Materialul de scris din antichitate. – Cei din antichitate foloseau diferite materiale pentru scris, cum ar fi tablitele de lut sau de lemn, tablitele de piatra sau bucatelele de ceramica, pieile argasite sau papirusul. Acest ultim material de scris a fost premergatorul hartiei noastre moderne si era lucrat din planta papirus care creste prin mlastini. Pentru documente mai lungi, acesta a fost probabil cel mai vechi material pentru scris folosit in Egipt. Avand in vedere faptul ca este posibil ca primele carți ale Bibliei sa fi fost scrise pe suluri de papirus, explicatia cu privire la acest material de scris este la locul ei.
Tulpina plantei de papirus era taiata in fasii subtiri si lungi de aproape 30 centimetri. Fasiile erau asezate una langa alta, paralel si un al doilea strat era lipit de-a curmezisul, peste primul strat. Foile produse in felul acesta erau apoi batute cu ciocanul si frecate cu piatra ponce pentru a produce o suprafata dreapta si neteda. Apoi, foile, care de obicei nu depaseau 30 de centimetri patrati, erau lipite una dupa alta formand sulurile, care de obicei nu erau mai lungi de 10 metri, desi se cunosc suluri și mai lungi – vestitul Papirus Harris din Muzeul Britanic fiind lung de 50 metri. Scrisul se facea de obicei numai pe stratul orizontal (recto), dar ocazional se folosea si cel vertical (verso).
Cele mai vechi papirusuri cunoscute sunt din timpul dinastiei a sasea egiptene, care este datata în ultima jumatate a mileniului al III-lea i.Hr. Egiptul era o tara producatoare de mult papirus si exporta cantitati mari din acest material de scris. Intrucat Moise, autorul primelor carti ale Bibliei, si-a facut educatia in Egipt si a scris in vecinatatea Egiptului, este posibil ca primele carti ale Bibliei sa fi fost scrise pe suluri de papirus.
De la Ieremia este obtinuta informatia ca documentele erau pastrate in vase de pamant (cap. 32,14), o declaratie al carei adevar a fost intarit de multe rapoarte antice gasite in vase de lut in decursul sapaturilor din vechile orase.
Din secolul al XV-lea i.Hr., folosirea de suluri de piele este atestata in Egipt de dovezile documentare. Cele mai vechi manuscrise de piele existente vin din secolul al V-lea i.Hr. Sulurile de piele erau folosite in cazurile in care era nevoie de un material de scris mai durabil. De aceea, sulurile de la Marea Moarta, care vor fi mentionate de indata, apartinand probabil unei biblioteci a vreunei sinagogi, sunt din piele.
Vellum-ul (sau pergamentul fin), o piele special pregatita de la animale tinere – vitei, capre, oi sau caprioare – nu a ajuns sa fie important inainte de secolul al II-lea i.Hr. Era cel mai costisitor material de scris, si se folosea numai pentru manuscrise foarte valoroase, cum ar fi manuscrisele biblice ale bisericii crestine din cursul celui de-al IV-lea secol, care pe la data aceea ajunsese la onoare si bogătie.
Penitele de scris pe papirus erau din trestie transformata intr-o pensula fina prin ciocanire, iar pentru scris pe piele se foloseau penite cu varful ascutit. In cele mai multe cazuri, cerneala folosita de vechii scribi era facuta din funingine cu o solutie de guma arabica, dar s-au gasit specimene de cerneala, datand de prin secolul al VI-lea i.Hr., care contine ceva fier, probabil din coaja de stejar.
Sulurile de la Marea Moarta. – Inainte de 1947 cele mai vechi manuscrise cunoscute ale oricarei parti ale Bibliei ebraice era un fragment dintr-o foaie de papirus continand Decalogul si cuvintele din Deuteronom 6,4.5. Documentul acesta, cunoscut ca "Papirusul Nash" provine aproximativ de la anul 100 i.Hr., si pana la 1947, era aproximativ cu o mie de ani mai vechi decat oricare alt manuscris cunoscut al Bibliei ebraice.
