Niciun pastor, prezbiter sau altă persoană nu are dreptul să facă din amvon o tribună pentru apărarea punctelor de doctrină sau a procedurilor disputate. Biserica nu conferă nimănui dreptul de a folosi părerile și opiniile personale ale cuiva în felul acesta.
Membrii care consideră că au o lumină contrară adevărurilor deja stabilite ale bisericii, trebuie să ceară sfat de la conducătorii responsabili.
„Există mii de ispite deghizate pentru cei care au lumina adevărului; unica siguranță pentru noi este să nu primim nicio doctrină nouă, nicio interpretare nouă a Scripturii fără să o prezentăm, mai întâi, fraților cu experiență. Prezentați‑o înaintea lor într‑un spirit umil, cooperant, cu rugăciune serioasă, iar dacă ei nu văd nicio lumină în ea, supuneți‑vă judecății lor, căci ’în mulțimea sfătuitorilor se află siguranța’.” (Mărturii, vol. 5, pag. 293)
Biserica primară a urmat acest plan. Atunci când a apărut o deosebire de păreri asupra unui punct important al doctrinei în Antiohia, credincioșii au trimis reprezentanți la Ierusalim, unde problema a fost supusă judecății apostolilor și prezbiterilor. Decizia acestui consiliu a fost acceptată cu bucurie de credincioșii din Antiohia, și în felul acesta s-a păstrat unitatea și iubirea frățească în biserică.
Sfatul de mai sus din partea Domnului nu trebuie în niciun caz să fie privit ca o împiedicare a cuiva de la studiul sârguincios al Scripturii, ci, mai degrabă, ca o protecție împotriva infiltrării în biserică a teoriilor false și a doctrinelor eronate. Dumnezeu dorește ca cei care sunt copiii Săi credincioși să cerceteze cu credincioșie Cuvântul Său pentru a primi lumină și adevăr, dar nu dorește ca ei să fie abătuți de învățături false.
Biblia este o mină de adevăr. „Pământul însuși nu este atât de brăzdat cu filoane de aur și atât de plin de lucruri prețioase, cum este Cuvântul lui Dumnezeu” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 67). Noi avem datoria să căutăm sârguincios această comoară.
„Nimeni să nu gândească că pentru el nu mai există cunoștințe de dobândit. Profunzimea minții omenești poate fi măsurată; lucrările autorilor omenești pot fi stăpânite; dar zborul celei mai înalte, mai profunde și mai întinse imaginații omenești nu-L poate cuprinde pe Dumnezeu. Există o infinitate, dincolo de tot ceea ce putem înțelege. Noi n‑am văzut decât licăririle gloriei divine și ale cunoștinței și înțelepciunii nemărginite, noi am lucrat, cum ar fi, la suprafața minei, în timp ce minereul bogat în aur este mai jos de suprafață, ca răsplată a aceluia care va săpa până când îl va găsi. Abatajul trebuie coborât la adâncime tot mai mare în mină, iar rezultatul va fi o comoară prețioasă. Printr‑o credință corectă, cunoștința divină va deveni cunoștința omenească.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 74)
„Celui ce se află într‑o legătură vie cu Soarele neprihănirii i se descoperă mereu o nouă lumină din Cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni să nu ajungă la concluzia că nu mai există niciun adevăr de descoperit. Cel care caută adevărul cu sârguință și cu rugăciune va găsi încă raze prețioase de lumină, care vor răzbate din Cuvântul lui Dumnezeu. Mai există încă multe pietre prețioase risipite care așteaptă să fie adunate pentru a constitui proprietatea poporului rămășiței lui Dumnezeu.” (Sfaturi pentru lucrarea Școlii de Sabat, pag. 34)
Atunci când, de pe paginile sfinte, strălucește o nouă lumină pentru a răsplăti căutătorul sârguincios al adevărului, această lumină nu anulează învățăturile mai vechi. În schimb, ea se contopește cu cea veche, făcând-o să crească în strălucire, cu un plus de sclipire. Așadar, „cărarea celor neprihăniți este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge mereu crescând, până la miezul zilei”. (Prov. 4,18)
Deși copilul lui Dumnezeu trebuie să fie gata să primească orice lumină nouă, el nu trebuie să ia aminte la orice voce, oricât de evlavioasă și de plauzibilă ar părea, care l‑ar îndepărta de doctrinele fundamentale ale Bibliei.
