Constantin si Crestinismul. – Cand in 311 Constantin cel Mare a fost numit cardinal, a ajuns la conducerea unui imperiu cu un sistem administrativ greu de carmuit, cu o armata dezorganizata si cu o economie slabita. In plus, morala unei populatii poliglote, de origini si obiceiuri felurite, era falimentara din punct de vedere etic si spiritual. Politica lui Constantin, un conducator care vedea in perspectiva, a fost de a alia populatia imperiului in vederea reconstruirii institutiilor acestuia si in vederea realizarii unei unitati de care nu se mai bucurase de doua secole.
El a inceput sa reorganizeze armata, sa intareasca viata economica a imperiului si sa caute un panaceu pentru daunele sociale, morale si spirituale ale poporului. El a ajuns sa creada ca unificarea tuturor religiilor ar fi o contributie majora la unitatea si stabilitatea imperiului – un lucru formidabil in fata nesfarsitei varietati de religii si de obiceiuri sociale care existau. El insusi un adorator al soarelui in forma lui Apolo, era dispus sa-L recunoasca pe Isus Hristos – "Soarele Neprihanirii" – ca pe o alta manifestare a zeitatii soare. In unele asemanari dintre biserica si paganism, care se produsesera prin imprumuturi reciproce, el a vazut in primul rand o ocazie de a alcatui un cult imperial solar, unindu-i pe crestini cu inchinatorii la soare. Convertirea sa oficiala la crestinism nu a avut loc mai devreme de anul 323. Din moment ce de mai bine de un secol si jumatate multi crestini deja se inchinau in ziua duminicii si din moment ce inchinatorii la soare ajunsesera sa foloseasca in acelasi scop prima zi a saptamanii, in 321 Constantin a emis prima lege duminicala care a existat vreodata, cerandu-le oamenilor sa se abtina de la munca in aceasta zi. Vezi Vol. VI, pp.48-52.
Dar inainte de asta el facuse deja un pas mult mai important. In anul 313 il determinase pe asociatul sau la imparatie, Licinius, sa se uneasca cu el in darea unui decret care acorda deplina libertate religioasa in tot imperiul si prin care crestinismul in special avea sa fie o secta recunoscuta si avea sa primeasca drepturi depline. Pana atunci crestinii privisera guvernul ca pe un dusman, pentru ca era pagan. Ascultand de mustrarea lui Pavel, il onorasera ca pe o veriga necesara unitatii societatii, dar aplicasera si invatatura Domnului, de a da Cezarului numai ceea ce ii revenea in mod legitim. In plus, pentru ca Dumnezeu sa poata avea prioritate, Petru ii invatase ca, atunci cand era cu neputinta sa ii impace pe amandoi, crestinii trebuiau sa asculte mai degraba de Dumnezeu decat de oameni. Tertulian (in jurul anului 200) si Lactantiu (secolul al IV-lea) au insistat ca imparatul nu trebuia sa se atinga de libertatea bisericii de a se inchina lui Dumnezeu. Adoptand aceste principii, biserica, in ciuda lipsei libertatii, a continuat sa lucreze pentru Dumnezeu, dand adesea piept cu persecutia, dar si profitand de toleranta, atunci cand aceasta ii era oferita.
Cand in 313 Constantin a oferit bisericii statut legal, aceasta a fost constransa sa-si revizuiasca intreaga pozitie cu privire la stat si a trebuit sa salute guvernul binevoitor ca pe un bun prieten. Dupa decretul sau de libertate, Constantin a dat alte decrete care sprijineau biserica in diferitele ei actiuni, prin donatii de fonduri, privilegii si puteri atat judecatoresti cat si executive, transformand-o astfel intr-un adevarat departament al conducerii. Multa vreme biserica a acceptat cu satisfactie aceste aparente foloase, nedandu-si seama de primejdia lor inerenta decat atunci cand a aparut intrebarea daca statul trebuie sa domine biserica.
