Botezul.-Botezul constituie primul ritual care intampina pe cititorul raportului evangheliei. A fost practicat de Ioan Botezatorul si de catre ucenici sub calauzirea Domnului Isus Hristos, care, El Insusi a fost botezat, si a fost apoi practicat de apostoli in conformitate cu marea insarcinare pe care au primit-o.
Insa botezul are o istorie mai veche. Imbaierea era practicata asupra acelora care erau asezati de catre preoti sub un regim de curatire. Cel putin in vremurile iudaice de mai tarziu, aceste spalari rituale erau indeplinite prin scufundare, (vezi Mishnah Mikwaoth, Soncino ed. Talmud, pp. 423-462). De asemenea, prozelitii la credinta iudaica erau botezati prin scufundare atunci cand erau adusi in biserica israelitilor. Se pare ca si eseenii au pus accent pe spalarile ceremoniale.
De aceea, atunci cand a venit Ioan Botezatorul predicand solia sa de pocainta, a fost natural ca el sa ofere o ceremonie de spalare acelora care au raspuns soliei sale de chemare la pocainta. De cele mai multe ori el a predicat in zonele rurale, cu adevarat "in pustie, " unde locuiau putini oameni. Cand oamenii veneau intr-un spirit de pocainta la Ioan, marturinsindu-si pacatele, el ii conducea la raul Iordan.
Domnul Isus Insusi S-a supus botezului in mainile varului sau Ioan, nu in semn de pocainta pentru pacatele Sale, pentru ca El nu a avut nici un pacat, ci cu referire la lucrarea Sa ca Rascumparator. El trebuia sa "indeplineasca tot ce trebuie implinit" (Matei 3,15), pentru a parcurge fiecare pas al experiente crestine, nu pentru mantuirea Sa, ci pentru cea a lumii. Conformandu-Se El Insusi acestui ritual, Domnul Hristos a dat urmasilor Sai un exemplu si in acelasi timp, El a unit in propria Sa persoana ritualul cu actul mantuirii. De asemenea, aici, pentru prima data, darul Duhului Sfant a insotit ritualul botezului.
Dupa ce Si-a inceput lucrarea publica, Isus Insusi nu a botezat; ucenicii Sai au indeplinit acest ritual. Practica botezului a devenit o institutie standard in biserica crestina si a continuat sa fie de atunci un mijloc de a-i primi pe noii membri in biserica, fie in pruncie, la o varsta responsabila sau la varsta de adult, in functie de diferitele practici ale diverselor grupe de crestini in perioade diferite de timp.
Faptul ca botezul lui Ioan nu era de ajuns pentru cei care devenisera urmasi pe fata ai lui Isus este evidentiat prin aceea ca Pavel a rebotezat pe unii care, venind la el in Efes, si care fusesera botezati doar cu botezul lui Ioan si, asa cum a descoperit Pavel, nu stiau nimic de Duhul Sfant. El i-a invatat mai departe calea crestina, si le-a explicat despre Duhul Sfant, apoi i-a rebotezat. Apoi au primit botezul Duhului Sfant si au vorbit in limbi (Faptele apostolilor 19,1-7).
In marea insarcinare data ucenicilor, Domnul Isus le-a poruncit acestora sa-i boteze pe cei convertiti in numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant. Insa se relateaza ca adesea botezul era oficiat in numele lui Isus, ca figura centrala a planului de mantuire. Aceasta nu inseamna ca nu era utilizata formula obisnuita recomandata; aceasta inseamna ca numele lui Isus era accentuat in lucrarea evangheliei. Botezul se facea prin scufundare, si, in conformitate cu primele rapoarte legate de acesta, asa cum a fost cazul botezului etiopianului de catre Filip si al lui Corneliu din Cezareea de catre Pavel, acesta era o ceremonie simpla, fara vreun ritual special. In toate cazurile de botez relatate, invataturile erau date inainte de efectuarea actului in sine.