In 1947 a fost facuta cea mai mare descoperire de manuscrise biblice din vremurile moderne, cand niste beduini au gasit cateva suluri si fragmente de piele intr-o pestera in apropiere de tarmul nord-vestic al Marii Moarte. Intrucat nu se mai gasisera suluri de felul acesta, proprietarii indigeni au avut oarecare greutati pentru a le putea plasa. Cumparatorii se temeau ca sunt falsificari. In cele din urma, totusi, o parte dintre suluri a ajuns in mainile Prof. E.L. Sukenik de la Universitatea Ebraica si o parte in posesia unei manastiri siriene din Ierusalim. Dr. John C. Trever, pe atunci director al Scolii Americane de Cercetari din Ierusalim, a fost primul invatat care a recunoscut antichitatea lor si a adus sulurile in atentia expertilor din America.
In primavara anului 1948, cand vestile despre descoperirea aceasta au ajuns pentru prima data in lumea occidentala, sulurile de la Marea Moarta au captivat atat atentia crestinilor, cat si a evreilor, asa cum nu o facuse nici o alta descoperire arheologica de la descoperirea mormantului nejefuit al Regelui Tutankamon, in Egipt, cu 25 de ani mai inainte. Cand s-a constatat cu claritate ca climatul uscat al desertului Iudeii pastrase un material stravechi, asa cum erau sulurile de piele, care in oricare alta zona a Tarii sfinte s-ar fi dezintegrat cu mult timp in urma, din cauza iernilor umede, a inceput o cautare febrila spre a gasi cat mai multe suluri. In scurt timp, au fost descoperite pesterile care contineau sulurile si alte sute de fragmente. In zona Qumran-ului, unde a fost localizata prima pestera, au fost descoperite 11 pesteri in care se aflau manuscrise, unele pesteri fiind gasite de niste beduini, altele de arheologi. Aceste manuscrise au fost denumite sulurile de la Qumran, dar termenul "Sulurile de la Marea Moarta" le cuprinde, alaturi de acestea, si pe cele din alte zone ale desertului Iudeii, in apropierea Marii Moarte. Unele au fost scoase la iveala la At’Wadi Murabba, la sud-est de Betleem, altele la Wadi Hever, la sud de En-gedi, iar altele in sapaturile facute in ruinele fortaretei iudaice Masada, nimicita de romani in anul 73 d.Hr.
Kirbet Qumran, o ruina aflata langa prima pestera, se gaseste in apropierea intrarii raului Wadi Qumran, care se varsa in Marea Moarta la aproximativ 9 mile de Ierihon. Cand s-au facut sapaturi, s-a dovedit ca acolo fusese un centru comunitar al unei secte iudaice stricte, probabil esenieni. Sapaturile au adus multa lumină cu privire la viata sectei, ai carei membri fusesera proprietarii sulurilor descoperite in apropiere. In acest asezamant asemanator cu o manastire, adeptii sectei lucrau, mancau impreuna, indeplineau ritualuri religioase si se inchinau lui Dumnezeu, desi locuiau in pesterile din apropiere. Constructiile de la Qumran au fost distruse in timpul primului razboi romano-iudaic (66-73 d.Hr.). In acel timp, este posibil ca membri sectei sa fi murit, deoarece grupul pare sa fi disparut la data respectivă. Se pare ca multe suluri au fost ascunse in pesteri la amenintarea distrugerii. Este evident ca proprietarii nu s-au intors niciodata pentru a-si lua cartile.
