta acestor abuzuri l-a convins pe Martin Luther, asa cum se intamplase si cu Wyclif, Hus, Ieronim si altii inainte de el, de faptul ca papalitatea nu detinea nici un mandat divin de a stapani asupra vietii si asupra constiintei oamenilor.
Controversa Investiturii. – Lupta dintre biserica si stat, asa cum a fost trasata de cluniaci, este cunoscuta sub numele de Controversa Investiturii. Henric al III-lea (1039-1056), imparat al Sfantului Imperiu Roman, a depus o activitate serioasa in scopul ridicarii vietii bisericesti la un nivel mai inalt. El a reusit sa ajunga la o intelegere cu puternicii nobili germani, sau chiar sa-i domine, si sa mentina pacea in Italia. A luat masuri categorice pentru a reforma biserica si pe unii din clericii sai germani i-a pus pe tronul Romei ca papi. Nu s-a impotrivit Reformei Cluniace, probabil neintelegand provocarea acesteia impotriva puterii regale si ducale.
Fiul sau, care avea sa fie numit Henric al IV-lea, era de numai cinci ani cand, in anul 1056, Henric al III-lea a murit. Conducerea imperiului a ramas in mana regentilor, a reginei si a catorva nobili germani. Un timp, Henric al IV-lea a fost sub tutela mamei sale, dar mai tarziu a devenit obiectul epitropiei a doi arhiepiscopi care aveau putere politica in Germania. De aceea, cand, la varsta de 15 ani, a fost declarat rege al Germaniei, probabil cunostea mult mai multe cu privire la manevrele politice decat cu privire la lucrurile mai delicate ale vietii. A fost incoronat in anul 1066, exact in acelasi an in care William Cuceritorul, incurajat de Papa, a trecut Canalul Manecii si l-a biruit pe cel din urma din regii saxoni ai Angliei. Puternicii nobili germani nu au avut liniste sub domnia regelui copil si chiar de la inceput Henric a trebuit intr-un fel sa ii tina sub control pe acesti turbulenti nobili ai imperiului. Desigur ca dorea sa-i puna pe prietenii sai in pozitii importante si pe sustinatorii sai in ranguri ecleziastice superioare. De aceea, pentru a-si intari puterea politica, cand a avut ocazia a numit conducatori atat in domeniul bisericesc cat si in cel laic. Lucrul acesta devenise obisnuit de zeci sau chiar sute de ani, dar se opunea programului reformatorilor cluniaci, care deveneau tot mai puternici.
Miscarea de reforma a ajuns sa aiba o insemnatate mai mare cand si slujbasii papali au inceput sa se implice in ea. Printre acestia s-a remarcat un diacon din cetatea Romei, Hilderbrand, lombard cu o viziune cuprinzatoare, cu vointa tenace si consacrat pe deplin lucrurilor pe care le considera interese ale bisericii. Acesta sprijinea cu toata inima Reforma Cluniaca si este posibil sa fi stat o perioada in manastirea de la Cluny. Ca diacon, alaturi de papii care erau la putere, Hilderbrand a contribuit in toate felurile la intarirea bisericii si timp de cativa ani inainte de a fi numit papa, a fost fara indoiala un agent activ in manevrele papale. In timpul diaconatului sau a fost instituita numirea papilor de catre colegiul cardinalilor, fiind astfel inlocuita vechea metoda, lipsita de disciplina, care consta in alegerea Papei prin aclamarea poporului.
Alegerea lui Hilderbrand ca papa, cu numele de Grigore al VII-lea, a avut loc in anul 1073, cand Henric al IV-lea, un tanar de numai 22 de ani, facea eforturi pentru a-si consolida stapanirea asupra imperiului. Noul papa s-a comportat binevoitor cu tanarul rege, sperand ca acesta il va privi ca un parinte si sfatuitor. Dar treptat aceasta relatie de prietenie s-a stricat. Henric nu era dispus ca Papa sa dicteze cine sa conduca episcopatele germane si, cu timpul, a inceput sa-l sfideze. Drept urmare, Papa Grigore l-a excomunicat pe Henric. Aceasta anatema insemna ca toti nobilii si episcopii germani care erau impotriva tanarului rege se puteau folosi de excomunicare pentru a-l repudia si a-l inlocui cu altcineva.
