O intelegere corecta a istoriei Bibliei si a colectiei cartilor ei nu este numai de mare interes pentru cititorul Cuvantului lui Dumnezeu, dar este necesara si pentru a respinge falsele pretentii ale acelora care au fost influentati in gandirea lor de inalta critica. Intrucat, uneori s-a sustinut ca alcatuirea colectiei cartilor Vechiului Testament s-a facut fie chiar inainte de lucrarea Domnului Isus Hristos, fie la sinodul iudaic de la Iamnia, dupa distrugerea Ierusalimului de catre Romani in anul 70 d.Hr., trebuie sa cunoastem realitatile pentru a vedea falsitatea unor asemenea pretentii.
Canonul. – Cuvantul canon a fost folosit de greci pentru a desemna o regula investita cu autoritate. Apostolul Pavel foloseste cuvantul in sensul acesta in Galateni 6,16. Incepand din secolul al II-lea, s-a vorbit mereu despre regula invataturilor crestine, folosindu-se expresii de felul acesta: "canonul bisericesc", "canonul adevarului" sau "canonul credintei" (vezi Brooke Foss Westcott, History of the Canon, ed. a 7-a, p. 514).
Pentru a desemna colectia cartilor biblice recunoscute ca regula de credinta si practica, cuvantul canon a fost folosit pentru prima data de parintele bisericesc Origen (185?-254? d.Hr.) care spunea ca "nimeni n-ar trebui sa foloseasca pentru dovedirea doctrinei carti care nu sunt cuprinse printre Scripturile canonizate" (Comentariu la Matei, sec. 28); Atanasie (293?-373 d.Hr.) numea pe atunci "canonul" intreaga colecție de carti aprobate de biserică, si acesta este sensul cu care cuvantul si-a gasit intrarea in limbajul bisericesc (Westcott, History of the Canon, ed. a 7-a, p. 518, 519).
Subimpartirile moderne si antice ale Vechiului Testament. – Termenul "Canonul Vechiului Testament" inseamna pur si simplu cele 39 de carti ale Vechiului Testament protestant, care au fost scrise de profeti, istorici si poeti inspirati in vremurile pre-crestine. Subimpartirea actuala in trei parti – istorica, poetica și profetica – alcatuind 39 de carti, isi are originea de la traducerea greaca si latina a Bibliei, in care se gaseste subimpartirea aceasta. Vechiul Testament ebraic consta din 24 de carti, care erau impartite in urmatoarele 3 parti principale:
1. Legea (torah) continand cele cinci carti ale lui Moise, sau Pentateucul
2. Profetii (nebi’im) subimpartiti in:
a) patru "Timpurii", Iosua, Judecatori (1 și 2), Samuel (1 și 2), Regi
b) patru "Tarzii", Isaia, Ieremia, Ezechiel si cei doisprezece profeti mici formand o singura carte.
3. Scrierile (ketubim), constand din restul de unsprezece carti, din care Ezra impreuna cu Neemia precum si 1 si 2 Cronici formau cate o singura carte.
Intreita impartire a Vechiului Testament ebraic pe timpul Domnului Hristos este atestata de chiar de cuvintele Sale, dupa cum urmeaza: "Trebuie sa se implineasca tot se este scris despre Mine in [1] Legea lui Moise, in [2] Prooroci si in [3] Psalmi [prima carte a celei de-a treia subimpartiri]" (Luca 24,44).
Înainte de exilul babilonian. – Originea multora din cartile individuale ale Vechiului Testament poate fi urmarita pana la autorii lor. (Paternitatea cartii este discutata in Introducerea fiecarei carti din acest comentariu). Cu toate acestea, nu este disponibila nici o informatie cu privire la colectii mai mari de cărți ale Vechiului Testament inainte de exilul Babilonian. Referintele pre-exilice cu privire la cartile biblice se refera la Pentateuc.
Dumnezeu l-a indemnat pe Iosua: "Cartea aceasta a legii sa nu se departeze de gura ta" (Iosua 1,8); iar Iosua, succesorul lui Moise, a imbarbatat poporul zicand: "Sa paziti si sa impliniti tot ce este scris in cartea Legii lui Moise" (cap. 23,6). El a tinut de asemenea o mare adunare in care s-au citit in public instructiuni din "cartea legii" (cap. 8,34).