Manuscrisele descoperite sunt de o natura variata. In prima pestera a fost gasita o copie completa si una incompleta a cartii lui Isaia, o parte a unui comentariu la Habacuc, fragmente din Geneza, Deuteronom, Judecatori si Daniel – toate scrise in ebraica folosită dupa exilul babilonian – si fragmente din Levitic, scrise in forma de dinaintea exilului. In cele din urma, in pesteri au fost gasite fragmente din toate celelalte carti ale Vechiului Testament, cu exceptia cartii Estera. Celelalte carti evreiesti reprezentate de suluri sau fragmente sunt apocrife cunoscute sau lucrari pseudoepigrafice, carti necunoscute mai inainte, de natura sectara si cateva de natura nereligioasa. Scrierea este consonantala, deoarece ebraica inca nu avea vocale.
Studiul acestor suluri a produs o noua ramura a stiintelor biblice. Chiar si acum, nici macar jumatate din toate manuscrisele descoperite nu au fost publicate. Totusi, articolele si cartile care trateaza despre sulurile de la Marea Moarta sunt in numar de multe mii, iar bibliografia acestui material publicat umple mai multe volume. Un jurnal stiintific, Revue de Qumran, este dedicat in exclusivitate studiilor acestor suluri. Faptul acesta arata cat de mare interes exista printre cercetatori fața de sulurile de la Marea Moarta.
In perioada primilor ani dupa descoperirea lor, intre cercetatori s-a dat o lupta apriga cu privire la autenticitatea si vechimea sulurilor, dar vocile care exprimau indoiala au fost aduse la tacere de multa vreme. Cand acelasi fel de suluri cum erau cele descoperite de beduini au fost scoase la lumina de sapaturile si cercetarile facute de arheologi profesionisti, a devenit intru totul clar, chiar si pentru cei mai sceptici, ca sulurile de la Marea Moarta nu erau niste falsuri medievale, ci manuscrise antice autentice.
Este general acceptat faptul ca sulurile de la Qumran dateaza din secolele al III-lea i.Hr. pană in secolul I d.Hr. Manuscrisele descoperite in celelalte zone mentionate mai sus provin din secolele I și al II-lea d.Hr. Aceste descoperiri ne-au pus la dispozitie manuscrise ale Bibliei, care dateaza cu o mie de ani mai inainte de cel mai vechi text biblic ebraic cunoscut pana la data cand au fost scoase la lumina aceste suluri. Faptul este de o mare importanta, deoarece in felul acesta am obtinut exemplare din fiecare carte a Vechiului Testament, cu exceptia unei, asa cum au existat ele în timpul slujirii Domnului Hristos. Cu alte cuvinte, stim cum arata Biblia din timpul lui Hristos; de fapt, am descoperit ca textul ei se deosebea foarte putin de cel pe care se bazează traducerile noastre moderne. Desi sulurile de la Marea moarta contin numeroase variante lingvistice, cum ar fi forma gramaticala sau de scriere, aceste deosebiri sunt de o natura asa de minora, incat abia daca se observa in vreo traducere engleză a sulurilor, atunci cand este comparata cu textul oricarei alte traduceri engleze a Bibliei. Prin urmare, sulurile aduc o marturie elocventa cu privire la transmiterea credincioasa a textului ebraic de-a lungul multelor secole de copiere a Bibliei cu mana. Descoperirea sulurilor de la Marea moarta ne-au oferit o dovada ca in Vechiul Testament continuam sa avem Biblia lui Isus Hristos in aceeasi forma in care a cunoscut-o si a recomandat-o El.
Lucrarea masoretilor. – Cercetatorii iudei din primele cinci secole ale erei crestine au completat lucrarea de impartire a textului Bibliei in paragrafe mai mari sau mai mici, asa cum se gasesc si astazi in textul Bibliei ebraice. Aceste împartiri nu trebuie sa fie confundate cu capitolele si versetele care se gasesc in Vechiul Testament pe care il avem in prezent si care au o origine mai tarzie. Rabinii iudei au mai introdus si un numar de semne diacritice pentru a arata locul pasajelor dificile, care erau explicate in scrierile lor. Din moment ce nu exista manuscrise biblice scrise in aceasta perioada, informatiile noastre cu privire la lucrarea acestor cercetatori iudei in legatura cu Biblia ebraica provin din Talmud.