In aceste imprejurari a aparut cunoscutul incident de la Canossa, in ziua de azi acesta fiind greu de analizat si evaluat. Excomunicarea fusese decretata in toamna anului 1076. Henric, dandu-si seama de implicatia pe care o avea afurisenia asupra viitorului sau, insotit de doi episcopi germani, a traversat Alpii in toiul iernii, sperand sa ajunga la o invoiala cu Papa Grigore. Intre timp Grigore a pornit catre Germania, unde nobilii il chemasera sa aleaga un alt rege. Grigore ajunsese deja la castelul toscan din Canossa cand Henric a sosit si a cerut o audienta. Papa era foarte incurcat cu privire la ce sa faca sau ce sa zica. Isi dadea seama ca Henric era total nepotrivit pentru conducere si stia ca acum sosise momentul sa-l inlature. Pe de alta parte, daca Henric se pocaise cu adevarat, datoria Papei era sa-l absolve. In nehotararea lui, Grigore l-a tinut pe Henric sa astepte trei zile dincolo de portile castelului, in gerul lunii ianuarie. In cele din urma i-a acordat o audienta imparatului pocait si, dupa ce Henric a ingenunchiat inaintea lui, Grigore l-a iertat.
Dandu-si seama ca dupa cele intamplate calatoria in Germania ar fi zadarnica, Grigore s-a intors la Roma. Henric s-a dus inapoi in Germania, a pus capat conflictului sau cu nobilii si si-a reluat atributiile de rege. Totusi, domnia lui a fost nelinistita si nu a avut niciodata o relatie cu adevarat pasnica cu Grigore. Iar cu putin timp inainte ca acesta sa moara, Henric l-a alungat din cetatea Romei si a instalat in locul lui un antipapa care, la randul sau, l-a incoronat pe Henric ca imparat. Grigore a murit in exil. Se spune ca ar fi zis: "Am iubit dreptatea si am urat nelegiuirea, de aceea mor in exil."
Fiul lui Henric al IV-lea, Henric al V-lea, a dus mai departe lupta pentru investitura, dar in cele din urma, in anul 1122, s-a ajuns la un compromis, cunoscut sub numele de Concordatul de la Worms. Intelegerea prevedea ca Papa de la Roma, sau reprezentantul sau, trebuia sa numeasca episcopi in locurile vacante, cu aprobarea regelui in cauza. Un legat al Papei trebuia sa-l investeasca pe episcop cu autoritate si cu insemnele ecleziastice, in timp ce un reprezentant al imparatului il investea pe episcop cu autoritate civila. Acesta era un compromis si era satisfacator doar ca masura temporara, oferind o pace lipsita de liniste. De altfel, au urmat lupte serioase intre biserica si stat. Problema nu era doar independenta bisericii fata de stat. Pentru ca reprezenta latura spirituala, biserica pretindea ca detine autoritate superioara, ca una care vorbeste din partea lui Dumnezeu. Se punea asadar problema daca biserica sa domine statul sau daca cele doua sa coopereze, biserica continuand sa posede proprietati vaste si prin aceasta sa exercite o puternica influenta politica. De fapt, atunci cand conducatorii erau slabi si papalitatea era puternica, domina biserica, iar cand lucrurile stateau invers, autoritatea civila exercita puterea cea mai mare. In consecinta, aveau de suferit atat biserica cat si statul, la fel ca si pacea si progresul Europei de Apus.
Desi de-a lungul istoriei sale Sfantul Imperiu Roman a cuprins mai multe teritorii din Europa de Apus, centrul acestuia a fost intotdeauna tinutul de la nord de Alpi, si anume statele germane. Rivalitatea politica dintre Papa si imparat, care a constituit tema Controversei Investiturii, a contribuit in mare masura si la succesul Reformei, prin faptul ca multi principi germani, manati atat de motive politice cat si de motive religioase, au sustinut cu inflacarare si putere revolta impotriva Romei.
Cruciadele. – Aceasta miscare neobisnuita a Evului Mediu trebuie inteleasa pe fondul feudalismului si al cavalerismului medieval. Pretextul cruciadelor a fost eliberarea Palestinei de sub dominatia mahomedanilor necredinciosi. Crestinii considerasera din totdeauna ca Palestina este Pamantul Sfant. Constantin avusese mereu grija de tinuturile sfinte ale vechiului Israel, iar Carol cel Mare se straduise foarte mult sa protejeze locurile sacre ale acestei tari, care fusese cotropita de islam numai cu cativa ani inainte ca el sa inceapa sa domneasca.