David cunostea si el Pentateucul si se straduia sa traiasca in acord cu preceptele lui, dupa cum se poate intelege din sfatul pe care l-a dat fiului sau Solomon de a pazi poruncile, legile și invataturile Domnului "cum este scris in legea lui Moise" (1 Regi 2,3). De asemenea, despre imparatul Amatia din Iuda se spune ca a respectat anumite ritualuri scrise "in cartea legii lui Moise" (2 Regi 14,6). Aceste marturii biblice ocazionale arata ca Pentateucul a fost cunoscut din vremea lui Moise pana pe timpul imparatilor lui Iuda. Totusi, au fost perioade de timp, indeosebi sub domnia imparatilor nelegiuiti, cand Scripturile nici nu mai erau cunoscute si trebuiau pur si simplu sa fie redescoperite. Lucrul acesta s-a petrecut, de exemplu, pe vremea regelui Iosia, cand, in timp ce se faceau lucrari de reparatie la templu, "cartea legii" a fost gasita si citita, iar indrumarile ei repuse in vigoare (2 Regi 22,8 la 23,24).
Pe vremea lui Ezra-Neemia. – In cartile Vechiului Testament care au fost scrise dupa exil, cum este Ezra si Neemia, se face referire fie prin nume, fie prin citare, la diferitele carti mai timpurii ale Bibliei. Se face de asemenea referire la anumite carti care au fost fie incorporate partial in cartile biblice post-exilice, fie pierdute. Cele 5 carti ale lui Moise, mentionate sub numele "cartea lui Moise", "Legea Domnului", "cartea legii Domnului", sunt amintite de 7 ori in 1 si 2 Cronici, de 17 ori in Ezra si Neemia si o data in Maleahi. Faptul ca acea carte a legii (torah) era considerată ca inspirata si "canonica" in secolul al V-lea i.Hr. se arata prin marele respect pe care poporul l-a manifestat atunci cand cartea a fost deschisa (Neemia 8,5.6). S-ar parea ca expresia "cartea legii" (torah) avea un sens mai larg decat numai "Pentateucul", intrucat acelasi termen este folosit o data de Domnul Isus cu referire la Psalmi cand a prezentat citate din Psalmii 35,19 si 69,1 prin cuvintele: "scrisă in Legea lor" (Ioan 15,25).
Multe carti de origine pre-exilica au supravietuit distrugerii Ierusalimului si captivitatii babiloniene. Lucrul acesta se poate vedea din faptul ca Daniel a folosit cartea lui Ieremia in timpul exilului in Babilon (Daniel 9,2), si din acela ca aproximativ 20 de carti distincte sunt mentionate in Cronici fie ca izvoare pentru continutul acelei lucrari, fie ca fiind carti de unde s-ar putea obtine informatii in plus cu privire la multe aspecte care erau doar vag mentionate in Cronici. Cronicarul post-exilic (vezi 2 Cronici 36,22) a facut referire la multe carti, cum ar fi "cartea lui Samuel vazatorul" (1 Cronici 29,29), "cartea proorocului Natan" (1 Cronici 29,29; 2 Cronici 9,29) si "cartea proorocului Ido" (2 Cronici 13,22).
Faptul ca Ezra si Neemia au jucat un rol precis in colectionarea cartilor sacre este indicat de traditia iudaica. Cartea apocrifa a doua a Macabeilor, scrisa in decursul primei parti a secolului I i.Hr., contine o scrisoare scrisa, se presupune, de iudeii palestinieni si Iuda Macabeul catre filosoful iudeu Aristobul si alti iudei din Egipt (2 Macabei 1,10). Scrisoarea aceasta se refera la "arhivele sau memoriile lui Neemia" si spune, de asemenea, că Neemia a "înființat o bibliotecă și a adunat cărțile despre regi și profeți, precum și cartile lui David" (2 Macabei 2,13, tradusa de Moffatt in lucrarea lui R.H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol.1).
Un alt scriitor care plaseaza completarea canonului Vechiului Testament pe timpul lui Ezra si al lui Neemia este istoricul iudeu Iosif Flavius, care la scurt timp dupa caderea Ierusalimului, in anul 70 d.Hr., facea urmatoarea observatie semnificativa:
"De la Artaxerxe pana in zilele noastre, istoria completa a fost scrisa, insa nu a fost considerata vrednica de credit egal cu rapoartele mai timpurii, din cauza lipsei succesiunii exacte a profetilor."
"Am dat dovada practica a respectului nostru fata de propriile Scripturi. Deoarece, desi atatea veacuri lungi au trecut deja, nimeni nu a indraznit nici sa adauge, nici sa scoata, nici sa modifice vreo silaba". (Iosif Flavius, Against Apion. i. 8, ed. Loeb. ).