Moartea lui Constantin a dat la iveala ceea ce fusese din totdeauna partea slaba a constitutiei romane, si anume lipsa unei prevederi stabile cu privire la succesiunea imperiala. Conducerea imperiului le-a revenit celor trei fii ai lui Constantin, unul din ei luand partea apuseana, altul pe cea centrala si al treilea pe cea rasariteana. Desi imperiul nu a fost impartit formal, administratia lui a fost divizata, urmand modelul dificil pe care il primise si Constantin de la predecesorul sau, Diocletian. Unul din cei trei fii ai lui Constantin era arian (vezi Arianismul, peste cateva pagini), iar biserica din apus, puternic antiariana, a trebuit sa rabde pentru un timp domnia unui imparat arian.
Biserica in timpul lui Constantin
Compromis si apostazie. – In timpul domniei lui Constantin si dupa aceea, biserica, eliberata de nelinistea in ce priveste legaturile ei cu statul, a fost prinsa intr-un sir de controverse doctrinare care au avut ca rezultat cristalizarea dogmei si in felul acesta crestinismul a devenit un sistem intemeiat pe un crez. In ochii oamenilor biserica ajunsese la un aparent succes, dar inaintea lui Dumnezeu ea deja decazuse. Paganismul se increstinase, dar in acelasi timp crestinismul adoptase o mare parte din specificul pagan. Biserica era biruitoare in lume, dar nu inauntrul ei; iar cand imparatul Iulian, un nepot al lui Constantin, apostaziat de la crestinism, care cautase sa reinvie paganismul, a murit pe urma ranilor din razboi, se zice ca ar fi marturisit: "M-ai invins, Galileene!" El nu si-a dat seama ca ceea ce il facuse sa se indeparteze de Galilean era corputia urmasilor acestuia.
Augustin, un teolog nord-african, a reluat acum cu indrazneala si a dezvoltat invatatura mai timpurie a lui Origen din Alexandria, conform careia biserica nu mai trebuia sa astepte ca triumful ei sa se realizeze printr-un sfarsit cataclismic al lumii, la a doua venire a lui Hristos. In schimb, scopul ei trebuia sa fie sa ajunga treptat la succes, ca "cetate a lui Dumnezeu" biruitoare pe pamant, cucerind "cetatea" satanica a acestei lumi (vezi Invaziile barbare). Realizarea acestui lucru a devenit nadejdea si obiectivul bisericii, ca un sistem politico-ecleziastic care de atunci s-a condus singur. Intr-adevar, pe masura ce imperiul intra in declin, biserica devenea din ce in ce mai mult speranta institutionalizata a oamenilor.
Decretele lui Constantin si sprijinul pe care l-a acordat el religiei nu au pus stavila bolii fatale care rodea chiar in inima Romei. Decaderea politica, economica, sociala si morala a continuat. Caderea Romei nu a avut o singura cauza. Ea s-a prabusit in mare parte din cauza declinului intern.
Invaziile barbare. – Dar au existat si cauze externe. Cu multe secole inainte de a deveni o amenintare, triburile barbare din nord trageau cu ochiul peste hotarele Romei si erau uimite de bogatia acesteia si de confortul de care se bucura populatia. In timpul razboaielor din preajma granitelor, erau luati ca prizonieri oameni din triburile nordice, erau vanduti ca sclavi, folositi ca gladiatori in circuri sau ca mercenari in armata Romei. Uneori acesti oameni se reintorceau acasa cu istorisiri despre bogatia Romei, si astfel barbarii au inceput sa doreasca sa se bucure si ei de aceste bunuri materiale. Veterani barbari din legiunile auxiliare erau asezati ca trupe de garnizoana de-a lungul granitelor, pentru a respinge atacurile propriilor lor rude care cautau sa treaca hotarul. Pe masura ce presiunea acestor triburi lacome devenea din ce in ce mai mare, in jurul capeteniilor se strangeau cete de luptatori, iar in cele din urma familii, clanuri si triburi intregi au inceput sa navaleasca peste granite. O perioada indelungata Roma a putut sa-i asimileze pe acesti imigranti, colonizandu-i in tinuturile lipsite de populatie si folosindu-i pentru a spori forta de munca slabita a imperiului. Uneori unii conducatori ai acestor barbari, care erau in mare parte germanici, ajungeau sa aiba putere politica in interiorul imperiului, si in ciuda legilor care interziceau casatoria unui latin cu un teuton (germanic), au inceput sa aiba loc casatorii mixte. In intreg tinutul de la vest de Marea Adriatica si de Valea Dunarii, a inceput sa se formeze, inca din secolul la IV-lea, o cultura romano-teutonica.