Cu toate acestea, biserica nici nu a apucat sa parcurga prea mult dupa era apostolica inainte ca in ritualul botezului sa apara schimbari marcante. Nu doar ca s-a facut o schimbare legata de modul de administrare al botezului, dar si semnificatia sa si chiar forma ritualului au suferit o schimbare. Pe la mijlocul secolului al doilea, scriitorul Didahiilor sugereaza ca numai apa vie – adica curgatoare – sa fie folosita pentru botezare; iar daca botezul nu este posibil, nici in apa curgatoare, nici in apa statatoare, el sugereaza ca poate fi permisa turnarea de apa pe capul candidatului (Didache 7). Aici avem de-a face cu o schimbare in ce priveste intelegerea semnificatiei acestei institutii, deoarece turnarea de apa nu va putea reprezenta niciodata in mod corespunzator moartea omului vechi al pacatului si nici invierea la o viata noua pe care le reprezinta scufundarea, asa cum descrie Pavel (Romani 6,3. 4). Didahiile sugereaza de asemenea o scufundare tripla, dupa cate se pare o procedura adaugata ceremoniei inca de timpuriu. Cam prin anul 225 d.Hr., Tertulian vorbeste despre tripla scufundare din zilele sale ca un "angajament mai amplu" al legamantului botezului si insoteste afirmatia sa de o descriere a unei ceremonii de botez foarte minutios elaborate (De Corona 3; ANF, vol. 3, p. 94).
Cam in acelasi timp a mai avut loc o schimbare mult mai semnificativa in ce priveste practica si insemnatatea botezului. Pe la inceputul secolului al treilea, Tertulian sustinea ca nu este nevoie a boteza pruncii, deoarece botezul nu este necesar pentru mantuirea lor. El prefera un botez "cand acestia deveneau in stare a-L cunoaste pe Hristos" (On Baptism 18; ANF, vol. 3, p. 678). Totusi, prin faptul ca el se opunea botezului pruncilor, inseamna ca acesta era practicat la data aceea. Contemporanul mai tanar al lui Tertulian, Origen (decedat in anul 254 d.Hr.), a declarat ca botezarea copiilor era o "traditie de la apostoli" (Commentary on Romans, v. 9; Migne, Patrologia Graeca , Vol. 14, col. 1047). Apoape in acelasi timp, Ciprian a spus ca botezul nu trebuie retinut de la un prunc, "care se apropie tocmai prin aceasta mult mai usor de primirea iertarii pacatelor-care lui ii este acordata, nu pentru propriile lui pacate, ci pentru pacatele altora " (Epistola 58, To Fidus; ANF, vol. 5, p. 354). In special in vest, acest concept ca botezul indeparteaza prin spalare pacatul original mostenit de la Adam a devenit motivul principal pentru efectuarea acestui ritual la prunci. Botezul a ajuns sa fie considerat un ritual mantuitor. Fara primirea apelor botezului, se credea ca pacatosul este condamnat. In acest fel, botezul a fost transformat dintr-un ritual simplu, simbolic, cu o profunda semnificatie spirituala, intr-un sacrament.