Declaratia aceasta arata ca iudeii de pe vremea Domnului Hristos erau convinsi ca se fixase canonul inca de pe vremea lui Ezra si a lui Neemia, care lucrasera pe timpul lui Artaxerxe I. Ei se nu voiau sa refaca aceasta lucrare sau sa faca adaugari la Scripturile care fusesera stabilite cu 500 de ani mai inainte, mai ales pentru ca nimeni nu recunostea in mod clar ca se ridicase vreun alt profet din zilele lui Maleahi.
Declaratia plina de semnificatie a lui Iosif Flavius este in concordanta cu observatiile pe care cititorul atent le poate face singur in lectura Vechiului Testament. Cartile istorice mai apropiate: Cronicile, Ezra, Neemia si Estera, aduc istoria lui Israel pana la perioada ce urmeaza dupa exil. Cronicile si continuarea lor, Ezra-Neemia, raporteaza evenimente care au avut loc in decursul secolelor al VI-lea si al V-lea, dar nu mai tarziu. Prin urmare, scrierea Vechiului Testament, asa cum este cunoscut acum, trebuie sa fi fost incheiata pe la sfarsitul secolului al V-lea i.Hr., deoarece istoria de dupa aceea nu a fost adaugata la raportul timpuriu. Nici macar nu a fost pastrata impreuna cu Scripturile canonice. Canonul, deci, trebuie sa fi fost incheiat. Pentru alte explicatii cu privire la legatura dintre Ezra si colectionarea cartilor sacre, vezi PK 609.
De la Neemia la Macabei. – Aproape ca nu exista rapoarte cu privire la istoria iudeilor in cursul secolelor al IV-lea si al III-lea i.Hr. Din perioada aceasta, se cunosc numai doua rapoarte care au o influenta asupra istoriei Bibliei: (1) traditia vizitei lui Alexandru la Ierusalim, si (2) producerea traducerii grecesti a Vechiului Testament in Egipt, numita Septuaginta (in general abreviată ca LXX).
Potrivit cu cele spuse de Iosif Flavius, vizita lui Alexandru la Ierusalim a avut loc dupa caderea cetatii Gaza, in noiembrie, 332 i.Hr. Asa cum se relateaza, cand a venit sa-i pedepseasca pe Iudei pentru ca refuzasera sa-l ajute cu trupe in razboiul lui impotriva Persilor, Alexandru a fost intampinat in afara zidurilor cetatii Ierusalimului de o procesiune de preoti, avandu-l in frunte pe marele preot Iadua. Se spune ca Impratul a fost adus atunci la templu, unde i s-a dat prilej sa aduca jertfe, si i s-a aratat din cartea lui Daniel ca unul dintre greci – probabil Alexandru – era desemnat de profetia dumnezeiasca sa nimiceasca Imperiul Persan. Lucrul acesta i-a plăcut atât de mult lui Alexandru, încât le-a acordat favoruri iudeilor (Iosif Flavius, Antichitati xi; 8. 4,5). Intamplarea asa cum este redata de Iosif a fost considerata de cei mai multi teologi ca fiind imaginara. Acceptarea ei ar pretinde existenta cartii lui Daniel pe vremea lui Alexandru Cel Mare, in timp ce ei sustin ca aceasta carte nu a fost scrisa inainte de perioada Macabeilor, adica in secolul al II-lea i.Hr. Totusi, exista multe dovezi interne in favoarea veridicitatii acestei istorisiri (vezi introducerea la cartea lui Daniel). Daca este adevarat, istorisirea ofera o dovada in plus ca iudeii nu numai ca au avut cartea, dar si ca studiau profetiile pe care le continea.
Traducerea Septuaginta a fost facuta pentru iudeii din Egipt care vorbeau greceste, dar a ajuns repede sa aiba o circulatie considerabila printre iudeii larg raspanditi. Izvoarele cu privire la originea ei sunt: vestita Scrisoare a lui Aretas, scrisa probabil intre 96 si 63 i.Hr., o declaratie facuta de Philo, un filosof iudeu alexandrin de pe timpul Domnului Hristos (Philo, Viata lui Moise, ii. 5-7), si scrierile lui Iosif la scurt timp dupa aceea (Antichitati xii. 2; Impotriva lui Apion, ii. 4). In lucrarile acestea se prezinta o povestire legendară cu privire la traducerea Pentateucului de către 72 de cercetători iudei în decurs de 72 de zile în timpul domniei regelui Ptolomeu al II-lea al Egiptului (285-247 i.Hr.). Oamenii acestia, spune povestirea, au lucrat independent, dar au produs 72 de copii ale unei singure traduceri in care fiecare cuvant se potrivea, dovedind ca traducerea lor fusese executata sub inspiratia Spiritului Sfant. Desi a fost nascocita pentru a asigura o primire binevoitoare a traducerii grecesti de catre iudei, si pentru a o aseza pe aceeasi treapta cu textul ebraic, povestirea aceasta contine, fara indoială, unele fapte istorice. Unul dintre ele este faptul că traducerea a inceput cu Pentateucul si ca s-a facut in timpul domniei lui Ptolomeu al II-lea. Nu se stie cand s-a terminat traducerea intregului Vechi Testament. Lucrul acesta se poate sa se fi intamplat in secolul al III-lea i.Hr., sau la inceputul secolului al II-lea. Totusi, Septuaginta completa este mentionata de Eclesiastul lui Isus, fiul lui Sirah, in prologul pe care l-a adaugat la lucrarea lui apocrifa. Prologul a fost scris prin anul 132 i.Hr. si se refera la Biblia greaca, tratand-o ca pe ceva ce exista pe vremea aceea.