Apoi au venit migratiile. Triburi intregi treceau granitele de nord ale imperiului, uneori urmand vaile raurilor, si pareau ca inunda imperiul. Hoardele germanice nu au venit sa priveasca, ci sa ia in stapanire, si acolo unde se gaseau rezistenta, se luptau, devastau si distrugeau totul. N-au fost asediate numai cetatile din provincie, ci a fost atacata chiar si Roma. Augustin cugeta la tema maretei sale carti, Cetatea lui Dumnezeu, in timp ce vandalii asediau, in Africa de Nord, Cartagina (430). Locuitorii Imperiului Roman nu banuiau ca Roma si alte cetati mari erau atacate.
Vizigotii, care erau deja crestini arieni atunci cand s-au mutat in imperiu, s-au strecurat in Italia, au pradat Roma (410), apoi au trecut prin litoralul mediteranean nordic in Galia (Franta), si in cele din urma in Spania, unde au infiintat un regat. Regatul acesta insa nu a izbutit sa supravietuiasca invaziei de mai tarziu a maurilor musulmani din Africa de Nord (711-719) si din ruinele lui a aparut Spania de azi. Lasand o parte din numarul lor in Suabia, suevii au trecut prin Galia (406) si au ocupat coltul de nord-vest al Peninsulei Iberice, unde au pus bazele Portugaliei de azi. Burgunzii, crestini arieni si ei, au migrat in Elvetia si au ocupat valea Ronului din Galia. De la ei a ramas Cantecul Nibelungilor, ca un poem epic al luptelor lor. Alemanii au strabatut tinutul care astazi poarta numele de Germania si s-au asezat in partile apusene. Francii, un popor german pagan, au ocupat Galia, unde in curand au acceptat crestinismul romano-catolic. Anglii, saxonii si iutii, venind din tinuturile friziene ale Olandei si Danemarcei si strabatand Marea Nordului, au debarcat in Britania, i-au alungat pe locuitorii britanici si au devenit marea masa a populatiei (aprox. 450-455). Si ei s-au convertit la romano-catolicism. Lombarzii au strabatut Alpii si au patruns in Italia (568), unde au reprezentat o aspra incercare pentru guvernatorii bizantini ai Italiei si pentru papii din Roma. Si ei au fost adusi in Biserica Romei.
Insa acestia nu au fost toti. Vandalii arieni ii precedasera pe vizigoti, intrand prin Galia in Spania (409), si apoi trecusera prin stramtoarea Gibraltar in Africa de Nord, unde, indreptandu-se catre rasarit, au ocupat cetatile colonii romane cu o cultura prospera (430). Africa de Nord era un centru al crestinismului catolic, dar vandalii persecutori erau hotarati sa-i converteasca pe romano-catolici la arianism. Aceasta situatie era intr-adevar nefericita pentru crestinii romano-catolici din Africa de Nord, care nu erau in stare sa se apere. In cele din urma imparatul Iustinian, care isi avea resedinta la Constantinopol, dar care conducea oficial intreg imperiul, a trimis trupe in Africa de Nord, iar in anul 534 biruise deja complet neamul vandalilor. Astfel, sub influenta Bisericii Romane, a fost smuls unul din cele "zece coarne" ale lui Daniel, care reprezinta triburile germanice din Europa de Vest (vezi comentariul de la Daniel 7,8).
In secolul al V-lea, cu mult timp inainte ca lombarzii sa fi patruns in Italia (568), unii membri ai diferitelor triburi germanice ajunsera mercenari in armata romana din vecinatatea Romei, iar Odoacru, conducator al acestor triburi germanice, a fost numit general peste ei. In anul 475 imparatul Nepos a fost exilat, iar Oreste, rebelul plin de succes, l-a numit imparat pe fiul sau de 14 ani, Romulus Augustulus. Refuzand sa le accepte cererea de a imparti intre ei o treime din teritoriul Italiei, Oreste a starnit o rascoala printre mercenarii sai. Atunci Odoacru a preluat conducerea si in septembrie 476 a fost proclamat imparat, in timp ce Oreste a fost facut prizonier si decapitat. Augustulus a fost detronat, dar viata lui a fost crutata. Unii considera ca aceasta revolutie, care a avut loc in anul 476 d.Hr., marcheaza sfarsitul Imperiului Roman de Apus.