„Noi nu trebuie să primim cuvintele celor care vin cu o solie care contrazice punctele specifice ale credinței noastre. Ei adună o mulțime de texte din Scriptură și le îngrămădesc ca o dovadă în jurul teoriilor susținute. Lucrul acesta s-a făcut iar și iar în timpul ultimilor cincizeci de ani. Și în timp ce Scripturile sunt Cuvântul lui Dumnezeu și trebuie respectate, aplicarea lor, în cazul că o asemenea aplicare ar înlătura un stâlp din fundamentul pe care Dumnezeu l-a susținut în acești cincizeci de ani, este o mare greșeală. Cel care face o astfel de aplicare nu cunoaște minunata demonstrare a Duhului Sfânt, care a dat putere și forță soliilor din trecut, primite de poporul lui Dumnezeu.” (Counsels to Writers and Editors pag. 32)
Este important ca noi să păstrăm „unirea credinței” (Ef. 4,13). Este tot atât de important să căutăm tot timpul „să păstrăm unirea Duhului prin legătura păcii” (vers. 3). De aici decurge nevoia de atenție și de cercetare temeinică, însoțite de sfat din partea fraților.
„Dumnezeu conduce un popor afară din lume, pe temelia glorioasă a adevărului veșnic – poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus. El îl va disciplina și îl va pregăti pe poporul Său. Ei nu trebuie să nutrească păreri contradictorii, unul crezând un lucru, iar altul având păreri cu totul opuse, și fiecare acționând independent de trup. Ei vor ajunge cu toții la unitatea credinței prin diversitatea darurilor și slujbelor pe care El le‑a dat bisericii. Dacă cineva nutrește păreri proprii despre adevărul biblic, fără să țină seama de opiniile fraților săi și își justifică acțiunea, pretinzând că are dreptul să aibă propriile păreri, iar apoi le impune altora, cum poate el să împlinească astfel rugăciunea lui Hristos? Și dacă se mai ridică unul, și încă unul, fiecare afirmându‑și dreptul de a crede și de a vorbi ce‑i place, fără nicio legătură cu credința întregului corp, unde va fi armonia care a existat între Hristos și Tatăl Său, armonie pentru care Hristos S‑a rugat să existe între frații Lui?
Deși noi avem o lucrare și o responsabilitate individuală în fața lui Dumnezeu, nu trebuie să ne urmăm propria judecată independentă, indiferent de părerile și sentimentele fraților noștri. O astfel de procedură ar duce la dezordine în biserică. Pastorii au datoria să respecte judecata fraților lor, dar relațiile lor unul cu altul, ca și doctrinele pe care le învață trebuie să fie probate prin lege și mărturie. Dacă inimile sunt gata să asculte, nu va exista dezbinare între noi. Unii sunt înclinați spre dezordine, îndepărtându‑se de marile semne de hotar ale credinței. Dar Dumnezeu îi îndeamnă pe slujitorii Lui să fie una în doctrină și spirit…
Trecând în revistă istoria noastră trecută, fiecare pas de înaintare până la poziția noastră prezentă, pot să spun: Lăudat să fie Dumnezeu! Când văd ce a făcut Dumnezeu, sunt plină de uimire și încredere în Hristos, Conducătorul nostru. Nu avem de ce să ne temem pentru viitor, decât dacă vom uita drumul pe care ne‑a condus Domnul.” (Mărturii pentru pastori, pag. 29‑31)
Având în vedere aceste lucruri, este evident faptul că biserica nu poate conferi nimănui dreptul de a‑și expune părerile și vederile personale de la amvon. Locul acesta sfânt trebuie să fie rezervat predicării adevărurilor sfinte ale Cuvântului divin și prezentării planurilor și directivelor denominaționale în vederea înaintării cauzei lui Dumnezeu. (vezi pag. 76, 148, 151, 168-169)
Trebuie să rămânem consacrați Domnului zi de zi și să cerem înțelepciune divină pentru studiul Cuvântului Său sfânt. Potrivit propriei Sale făgăduințe, Duhul Sfânt ne va călăuzi în tot adevărul. Inima și mintea noastră trebuie să fie larg deschise pentru lumina care vine de la Duhul Sfânt, ca razele luminii cerești să poată străluci pe cărarea noastră. Deși trebuie să ne sfătuim cu frații noștri asupra chestiunilor care prezintă dificultăți, trebuie să ne abținem să prezentăm în public vreo problemă care nu este în deplină armonie cu vederile întregii biserici.
Sursa: www.adventist.ro