Incepand de la 500 d.Hr. cercetatorii iudei care au perpetuat traditia cu privire la textul Vechiului Testament au fost numiti Masoreti, de la Masora, termenul tehnic ebraic pentru "traditia timpurie cu privire la forma corecta a textului Scripturii". Barbatii acestia s-au straduit sa asigure transmiterea exacta a textului pentru generatiile viitoare si au depus rezultatele muncii lor in monografii si adnotari biblice.
Din moment ce limba ebraica era o limba moarta de secole si era complet inlocuita de aramaica drept limba vorbita, exista primejdia ca pronuntarea ei să fie complet pierduta in decursul timpului. Din cauza aceasta, masoretii au inventat un sistem de semne vocalice, care au fost adaugate la consoanele ebraice. Citirea Bibliei ebraice a fost astfel simplificata, si retinerea pronuntarii existente pe atunci a fost garantata. Totusi, nu trebuie sa se treaca cu vederea ca pronuntia cunoscuta a textului Bibliei ebraice curente este aceea a Masoretilor din secolul al VII-lea al erei crestine, care, dupa cum stim acum, variaza oarecum de aceea a perioadei Vechiului Testament.
Masoretii au mai inventat si doua sisteme complicate de accente, unul pentru cartile in proza si un altul pentru Psalmi si Iov. Accentele constau din multe semne diferite adaugate la text, urmarind sa indice diferitele nuante de pronuntare si accentuare.
Ori de cate ori Masoretii aveau impresia ca ceva trebuie sa fie citit diferit de felul in care era scris in text, ei puneau pe margine schimbarile sugerate, dar nu schimbau textul insusi. Un exemplu il constituie citirea Numelui lui Dumnezeu, constand din cele patru consoane ebraice YHWH (numite Tetragrama), care probabil se pronunta Yahweh in vechime. Dar timp de veacuri, Iudeii evlaviosi, temandu-se sa nu profaneze Numele Sfant, nu l-au pronuntat. In schimb, cand ajungeau la cuvantul YHWH, ei ziceau ‘Adonai, Domnul, Doamne. Masoretii, credinciosi fata de principiul lor de a nu schimba Scripturile, lasau cele patru consoane ebraice YHWH oriunde le gaseau, dar adaugau la ele vocalele cuvantului ‘Adonai. Oricare cititor evreu initiat, ajungand la cuvantul acesta, ar fi citit ‘Adonai, desi n-aveau decat vocalele cuvantului ‘Adonai adaugate la consonantele YHWH. Intrucat principiul acesta nu era ințeles de crestini care au invatat sa foloseasca Biblia ebraica la inceputurile Reformei, numele divin al lui Dumnezeu a fost transliterat ca Iehova si citit ca atare.