( Cuvantul "sacrament" e derivat de la latinescul sacramentum care e de la verbul sacro. "a fi dedicat", "a fi pus deoparte ca sfant. Cuvantul sacramentum se referea la un act sau o afirmatie carei i s-a dat un inteles dincolo de ceea ce in mod normal ar avea de la sine. Astfel in secolul I d.Hr. sacramentum era aplicat la juramantul pe care un ostas roman il depunea la inrolare. Pliniu (Letters X, 96) il folosea pentru a scrie un angajament de spunere fata de Hristos pe care crestinii din secolul al 2-lea erau obisnuiti sa-l faca in legatura cu celebrarea Sfintei Cine. Poate prin legatura acestui juramant cu Cina, intregul serviciu a ajuns in cele din urma sa fie numit sacramentul si in engleza, sacrament. Parintii crestini timpurii folosesc termenul pentru a se referi la diferite aspecte ale experientei si practicii crestine. Astfel Tertulian vorbeste despre credinta, inviere, Paste, mantuire si chiar despre toiagul lui Elisei ca sacramente, in sensul original al cuvantului. El de asemenea, il aplica la Sfanta Cina si botez (vezi Against Marcion I, 28; IV, 40). Aceste doua ceremonii ca si altele, au ajuns sa fie considerate ca semne care confera har dumnezeiesc si astfel ca avand putere sa impartaseasca neprihanire primitorului. In felul acesta, termenul "sacrament" a capatat intelesul lui istoric, acela al unui semn sacru producand har sau in cuvintele conciliului din Trent, "un simbol a ceva sacru, o forma vizibila a harului invizibil, avand putere de sfintire" (Sec. XIII, cap. 3; cf. The Catholic Encyclopedia, art. "Sacraments"). Definitia mai recenta protestanta uneori aplica termenul sacrament la Sfanta Cina si la botez, doar ca simboluri ale unor adevaruri spirituale, dar care nu dau sufletului un caracter religios sau sa schimbe pozitia crestinului inaintea lui Dumnezeu, totusi in articol, acest termen e folosit in sensul lui istoric.)
A devenit obicei ca prezbiterul conducator, pe masura ce slujba sa a evoluat spre cea de episcop monarhic, sa aiba doar el singur dreptul de a efectua botezul sau de a autoriza efectuarea acestuia. Cand botezul a devenit un sacrament, acesta a sporit puterea episcopului ca unul care avea o putere supranaturala ce nu era posedata de alti crestini. Transformarea simultana a Cinei Domnului intr-un ritual ce implica o putere supranaturala (vezi mai jos) a favorizat de asemenea aceasta tendinta de inaltare a clerului. Episcopul a devenit un agent necesar in mantuirea pacatosilor; fara slujirea sa nu putea fi mantuire. Aceasta insemna restabilirea in biserica crestina a unei preotii, o institutie care, totusi, devenise nenecesara o data cu inceperea slujirii lui Isus Hristos ca Mare Preot in sanctuarul ceresc.
In acest fel a avut loc o tripla succesiune de greseli: (1) doctrina falsa a mostenirii vinovatiei originale; (2) pervertirea botezului prin transformarea ritualului dintr-o simpla scufundare a unui adult intr-o tripla stropire cu apa pe capul unui prunc; (3) investirea botezului cu o semnificatie sacramentala si transformarea episcopului intr-un preot sacramental-o batjocorire a planului de mantuire, o substitutie a preotiei lui Hristos si o apostaziere de la adevarata cale crestina. Cam pe la incheierea secolului al treilea aceasta apostazie a devenit o situatie reala existenta in biserica.
Cina Domnului.-O transformare paralela a avut loc si in ce priveste Cina Domnului. Cina de partasie era un lucru obisnuit atat la iudei cat si la pagani. Evreilor li se cerea sa aduca jertfe de pace la asemenea mese. Cina de Paste era o masa ale caror elemente erau prescrise cu grija, si acestea erau mancate in cadrul familiei sau al unui grup de prieteni care venisera impreuna la Ierusalim pentru sarbatoarea aceea. Cand ultimul Paste din timpul lucrarii lui Isus s-a apropiat, El Si-a exprimat dorinta ca ar vrea sa-l manance impreuna cu ucenicii Sai (Luca 22,15). S-au facut pregatiri pentru aceasta si joi, in saptamana rastignirii, seara, sau cand incepea sa se lase intunericul in a 14-a zi Nisan, Isus Hristos a mancat Pastele impreuna cu ucenicii Sai (vezi Note suplimentare la Matei 26, Nota 1).