Trebuie notat faptul ca Odoacru nu a pretins ca este imparat, si nici vreunul din regii germani din acea epoca nu a ridicat o asemenea pretentie. Intr-adevar, Odoacru a luat unele din insignele conducerii imperiale pe care le-a gasit la Roma si le-a trimis la Constantinopol, zicand ca nu are ce face cu ele, si nici vreun altul, deoarece nimeni nu va mai domni in calitate de imparat in Apus. Imparatul din Rasarit era pe atunci conducator nominal al intregului Imperiu Roman.
Dar Odoacru si adeptii sai arieni au ajuns repede la neintelegeri cu autoritatile romano-catolice. S-a facut apel la imparatul Zeno din Constantinopol, care a trimis hoarde de ostrogoti spre vest, in Italia, bucuros sa scape de amenintarea pe care acestia o constituiau pentru teritoriul sau din Rasarit. Astfel, sub binevoitorul Teodoric, ostrogotii au ocupat Italia. Dupa mai putin de douazeci de ani de domnie a lui Odoacru asupra herulilor si rugienilor, acesta a fost omorat de Teodoric, iar ostrogoti au ajuns sa conduca fara impotrivire. Sub urmasii lui Teodoric, ostrogotii arieni au ajuns la neintelegeri cu puterea romano-catolica. S-a facut apel la Iustinian, imparatul de la Constantinopol, care tocmai isi incheiase campania impotriva vandalilor din Africa de Nord si care acum si-a trimis trupele in Italia. Timp de douazeci de ani ostile lui s-au razboit cu ostrogotii. In anul 538 ostrogotii au fost alungati din Roma, pe care au ocupat-o mai tarziu numai temporar, iar in 554 ei au incetat sa mai existe ca popor. In felul acesta, al treilea si ultimul trib care a dovedit ca nu poate trai in pace cu Biserica Romei a ajuns la sfarsit. Vezi comentariul de la Daniel 7,8.
Triburile care au ramas au devenit stramosii natiunilor europene de astazi. Ele s-au convertit la romano-catolicism fie de la paganism, fie de la arianism.
Convertirea triburilor barbare. – In Anglia, anglii si saxonii, care au intrat in imperiu ca pagani, au devenit romano-catolici in jurul anului 600 d.Hr. In Franta, francii, care la inceput fusesera pagani, au devenit romano-catolici inainte de 500 d.Hr. In Germania, care in limba latina si franceza se numeste "tara alemanilor", alemanii au intrat ca pagani si au devenit romano-catolici cam in acelasi timp cu francii. Cand au intrat in Elvetia si Franta Burgunda (Valea Ronului), burgunzii erau crestini arieni, acceptand romano-catolicismul pe la anul 520 d.Hr. In Italia de nord lombarzii au intrat ca pagani si au devenit romano-catolici in jurul anului 600 d.Hr. Cand au patruns in Portugalia, suevii, o ramura a tribului germanic de la care vine numele Suabiei din Germania, erau crestini arieni si au devenit romano-catolici cam in acelasi timp. De asemenea, vizigotii care au intrat in Spania era crestini arieni si cam in acelasi timp s-au convertit la romano-catolicism. Cele trei triburi mai importante care au disparut sunt herulo-rugienii la Roma, sub conducerea lui Odoacru, ostrogotii care i-au inlocuit, dar au disparut si ei din Italia cam pe la anul 554 d.Hr., si vandalii arieni in Africa de Nord, care au fost distrusi in anul 534 d.Hr. Fiecare din aceste triburi s-a impotrivit credintei romano-catolice si a fost nimicit ca popor.
