Apostolatul.-Foarte normal, pentru supravegherea economiei bisericii primare si organizarea pe care o necesita aceasta, cat si pentru toate celelalte lucruri legate de biserica si bunastarea membrilor ei, aceasta s-a indreptat spre apostoli pentru conducere. Acestia erau barbatii pe care Isus ii acceptase din sutele care din cand in cand Il urmau, ca sa fie discipolii Lui. Ei erau "apostolii" Sai, (din grecescul apostello, "Eu trimit, " si apostolos , "cel trimis"), sau "misionari" (din latinescul mitto , "Eu trimit, " si missus , "unul trimis"). Erau unsprezece acum, caci Iuda Iscarioteanul se dovedise un tradator: Simon, sau Simeon, supranumit Petru, si fratele lui Andrei, pescari de meserie; Iacov si fratele lui mai tanar, Ioan, fiii lui Zebedei, numiti Boanerghes, fiii tunetului, si ei pescari; insa Ioan era cunoscut intrucatva in casa marelui preot (Ioan 18,15) si potrivit unei traditii aparuta in scris cu cateva sute de ani mai tarziu, era indreptatit la rangul preotesc (Policrat din Efes, in Ecclesiastical History a lui Eusebiu v. 24. 3); Filip din Betsaida; prietenul lui Natanael, cunoscut de asemenea ca Bartolomeu; Levi Matei, vamesul; Toma, cunoscut ca cel ce se indoia, si de asemenea ca Didimus, "Geamanul"; Iacov cel mic, din familia lui Alfeu; Iuda, cunoscut si ca Lebeus Tadeu, din familia unuia numit Iacov; si Simon Zilotul (Matei 10,2-4; Marcu 3,14-19; Luca 6,13-16; Fapte 1,13). Probabil cel mai stralucitor ucenic, cel mai bine inzestrat ca sa aiba succes in viata a fost Iuda Iscarioteanul, cel mai mare ratat. Ceilalti au fost mari doar in virtutea maretiei Domnului lor; intelepti doar prin intelepciunea Domnului lor; cu succes doar prin succesul Domnului lor, care promisese ca va lucra in si prin ei.
Acesti barbati impreuna cu Matia, care il inlocuise pe Iuda Iscarioteanul, au fost uneltele Duhului Sfant in administrarea bisericii. Ei i-au condus pe noii convertiti intr-o viata spirituala mai inalta si au indrumat distribuirea fondurilor din punga comuna. Administrarea aceasta nu era o sarcina usoara. Insemna multa responsabilitate. Insemna a acorda atentia necesara oamenilor aruncati dincolo de limita mediului in care erau obisnuiti sa traiasca din cauza noilor lor convingeri religioase. Aceasta prezenta si ispite. Anania si Safira se angajasera sa puna o anumita suma de bani in punga comuna. Ei vandusera o proprietate ca sa isi poata indeplini acel angajament. Cand Anania a venit la Petru ca sa-i dea banii, el a pretins ca ofera tot castigul de pe vanzarea respectiva. Insa el a mintit pe Duhul Sfant, iar cand Petru i-a spus acest lucru, el a murit. Ceva mai tarziu, in aceeasi zi, sotia lui, Safira, a cautat sa continue aceeasi inselaciune. Si ea a murit. "O mare teama a cuprins intreaga biserica" (Faptele apostolilor 5,11).
Acest incident cat si minunile care au urmat (Faptele apostolilor 5,12-16) i-au dat lui Petru cat si celorlalti apostoli ocazia de a predica pe Isus. Staruinta lor nesovaielnica in a da marturie pentru Hristos in ciuda poruncii conducatorilor iudei a avut ca urmare arestarea si intemnitarea lor. Cand ingerul Domnului i-a eliberat, ei s-au intors sa predice din nou, si iarasi au fost arestati. In acest moment Petru a rostit un principiu de durata pentru reglementarea relatiilor publice ale bisericii in timp de criza: sa "ascultam mai mult de Dumnezeu decat de oameni" (v. 29). Apostolii ar fi fost omorati daca nu ar fi intervenit Gamaliel in favoarea lor. Acest mare invatator al iudeilor a indemnat la toleranta. Apostolii au fost apoi biciuiti, li s-a poruncit sa taca si li s-a dat drumul. Doar in decurs de cateva luni au trecut prin a doua persecutie.
Diaconia.-Treburile comune au intampinat diferite dificultati. Istoria cincizecimii arata ca multi iudei care nu erau din Palestina, numiti elenisti, sau "greci, " s-au atasat bisericii. Printre acestia erau vaduve care s-au plans curand ca nu primeau din punga comuna fonduri potrivite pentru sustinerea lor.