Dar in secolul al XI-lea a fost renascuta grija pentru locurile sfinte din Rasarit. De fapt valul invaziilor mahomedane luase sfarsit inca de la inceputul secolului al X-lea. Este adevarat ca avusese loc o redesteptare a puterii musulmane in Egipt si ca mahomedanismul egiptean fusese mai putin tolerant, mai salbatic si mai persecutor decat erau musulmanii in general. Dar secolul al XI-lea a cunoscut afluxul unei alte categorii de oameni. Din rasaritul indepartat veneau valuri de turci selgiucizi. Hoardele acestea turcesti isi deschisesera drum spre Apus, venisera in contact cu mahomedanismul si devenisera adepti inflacarati ai acestei religii. Au patruns in vechea Persie si in Valea Mesopotamiei, au pus mana pe cetatea Bagdad, care fusese pana atunci o importanta capitala sarazina si au traversat Asia Mica, Turcia de azi, care nu cazuse inca in mainile islamului. In felul acesta, intregul teritoriu din estul Imperiului Roman de Rasarit a fost pierdut, iar turcii bateau realmente la portile Constantinopolului. Batalia de la Manzichert zdrobise puterea ostirilor din Rasarit si asigurase succesul turcilor. Aceasta lupta avusese loc in anul 1071, cu doi ani inainte ca Hilderbrand sa devina Papa Grigore al VII-lea. Cam in acelasi timp au navalit si turcii selgiucizi in Palestina si au cucerit Ierusalimul.
Imparatul roman din Rasarit a fost cuprins de panica si a cerut ajutor de la Apus. Papa Grigore a dovedit interes si preocupare. A pregatit o armata care sa fie trimisa imparatului de la Constantinopol pentru a-l ajuta in lupta impotriva turcilor. Dar bineinteles ca prin ajutorul oferit Imperiului din Rasarit Papa Grigore urmarea si altceva. Secolul al XI-lea fusese martor al unui numar crescand de pelerinaje care aveau ca tinta locurile sfinte din Palestina. Acestea fusesera foarte mult incurajate de catre reformatorii de la Cluny, iar Roma era interesata de aceasta activitate crestina evlavioasa. Dar venirea turcilor selgiucizi impiedicase aceasta activitate binecuvantata. Apoi mai era si faptul ca Grigore fusese diacon la Roma cand patriarhul de la Constantinopol il anatemizase pe Papa, invatatorul si domnul lui Hilderbrand, iar aceste anateme inca mai rasunau in urechile sale. Deschiderea unui drum pentru pelerinaje, eliberarea locurilor sfinte din Rasarit si umilirea patriarhului de la Constantinopol prin raspunsul la rugamintile fierbinti ale imparatului roman din Rasarit – toate aceste obiective il framantau pe papa in timp ce in Vest se dospea ideea de a porni impotriva turcilor.
Dar Henric al IV-lea il tinea pe Grigore ocupat, si de abia in 1095 s-a putut intreprinde ceva precis. In anul acela papa Urban a convocat un sinod la Clermont, in Franta. Rasaritul cerea insistent ajutor. Intre conducatorii turci incepusera sa apara neintelegeri. Pelerinajele erau impiedicate tot mai mult. In plus, comertul dintre Rasarit si Apus avea de suferit. Mai era o problema pe care Papa trebuia sa o rezolve. Nu incetasera deloc meschinele razboaie dintre nobilii feudali ai Europei de Vest. Sangele curgea, castele si orase erau distruse si toate acestea, inevitabil, tulburau regiunile rurale, agricultura, comertul, in starea in care se gasea acesta, si legaturile sociale. La Clermont Papa a cerut pe fata nobililor din Europa de Vest sa inceteze lupta dintre ei si sa-si indrepte fortele catre obiective mai nobile, si anume catre eliberarea locurilor sfinte din Palestina de sub rusinoasa stapanire a necredinciosilor. Cand a facut acest apel in fata multimii adunate, ideea a fost primita cu fanatism. "E voia lui Dumnezeu", a strigat multimea, si astfel s-a nascut Prima Cruciada.
Cruciada care a luat fiinta la Clermont a fost cea dintai, si in multe privinte cea mai de succes. Nu a fost cruciada unui rege. Nobili de rang mai mic au condus marile cete de cavaleri care au format o armata pentru a recuceri locurile sfinte din Palestina. Mii de luptatori din Europa au luat crucea, s-au intalnit in locuri stabilite de comun acord si au pornit spre rasarit pe diferite drumuri. Cand au trecut prin Constantinopol sau pe langa el, au fost salutati de imparatul de acolo si, dupa ce si-au organizat ostile, au pornit spre Rasarit, inspre Asia Mica, unde i-au infrant pe turci. Apoi s-au intors catre sud, prin Siria, cucerind cetate dupa cetate in drumul lor. In cele din urma cruciatii au ajuns la Ierusalim. In 1099, dupa un scurt si sangeros asediu, aceasta cetate a fost eliberata de sub stapanirea pagana, iar vrajmasul a fost trecut prin spada, fara mila. Cu timpul s-a infiintat Regatul Ierusalimului, care s-a mentinut aproape o suta de ani. De fapt s-au infiintat trei principate in vechile tari siriene. Bineinteles ca principatele france din Rasarit au fost organizate pe fundament feudal si toti nobilii conducatori au depus un juramant de lealitate fata de imparatul Mihail al Constantinopolului – aceasta fiind o cauza a tulburarilor viitoare.