Probabil la inceputul ceremoniei, Domnul Isus a spalat picioarele ucenicilor Sai. Apoi El a inceput oficierea Cinei Domnului. A luat painea subtire, plata, din aluat nedospit, specifica Pastelui iudaic si paharul ce continea "rodul vitei" asa cum, invariabil, numesc scriitorii evangheliei bautura de la cina, si le-a impartit cu ucenicii Sai. In conformitate cu informatiile oferite de apostolul Pavel (1 Corinteni 11,23-26), Domnul Hristos i-a invatat sa se impartaseasca cu painea si cu "rodul vitei" ca simboluri pentru trupul Sau care a fost ranit de moarte atunci cand a purtat pacatele lumii, si pentru sangele Sau care a curs atunci cand a murit pentru oameni. Aceste simboluri aveau sa vesteasca moartea lui Hristos pana ce El avea sa Se intoarca a doua oara.
Cu toate acestea, s-au strecurat si abuzuri. Cam la 25 de ani de la moartea lui Isus, se pare ca devenise deja un obicei, cel putin in Corint, ca membrii bisericii sa aduca pentru masa mancare obisnuita si vin de baut (vezi 1 Corinteni 11,20. 21). Pavel mustra pe acesti oameni pentru spiritul de clica si egoismul manifestat la aceste mese. Masa care insotea Cina Domnului era numita agape , ori masa a dragostei (agape). Iuda se refera la aceasta (v. 12) si in acelasi timp arata ca erau elemente potrivnice in masa dragostei. Fara indoiala ca atitudinea critica a lui cat si a lui Pavel fata de masa dragostei, si probabil simtamintele crestinilor in general fata de aceste abuzuri, au facut ca aceste aspecte ale ritualului sa iasa din experienta bisericii si a ramas doar simpla Cina Domnului. La inceputul secolului al doilea, in epistolele lui Ignatiu (To the Philadelphians 4; To the Smyrnaeans 7,8) cuvantul grecesc eucharistia , "recunostinta" este folosit pentru Cina Domnului. Din acest cuvant deriva in limba engleza cuvantul "eucharist, " (impartasanie) un termen tehnic pentru Cina Domnului.
O data cu ritualul Cinei Domnului au mai aparut si altele. Inca din secolul al doilea, Didahiile numeau Cina Domnului un sacrificiu (14), si din vremea lui Grigore din Nisa (In cristi resurectionem, Oratio I) aceasta expresie a devenit tot mai frecventa. In acest fel a aparut convingerea ca impartasania implica o repetare a sacrificiului lui Hristos.
Sa observam trecerea – la inceput Cina Domnului era o slujba de recunostinta, asa cum indica in mod clar termenul de impartasanie. Era un serviciu memorial, la care luau parte aceia care credeau ca au primit deja darul mantuirii, pentru care isi manifestau multumirea luand parte la simbolurile prescrise. Insa treptat, prin pasii indicati, cina a devenit un mijloc de mantuire, ca un sacrificiu repetat al Domnului. In felul acesta cina, la fel ca si botezul, a devenit un ritual mantuitor, si, la fel, necesita un mijlocitor care sa oficieze acest proces sacramental. In cazul impartasaniei, ca si al botezului, mijlocitorul care oficia era episcopul, care a devenit preot in sensul Vechiului Testament, sau chiar in sensul pagan. Aceasta schimbare, de la cina ca recunoastere a mantuirii primite, intr-un ritual indeplinit ca un mijloc de mantuire, si de la o slujba de recunostinta la un sacrament, nu a fost, in nici un caz, un proces ce a evoluat nevinovat. A fost o apostazie. Prin aceasta schimbare neautorizata si nescripturistica in intelegerea naturii botezului si a Cinei Domnului, preotia mijlocitoare crestina – o veritabila contradictie de termeni – a devenit o necesitate ecleziastica si sacramentala. Ambitia dupa pozitie, intotdeauna latenta in firea omeneasca, a facut ca barbatii cu autoritate ecleziastica sa fie cu totii dornici de a indeplini aceasta necesitate. Un preot omenesc in biserica crestina devenise deja un fapt real la jumatatea secolului al treilea.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
