Primele secole
Crestinismul a fost intotdeauna adventist, adica a fost polarizat de „fericita nadejde”, asteptarea celei de a doua veniri a lui Iisus Christos, Cel care „va sa vie sa judece vii si mortii, a Carui Imparatie nu va avea sfarsit.” Etalonul pur al asteptarii esenta adventismului – este Biserica Apostolilor, Biserica primara descrisa in cartea Faptele Apostolilor.
Acest crestinism primar a lasat urme si la noi. Cautand dovezi, istoricii ne trimit la vremea cand soldatii romani, cuceritori ai Daciei, au adus impreuna cu ei crestinismul. Traditia socoteste de asemenea pe Andrei, unul din cei doisprezece ucenici ai lui Iisus ca fiind printre primii propovaduitori crestini.
Primele opt secole dupa inaltarea Mantuitorului, crestinismul curat, clar si simplu, a cucerit cea mai mare parte a populatiei carpato-dunarene. Stau marturie monumentele din limba care confirma, nu doar influenta crestinismului asupra populatiei autohtone ci si originea latina a acestuia. Acest crestinism era purtator al sperantei in a doua venire.
Secolele XVI – XVIII
Dupa secolele Evului Mediu slavon, reforma initiata de Martin Luther in Germania, incepand cu 1517, a exercitat o notabila influenta, in special in Transilvania, unde noua intelegere despre mantuire a patruns prin intermediul comerciantilor sasi care frecventau targul din Leipzig. Prima dovada scrisa dateaza din 1521, iar primul reformator autohton a fost Johannes Honterus, nascut la Brasov in 1498.
In ciuda opresiunii, in 1524 se infiinteaza prima scoala lutherana, iar douazeci de ani mai tarziu, in 1544, se adopta marturisirea de credinta de la Augsburg.
In 1568, printr-o declaratie adoptata la Turda, se recunostea pentru prima data dreptul ca „fiecare sa-si pastreze credinta” ceea ce face ca Transilvania sa fie leaganul tolerantei religioase in Europa si in lume.
Din pacate, de acest tratament liberal nu s-au bucurat sabatarienii transilvaneni, ultimii dintre acestia trecand la iudaism in 1868 pentru a fi feriti de prigoana. Doua dintr principalele lor crezuri erau credinta in revenirea iminenta a lui Iisus Hristos si sarbatorirea Sambetei ca zi de odihna saptamanala conform celor Zece Porunci. Avandu-si originile pe la 1524, acestia s-au dezvoltat in paralel cu lutheranii si unitarienii, Giorgio Blandrata, medicul principelui transilvan, nobilul Eössi András, si poliglotul invatat Simon Pécsi, fiind principalii mentori.
Secolele XIX si XX
Primul misionar adventist pe actualul teritoriu al Romaniei a fost un fost preot catolic, de origine poloneza, Mihail Bellina Czechowski. Nascut in 1816, s-a format in atmosfera severa si elevata a manastirilor poloneze intre 1835-1849. Sensibil la nedreptatile sociale si la relaxarea morala a clerului, ajunge la Roma, unde incearca un demers pentru reforma apoi emigreaza in Lumea Noua unde imbratiseaza convingerile adventiste in 1856.
In 1864 pleaca spre Europa cu dorinta de a impartasi locuitorilor vechiului continent adevarurile descoperite. Astfel, dupa Italia, Elvetia, Franta si Austro-Ungaria, in 1869 Czechowski ajunge in Transilvania impartasind adevarurile descoperite la Cluj, Bistrita, Turda, Gherla, Beclean, Pata, Cojocna si Luncani, pentru ca apoi, trecand prin Cernauti, sa insoteasca la Pitesti, pe negustorul Tache Fotescu. Aici a inceput sa predice in casa lui Garabet Hagi Aslan,unul dintre furnizorii casei regale. Doi dintre fii acestuia, Toma si Mitica devin, impreuna cu familiile lor, primii adventisti.
In 1890, cel mai important misionar european, Ludwing R. Conradi, soseste in Transilvania in cautarea sabatarienilor transilvaneni. In timpul eforturilor misionare acesta acopera o suprafata imensa, din Germania pana in Crimeea si pe Volga, si de aici pana la Constantinopol. In Romania se adreseaza colonistilor germani si, cu ajutorul acestora, locuitorilor autohtoni.