Cu o jumatate de secol mai tarziu, turcii au luat inapoi o parte din teritoriul pe care il pierdusera in fata cruciatilor. Cand vestea aceasta a ajuns in Europa de Apus, datorita ferventei predicari a vestitului cleric Bernard de Clairvaux, a luat fiinta a Doua Cruciada. Aceasta a fost cruciada regilor Ludovic al VII-lea al Frantei si Conrad al III-lea al Germaniei, care au luat crucea. Este considerata un esec, deoarece eforturile de a recuceri Edessa, care cazuse din nou in mainile turcilor, si de a captura Damascul, au dat gres. Infrangerea regilor a fost o lovitura dureroasa pentru initiativa cruciadelor. Cruciada a Doua a inceput in 1147 si s-a incheiat in 1148.
Cu o generatie mai tarziu, s-a ridicat in Egipt un mare conducator mahomedan, Saladin. Saladin insusi era un cavaler musulman, dar iritat din cauza violarii unui armistitiu de catre francii de la Ierusalim, a pornit jihad-ul, sau razboiul sfant, contra Regatului de la Ierusalim, infiintat de cruciati. Atacurile lui au fost puternice, si dupa un scurt asediu, in toamna anului 1187, Ierusalimul a ajuns din nou in mainile musulmanilor. Rezultatul imediat al acestei intamplari a fost decretarea Cruciadei a Treia. Aceasta (1189-1192) a fost unica prin faptul ca a luat nastere in urma aprobarii unui mare sinod bisericesc si a fost rezultatul puternicei credinte ca, ingaduind ca Ierusalimul sa cada din nou in mainile necredinciosilor, Dumnezeu pedepsea Europa de Apus pentru pacatele ei. Imparatul Frederic Barbarossa a condus inspre est o puternica armata de cavaleri germani, insa au murit aproape toti in bataliile pierdute dupa ce imparatul s-a inecat intamplator in estul Asiei Mici. Richard I al Angliei si Filip August al Frantei conduceau importante contingente in cruciada si diferite locuri din Palestina au fost asediate. Totusi, in ciuda conducerii puternice si a bunei organizari a cruciadei, aceasta a avut rezultate foarte slabe. Cea mai mare parte a celor trei ani petrecuti de regi in Palestina a constat in mici lupte si armistitii cu Saladin, al caror rezultat a fost ca s-au recunoscut drepturile mutuale in anumite localitati din Palestina si s-a oferit crestinilor privilegiul de a face pelerinaje la locurile sfinte din Ierusalim. Totusi, Ierusalimul a ramas in mainile lui Saladin.
Cruciada a Patra, care a urmat la scurt timp dupa a Treia, daca nu o luam in considerare pe prima, a avut cel mai mare succes in ce priveste obiectivul propus, dar a fost si cea mai condamnabila. Planuita si finantata de puternica republica comerciala de la Venetia, cruciada s-a abatut de la obiectivul indreptatit de a recuceri Palestina, la acela de a ataca un alt stat crestin, Imperiul Roman de Rasarit, cu centrul la Constantinopol. S-a desfasurat in timpul pontificatului Papei Inocent al III-lea (1198-1216), unul din cei mai inteligenti si mai puternici dintre papii care au existat. Nu se pune la indoiala faptul ca Papa stia ca prin aceasta cruciada va fi atacat in cele din urma Constantinopolul. Insa nu se stie cu siguranta daca si-a dat consimtamantul. In anul 1204 ostile apusene au cucerit Constantinopolul, lucru pe care turcii nu fusesera in stare sa il faca, iar Imperiul Greco-Roman a devenit, pentru un timp, regat latin. Au urmat apoi si alte cruciade care au dat gres, dar nici una nu a fost mai de condamnat decat aceasta. Ea nu a adus Apusului nici un castig real si a slabit si mai tare puterile Imperiului de Rasarit, incat, cu 250 de ani mai tarziu, in 1453, ultimul bastion crestin din Rasarit, Constantinopolul, a cazut in mainile dusmanilor acestuia, musulmanii, de asta data reprezentati de turcii otomani, si a devenit centrul islamului. Ca o replica, patruzeci ani mai tarziu, in 1492, spaniolii i-au alungat din Spania pe cei din urma mauri musulmani.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