Referindu-ne la cartea Eclesiastul, sau "Intelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah", care a fost compusa in limba ebraica prin anul 180 i.Hr., este de folos sa atragem atentia in treacat ca autorul ei avea acces la cele mai multe dintre cartile Vechiului Testament. Lucrul acesta se vede din faptul ca fie a citat, fie a facut referire la cel putin 19 din cele 24 de carti ale Bibliei ebraice.
De la Macabei la Hristos. – In secolul al II-lea i.Hr., regele seleucid Antioh Epifanul a facut o incercare hotarata de a-i eleniza pe iudei si de a zdrobi spiritul lor nationalist. El a indepartat ritualul lor religios, a schimbat felul de vietuire si a incercat sa nimiceasca literatura lor sacra. Dupa o descriere a efortului de a introduce ritualurile pagane pe vremea aceea, in 1 Macabei 1,56-57 se spun urmatoarele cu privire la acest fapt:
"Iar cartile Legii pe care le-au aflat le-au rupt in bucati si le-au ars in foc. Daca se constata ca o persoana a gasit o carte a legamantului, si daca era gasit ca este de acord cu Legea, in conformitate cu porunca imparatului, era osandita la moarte" (traducere de Oesterly in lucrarea lui Charles, Apocrypha and Pseudepigrapha, vol. 1).
Probabil ca in acest timp, cand era interzisa citirea tuturor cartilor Pentateucului, s-a format practica de a citi la serviciile religioase pasaje din profeti in loc de pasaje din Lege. Pasajele acestea din cartile profetice au fost numite mai tarziu Haftaroth si au fost citite in legatura cu parti din Lege imediat ce s-au ridicat restrictiile (compara cu Luca 4,16.17; Fapte 18,15.27).
Multe carti au scapat de la distrugere in cursul acelui timp de nenorocire nationala, cand era in cumpana intreaga viata religioasa a iudeilor. Traditia iudaica afirma ca salvarea multor carti se datoreaza curajului si eforturilor lui Iuda Macabeul. In a doua carte a Macabeilor, scrisa pe la inceputul primului secol i.Hr., se spune ca Iuda a strans "pentru noi toti scrierile care fusese imprastiate datorita izbucnirii razboiului. Ele continui sa fie cu noi". (2 Macabei 2,14)
Pe la anul 132 i.Hr. nepotul lui Isus, fiul lui Sirah a tradus in greceste lucrarea ebraica a bunicului sau, numita Eclesiastul. El a adaugat la ea un prolog istoric, in care este mentionata de trei ori subimpartirea in trei parai a Canonului Vechiului Testament.
Tot aproximativ pe timpul acela a fost scrisa si prima carte apocrifa a Macabeilor. Se citeaza cartea Psalmilor (1 Macabei 7,16). Daniel este mentionat (1 Macabei 2,60), precum si cei trei prieteni al lui, impreuna cu Avraam, Iosif, Iosua, David, Ilie si alti oameni ai lui Dumnezeu din vechime. Impresia clara ce se obtine de aici este ca autorul cartii 1 Macabei considera cartea de unde isi primise informatia cu privire la Daniel ca fiind una din lucrarile vechi si nu ca o nouă adaugare din vremurile Macabeilor, asa cum pretinde inalta critica a Bibliei.
Prima marturie pe care o avem cu privire la folosirea termenului "Scriptura" pentru a desemna anumite parti ale Bibliei este Scrisoarea lui Aristeas (vezi secțiunile 155, 168, din lucrarea lui Charles, Apocrypha and Pseudepigrapha, vol. 29), scrisa, probabil, intre 96 si 63 i.Hr. Termenul acesta, intrebuintat de obicei de scriitorii de mai tarziu ai Noului Testament cu referire la carti ale Vechiului Testament, este folosit de Aristea pentru a desemna Pentateucul.