In legatura cu aceasta ar putea fi de folos sa explicam mijloacele folosite de traducatorii versiunii KJV (si de asemenea a RSV), pentru a indica in limba engleza, care dintre diferitii termeni ebraici pentru Divinitate se gaseste in textul ebraic. Ei au urmat obiceiul de a zice "Domnul" pentru Numele Divin, o folosire aprobata de Apostoli si de scriitorii Evangheliei in Noul Testament. Totusi, nu numai cuvantul YHWH, pronuntat ‘Adonai de cititorul iudeu, se gaseste in Biblia ebraica drept nume al lui Dumnezeu, ci si cuvantul ‘Adonai, "Domnul", atat cu consoanele cat si cu vocalele lui ‘Adonai. De aceea, numele YHWH este redat "Domnul", dar in cazul in care urmeaza dupa cuvantul ‘Adonai, YHWH este redat "Dumnezeu". De observat ca in versiunile KJV și RSV, cuvantul Domnul sau Dumnezeu, scris cu majuscule reduse, reprezinta numele personal YHWH, care in ASV a fost transliterat "Iehova". Oriunde este gasit cuvantul ‘Adonai (consoane si vocale) se reda ca "Domn", iar termenul ebraic ‘Elohim este intotdeauna tradus ca "Dumnezeu" cand se refera la adevaratul Dumnezeu. Daca se tin minte aceste reguli simple, este usor de recunoscut care dintre numele sau titlurile divine sunt folosite in Vechiul Testament. Exemplele urmatoare pot fi ajutatoare ca un rezumat al celor prezentate mai sus:
Dumnezeu: ‘Elohim (Geneza 1,1)
Domnul Dumnezeu, YHWH ‘Elohim (Geneza 2,4)
Domnul, YHWH (Geneza 18,33)
Domnul, ‘Adonai (Geneza 18,30)
Domnul, Dumnezeu, ‘Adonai YHWH (Geneza 15,2)
Masoretii au stabilit de asemenea reguli exacte si amanuntite care trebuiau sa fie urmate cand era vorba de producerea de copii ale Bibliei. Nimic nu era lasat la hotararea scribilor, nici lungimea liniilor, nici a coloanelor, nici culoarea cernelii care urma sa fie folosita. Cuvintele fiecarei carti erau numarate si se stabilea cuvantul care era la mijlocul ei pentru a oferi o metoda de a examina corectitudinea noilor copii. La incheierea fiecarei carti era atasata o atestare dand numarul de cuvinte pe care-l continea cartea si mentionand care era cuvantul de mijloc, pe langa alte cateva informatii statistice.
Manuscrisele existente ale textului masoretic. – Cu exceptia sulurilor de la Marea Moarta, cele mai vechi manuscrise ale Bibliei ebraice pe care le avem sunt din perioada masoretica de mai tarziu. Probabil ca cel mai vechi dintre acestea este o copie a Pentateucului din secolul al IX-lea care se afla in Muzeul Britanic. Totusi, data lui nu este absolut sigura, deoarece se bazeaza pe stilul scrierii. Manuscrisul Bibliei ebraice datat cel mai timpuriu este o copie a Profetilor tarzii, care se afla la Leningrad, scrisa in anul 916 d.Hr. Alte copii vestite ale Bibliei ebraice, din secolul al X-lea, sunt: Codex Laudianus, care se afla la Oxford si cuprinde tot Vechiul Testament, si Codex Ben Aser din Aleppo, care a fost salvat in cea mai mare parte de la distrugere in 1948, in rascoalele anti-iudaice.
Alte manuscrise vechi ale Bibliei ebraice s-au gasit intr-o sinagoga din Cairo, unde scapasera de nimicire. Acestea sunt acum in cea mai mare parte in colectiile rusesti si in Biblioteca Universitatii din Cambridge, Anglia. Motivul pentru care exista o lipsa asa de mare de manuscrise vechi ale Bibliei ebraice este o lege iudaica prin care era interzisa folosirea Bibliilor uzate si in stare degradata. Ele trebuiau sa fie ingropate sau distruse pe alta cale pentru a preveni orice profanare a numelui divin al lui Dumnezeu pe care-l conțineau. Daca un manuscris se invechea si se uza, era pus intr-o odaita a sinagogii, numita gheniza, pentru a fi inlaturat mai tarziu. Pana acum nu s-a gasit decat o gheniza care sa contina manuscrise vechi – cea din Cairo. Din cate cunoastem, toate celelalte manuscrise ale Bibliei din primul mileniu al erei noastre au fost pierdute.
Totusi, extrema grija cu care au fost scrise manuscrisele de catre scribii iudei este o garantie pentru acuratetea copiilor existente ale Bibliei. Descoperirea sulurilor de la Marea Moarta, care de curand ne-a oferit texte ce sunt cu o mie de ani mai vechi decat cele mai vechi copii ale bibliei ebraice, a demonstrat veridicitatea afirmatiei ca textul Vechiului Testament ne-a fost transmis in aceeasi forma pe care a cunoscut-o Domnul Hristos.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