Arianismul. – Pentru romano-catolicism si pentru papalitate erezia ariana (vezi Vol. V, p. 914; vezi comentariul de la Daniel 7,8) era mai mult o problema de ordin ecleziastico-politic decat de ordin teologic si spiritual. Arianii declarau ca ei au singur Dumnezeu, pe Tatal, iar pe Isus Hristos Il acceptau doar in subordonare fata de Dumnezeu. Aceasta invatatura parea mult mai simpla decat trinitarianismul si, de aceea, paganii care intrau in Imperiul Roman erau mai dispusi sa accepte arianismul. (In ce priveste aspectele teologice ale arianismului, vezi sub Sectiunea IV).
Cu toate aceste, latura ariana a crestinismului nu si-a dezvoltat niciodata o organizatie ecleziastica completa, asa cum a facut romano-catolicismul cu ierarhia sa, si se pare ca arianismului i-a lipsit agresivitatea misionara specifica bisericii catolice in secolele al IV-lea, al V-lea si al VI-lea. Biserica romano-catolica s-a confruntat cel mai tare cu agresivitatea ariana atunci cand fiii lui Constantin, dintre care unul era arian, au urcat la tronurile imperiului. Odata chiar, pe la mijlocul secolului al IV-lea, un episcop al Romei a fost determinat sa accepte erezia ariana.
In est arianismul a continuat pentru o vreme cu mai mare putere. Biserica Catolica din tinuturile unde se vorbea limba greaca, care a ajuns sa se numeasca Biserica Ortodoxa Greaca, a fost slabita de lupta impotriva arianismului si de un numar de alte controverse teologice serioase care nu prea tulburau Vestul (vezi subcapitolul Evul Mediu Mijlociu, Schisma dintre Rasarit si Apus). Alta dificultate experimentata de Biserica Greaca a luat nastere din relatia ei cu imparatii romani din Rasarit, care domneau la Constantinopol. Conducerea imperiala din Rasarit domina in general Biserica Ortodoxa Greaca. Desi multi din imparatii din Est nu aveau putere prea mare, biserica nu a putut sa actioneze independenta de conducerea politica, iar relatia ei de supunere fata de statul a fost cunoscuta sub numele de cezaropapism. Acest termen descrie legatura stransa dintre biserica si stat, imparatul avand o influenta puternica in problemele ecleziastice. In Rasarit succesiunea imparatilor nu a fost asa de intrerupta ca in Apus, iar Patriarhul de la Constantinopol nu a reusit niciodata sa se ridice la puterea la care ajunsese Papa in Vest. Alt element al divizarii a constat in faptul ca ortodoxismul din Este a recunoscut intotdeauna mai multi patriarhi egali in rang, privandu-l astfel pe Patriarhul de Constantinopol de puterea ecleziastica deplina.
In secolul al V-lea, pana la venirea arienilor germanici, arianismul aproape disparuse in Vest. Ar trebui notat faptul ca invaziile germanice nu au reprezentat niciodata o mare proportie a populatiei. S-a estimat ca germanii nu reprezentau mai mult de patru procente din bastinasi, iar deseori nici macar doua procente. Arienii germanici nu au fost niciodata agresivi in a-si raspandi credinta, si deoarece reprezentau un procent asa de mic al populatiei din tinuturile vestice, nu au castigat multi adepti.
Puterea papala umple vidul politic. – Dificultatea pe care a avut-o Biserica Romano-Catolica cu arienii germanici a fost de natura politica. Dupa epoca lui Flavian, adica in perioada lui Constantin si a succesorilor sai imediati, imperiul din Apus a suferit o serioasa criza economica. Avusera loc inundatii, secete, razboaie locale si probleme cu impozitele si oferta de munca, toate acestea avand drept rezultat o dezorganizare a economiei agricole, si ca urmare, mii de hectare de pamant au fost lasate nelucrate. Comertul mediteranean fusese serios impiedicat de razboi si indeosebi de pirateria vandalilor talhari din Africa de Nord.
Costul intretinerii unei guvernari birocratice, venale si incomode devenise enorm, iar maselor de oameni li se percepeau impozite uriase, autoritatile orasenesti fiind responsabile de strangerea marilor sume de bani cerute. Cand nu erau in stare sa faca fata obligatiilor, acesti slujbasi primeau pedepse grele. Adesea ei paraseau orasele, ajungand fugari in teritorii indepartate ale tarii, deseori predandu-se marilor proprietari de pamant. Din punct de vedere economic, acesta a reprezentat inceputul feudalismului.