La Cluj, in 1890, in urma discutiilor cu L. R. Conradi, in familia lui Johann Rottmayer, reprezentant al Societatii Biblice Britanice, se convertesc sotia si una dintre fiice, iar mai tarziu si acesta. In casa lui se va intalni primul grup de adventisti din Cluj si tot acolo, intr-o camera special amenajata in mansarda, urmeaza sa poposeasca urmatorii misionari. In 1889 in Cluj si imprejurimi erau aproximativ cincizeci de adventisti.
Tot prin germani, de data aceasta emigrati din Crimeea in Dobrogea, din cauza prigoanei pe de o parte, iar pe de alta, ca urmare a invitatiei lui Carol I pentru a creste cai de rasa, se naste un al treilea izvor al adventismului, in 1891.
L. R. Conradi, apoi Andreas Siefried, fost prezbiter baptist din Cobadin, F. Adoneit si altii, sunt cei care fac ca adevarul descoperit de ei sa ajunga si la autohtoni. Acolo s-a infiintat si una dintre cele mai vechi biserici locale care dainuie si astazi, Viile Noi, Constanta.
1900-1920 este perioada in care adventismul incepe sa fie prezentat in orasele, targurile si satele de pe actualul teritoriu al Romaniei, continuand la inceput pe linia colonistilor germani, dezvoltandu-se apoi printre romani prin intermediul predicatorilor localnici. Dintre acestia se remarca Petre P. Paulini, convertit in 1906, Stefan Demetrescu, convertit in 1907, Constantin Popescu, care studiase sculptura la Viena, Petre Paunescu, maior, Istvan Kelemen, Johann Bauer. Majoritatea au studiat teologia la Friedensau in Germania, ceea ce a facut ca temeinicia germana sa se simta in gandirea si in organizarea adventistilor din Romania.
In 1920, s-a organizat Uniunea Romana a Comunitatilor Evanghelice ale Adventistilor de Ziua a Saptea, avand peste doua mii de membri. Tot cu acea ocazie s-a hotarat infiintarea unui Seminar, organizat in 1924 la Focsani, mutat in 1926 la Tarnaveni si apoi in 1931 la Brasov – Stupini; a unei tipografii, care a functionat incepand cu 1923 in Bucuresti, si a unei institutii medicale.
Perioada interbelica este numita pe buna dreptate perioada de aur a adventismului in Romania. In Transilvania, printre romani, maghiari si sasi, ca si in Vechiul Regat, asteptarea revenirii a gasit mai multi entuziasti decat oriunde in Europa formandu-se astfel o biserica a tuturor etniilor, o biserica a tinerilor. In 1931, la peste 11.000 de adventisti erau mai mult de 10.000 de copii si tineri, in ciuda persecutiei.
Anii 1940, indeosebi dupa 1942 – in urma scoaterii de sub scutul legii, au supus la grea incercare miile de credinciosi, 1944 venind ca o adevarata eliberare. Dupa 1944, au urmat, pana in 1949, cativa ani de avant misionar, in ciuda saraciei si decimarii populatiei. S-a redobandit Seminarul de la Stupini confiscat in 1942, s-au redeschis bisericile, editura si tipografia, s-a relansat misiunea.
Dupa recunoasterea, prin decretul regal din 1946 si prin legile cultelor din 1950 si 1952 adventistii sunt pentru prima data in deplina legalitate juridica. Dar de jure nu a fost si de facto. In 1949 Seminarul este iarasi confiscat – se va reinfiinta in 1952 la Bucuresti in conditii improprii si cu locuri din ce in ce mai putine.
Anii din timpul regimului luptei de clasa, au fost si buni, dar si tristi. Buni, deoarece Biserica Adventista de Ziua a Saptea a crescut. Tristi, din cauza lipsei de libertate, cu toate consecintele ei si a izolarii fata de biserica adventista mondiala.
22 decembrie 1989, ne-a gasit cu aproximativ 55.000 de membri botezati, fata de 21.000 in 1945. Urmatorii ani au adus si ei o crestere accentuata a numarului de credinciosi adventisti, recensamantul din 2002 indicand cifra de 100.000 de membri, 70.000 dintre acestia fiind botezati.
In acest moment in cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Saptea din Romania functioneaza un institut teologic de grad universitar cu trei specializari: teologie pastorala, asistenta sociala si litere, o scoala de asistenti medicali, trei licee si mai multe scoli generale, 30 statii radio, un centru de productie video, editura si tipografie, cabinete medicale, un institut de studii biblice prin corespondenta, mai multe organizatii umanitare pentru detinuti si copii aflati in dificultate, precum si o agentie de ajutor si refacere (ADRA).
Sursa: www.adventist.ro