Aceste plangeri au devenit staruitoare, distragandu-i pe apostoli de la lucrarea lor ce viza binele spiritual si inaintarea bisericii. S-a facut si s-a adopat o propunere, si anume ca sapte barbati cu reputatie buna sa fie alesi pentru a administra partea materiala a treburilor bisericii. Deoarece nu existau cladiri ale bisericii in acele vremuri de inceput, de fapt pana aproape doua secole mai tarziu, si deoarece nu era nevoie de bani pentru salariile slujitorilor evangheliei sau trimiterea misionarilor, fondurile donate erau folosite pentru sustinerea celor saraci si nevoiasi. In orice adunare ce numara intre cinci si zece mii se afla cu siguranta un numar mare de asemenea membri. Insa dificultatile perioadei de tranzitie de a intra in randul crestinilor, intr-o cetate cu atat de multe prejudecati impotriva Nazarineanului cum era Ierusalimul la acea data, trebuie sa fi insemnat pentru multi parasirea locului de munca si serioase probleme sociale si lipsuri economice. Fara indoiala ca cei sapte barbati au avut mult de lucru in a avea grija de cei nevoiasi, saraci si lipsiti din adunari.
Numele celor sapte barbati au fost: Stefan, Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena, si Nicolae (Fapte 6,5). Judecand dupa nume, care erau eleniste, acestia erau iudei care nu erau din Palestina. Cel putin unul, Nicolae, era evident dintre neamuri, caci este numit prozelit. Acest grup a constituit prototipul ordinului de mai tarziu al diaconilor. Trebuie observat totusi ca batranii/prezbiterii (numiti "presedinti") sunt cei care sunt gasiti in secolul al doilea manuind fondurile bisericii (Iustin Martirul First Apology 67), si este posibil ca cei sapte administratori alesi au reprezentat o baza organizatorica atat pentru diaconi cat si pentru batrani sau prezbiteri, pe care i-a randuit Pavel (Fapte 14,23).
Barbati inzestrati cu daruri.-Alegerea celor sapte administratori a constituit un moment remarcabil in dezvoltarea organizatiei bisericii. Inainte de aceasta biserica functionase prin oameni care s-au distins prin daruri ale Duhului, definiti in mod clar ca "apostoli, " "profeti, " "evanghelisti, " "pastori, " si "invatatori" (Efeseni 4,11). Aceste calauze ale bisericii, ce lucrau pentru zidirea spirituala a bisericii (vers. 12-15), nu erau numiti de membrii bisericii, ci de Duhul Sfant care impartea darurile.
Apostolii erau, desigur, in fruntea acestor oameni numiti pneumatikoi , sau barbati "spirituali". Termenul, asa cum este aplicat la acesti barbati cu daruri speciale inseamna oameni cu o fire schimbata, in contrast cu firea omeneasca obisnuita; insa din punct de vedere tehnic, el se refera la barbati stapaniti de Duhul Sfant si care manifesta darurile Sale speciale (1 Corinteni 2,15; 14,37; Galateni 6,1). Autoritatea lor se vede exercitandu-se in cazul mustrarii lui Anania si Safira (Faptele apostolilor 5,1-10), in alegerea celor sapte (cap. 6:1-6), trimiterea si supravegherea lui Filip, Petru si Ioan (cap. 8,5. 14). Aceasta a fost lucrarea administrativa si ea era in conformitate atat cu practica iudaica cat si cea greceasca de a numi apostoli, care lucrau in acest fel, "batrani" (cap. 11,29. 30; 15,2). Si profetii se pare ca au functionat tot administrativ, asa cum se vede in trimiterea lui Pavel si Branaba (cap. 13,1-3).
Prezbiterii.-Dupa cate se pare, in fiecare adunare erau mai multi prezbiteri. Exemplul primei desemnari de slujbasi la Ierusalim (Faptele apostolilor 6) clarifica acest lucru, cat si relatarea faptului ca Pavel nu a randuit un prezbiter ci "prezbiteri, " in fiecare adunare (Faptele apostolilor 14,23; Tit 1,5).
In Noul Testament, limba greaca are doua cuvinte care descriu slujba de prezbiter. Unul este presbuteros , "batran [barbat], " ceea ce implica o pozitie de demnitate si respect si care corespunde termenului englezesc "presbyter, " sau "elder, " la origine, ca si in vremurile moderne, un slujbas ales dintre laici. Celalalt titlu este episkopos , care inseamna "supraveghetor, " sau"superintendent, " redat in engleza prin "bishop". Faptul ca aceste cuvinte sunt ambele aplicabile la slujba de prezbiter se poate vedea comparand Faptele apostolilor 20,17 cu vers. 28, si de asemenea din folosirea lor in unele pasaje de felul celui din Tit 1,5-9.
Episcopii.-S-a intamplat totusi imediat ca aceste doua cuvinte grecesti sa aiba semnificatii diferite, ca si cand s-ar aplica la slujbe diferite in biserica. Desi la inceput "episcopul" slujea mai mult ca un fel de presedinte, sau cel dintai intre egali, acesta si-a insusit treptat din ce in ce mai multa autoritate asupra celor asociati cu el in administrarea treburilor bisericii locale. Termenul episkopos a ajuns astfel sa desemneze pe "episcop" ca fiind prezbiterul ce prezideaza si, in cele din urma, in secolele al doilea si al treilea, ca un fel de stapan, suzeran. Un astfel de slujbas din secolele de inceput este acum cunoscut in general ca episcop monarhic. Vezi pag. 38.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