Asta era situatia in jumatatea de vest a Imperiului Roman cand barbarii s-au infiltrat in masa. Suferind din caza dificultatilor economice si a proastei administrari guvernamentale, populatia nu prea s-a impotrivit venirii barbarilor, nadajduind ca o data cu prabusirea conducerii centrale si cu formarea administratiilor locale de catre noii conti, s-ar putea bucura de o oarecare usurare economica si politica.
Desigur ca aceasta situatie constituia o problema pentru Biserica Romano-Catolica si pentru episcopii ei. O data cu prabusirea guvernarii romane in provincii si orase, in multe cazuri episcopii romano-catolici ramasesera cei mai influenti slujbasi oficiali, iar populatia se astepta ca ei sa preia conducerea. Nu s-a intamplat o singura data ca episcopul sa ia rolul de primar sau guvernator provincial, iar uneori se intampla ca el sa ia chiar si comanda fortelor armate locale. Cand au aparut pe scena contii, conducatori ai triburilor navalitoare, a aparut si rivalitate politica si religioasa intre acestia si episcopii romano-catolici. Se intampla adesea ca in cele din urma dificultatile sa fie rezolvate prin colaborarea dintre episcop si conte. A luat nastere si o practica obisnuita, aceea de a tine consilii provinciale mixte, la care episcopii si nobilii participau impreuna. La acestea se discutau probleme atat ecleziastice cat si politice si economice. In felul acesta, viata si politica romana din Apus au devenit treptat viata si politica romano-germanica si astfel cultura a luat o noua infatisare. O data cu nimicirea sau convertirea triburilor germanice ariene, unele cauze ale neintelegerilor au fost indepartate. Treptat s-a observat o divizare a puterii si a influentei, iar Europa de Apus a inceput sa iasa la lumina din fundalul ei cultural amestecat, germanic si latin.
Dar biserica era in mare masura mostenitoarea si pastratoarea acelor elemente ale vechii culturi romane care au supravietuit confuziei, jafului si distrugerii care a avut loc in secolele al V-lea si al VI-lea in Europa de Apus. Generalizand, am putea spune ca lumina cunostintei a fost pastrata doar in manastiri. Germanici au continuat in pozitii de conducere; de multe ori ei au preluat chiar si functiile de episcopi sau stareti ai manastirilor, desi in Italia lucrul acesta nu s-a intamplat prea des. Conducatorii triburilor germanice ajungeau "regi" ai mai multor provincii romane. Conducatorii germanici nu au pretins niciodata titlul de imparat, dar supunerea lor fata de imparatul roman de la Constantinopol era doar nominala. Episcopii si staretii germanici asteptau conducere politica de la domnii germanici, dar in acelasi timp, alaturi de episcopii romani care supravietuisera, asteptau de la Papa de la Roma calauzire in problemele religioase.
Faptul ca dupa indepartarea lui Romulus Augustus de la tronul Romei, in anul 476 d.Hr., nu a mai fost nici un imparat in Apus, i-a oferit Papalitatii o ocazie remarcabila de a profita de tronul astfel eliberat. In anii de confuzie, unificare si dezvoltare ce au urmat, Papa de la Roma a castigat treptat putere, pana cand, in secolele ce au urmat, au existat perioade cand el era adevaratul imparat. Biserica a folosit ca temei al pretentiei sale la putere faptul ca imparatul Constantin a mutat capitala Imperiului Roman de la Roma la Constantinopol. Aceasta mutare a lasat un vid in situatia politica din Vest. Un calugar de pe la sfarsitul secolului al VIII-lea a facut din aceasta teza a evacuarii imperiale baza unui document pe care l-a intitulat Donatia lui Constantin. In documentul acesta se pretindea ca imparatul Constantin i-a cedat Papei de la Roma nu doar autoritatea ecleziastica in Apus, ci si puterea politica si proprietati materiale care l-ar fi facut conducatorul Apusului. De altfel, papii medievali chiar pretindeau ca asta sunt.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