Mărturia lui Hristos și a apostolilor. – Domnul Hristos a marturisit nu numai cu privire la existenta intreitei subimpartiri a Bibliei ebraice (Luca 24,44), ci si cu privire la faptul ca ordinea succesiunii cartilor Ii era cunoscuta. Ordinea cartilor in Biblia ebraica este oarecum diferita de cea a Bibliilor moderne. Potrivit cu intreita subimpartire a Bibliei ebraice, deja explicata, sectiunea Scrierilor este ultima, avand cele doua carti ale Cronicilor (una singura in ebraica) la sfarsitul Vechiului Testament. Cand le spunea fariseilor ca de la ei se va cere socoteala pentru crimele savarsite "de la Abel si pana la sangele lui Zaharia, care a fost ucis intre altar si templu" (Luca 11,51; vezi Matei 23,35), Domnul Isus S-a referit la primul martir, Abel, mentionat in prima carte a Bibliei (Geneza 4,89), si la Zaharia, al carui martiraj este descris in ultima carte a Bibliei ebraice (2 Cronici 24,20-22). Daca Isus ar fi folosit cuvantul "pana la" intr-un sens cronologic, l-ar fi mentionat pe profetul Uria, care a fost ucis de Ioiachim la peste un secol dupa Zaharia (Ieremia 26,20-23). Declaratia Domnului Hristos ofera o dovada clara cu privire la faptul ca ordinea cartilor in Biblia ebraica era pe deplin stabilita pe vremea Sa.
Faptul ca Zaharia este numit "fiul lui Barachia" in Matei 23,35 si "fiul lui Iehoiada" in 2 Cronici 24:20 n-ar trebui sa fie explicat, cum fac unii comentatori, ca rezultat al confuziei lui Matei sau a unui alt copiator de mai tarziu, ca fiind "Zaharia, fiul lui Berechia", care a trait secole mai tarziu, pe vremea lui Darius I (Zaharia 1,1). Tatal lui Zaharia, Iehoiada, putea sa fi avut un al doilea nume, asa cum aveau multi iudei, sau Barachia putea sa fi fost fie bunicul dupa mama al Zaharia, fie chiar tatal lui real, iar Iehoiada sa fi fost bunicul mai renumit. Se cunoaste deprinderea ebraica de a folosi cuvantul "fiu" cu sensul de "nepot" (vezi 2 Regi 9,2.20). Oricare ar fi interpretarea corecta a acestei dificultati aparente, comentatorii incepand de la Ieronim au vazut aproape in unanimitate in Zaharia cel mentionat de Domnul Isus, pe omul din 2 Cronici 24,20.
Domnul Isus Hristos era, desigur, un ferm credincios in autoritatea Bibliei asa cum exista pe vremea Sa, si tot asa erau si ucenicii Sai. Lucrul acesta se vede clar din diferite declaratii. Domnul Isus le zicea fariseilor: "Va rataciti, pentru ca nu cunoasteti Scripturile." (Matei 22,29). El a oferit o dovada a mesianitatii Sale, citand cele trei subimpartiri ale Scripturii Vechiului Testament si zicand ca "trebuie sa se implineasca tot ce este scris despre Mine in Legea lui Moise, in Prooroci si in Psalmi" (Luca 24,44, vezi si versetele 25-27). De asemenea, El a asezat credinta in scrierile lui Moise pe aceeasi treapta cu credinta in invataturile Sale: "Daca nu credeti cele scrise de el", intreba Mantuitorul, "cum veti crede cuvintele Mele?" (Ioan 5,47; vezi si versetul 46). Pavel a afirmat ca Dumnezeu facuse anumite fagaduinte "prin proorocii Sai in Sfintele Scripturi" (Romani 1,2). El ii spunea lui Timotei, un conlucrator mai tanar: "Din pruncie cunosti Sfintele Scripturi… Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu" (2 Timotei 3,15.16). O alta afirmatie la fel de sigura este facuta de apostolul Petru: "Si avem cuvantul proorociei facut si mai tare;… nici o proorocie din Scriptura nu se talcuieste singura. Caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului, ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, manati de Duhul Sfant." (2 Petru 1,19-21). Declaratiile acestea arata clar ca Domnul Hristos si apostolii Lui erau ferm convinsi ca Vechiul Testament, Biblia din timpul lor, era inspirata si plina de autoritate.
Expresia "Vechiul Testament" este folosita pentru prima data cu referire la cartile Bibliei ebraice in vremea apostolica. Intr-un pasaj foarte mult discutat, apostolul Pavel spune ca o mahrama ramane peste privirea iudeilor pana in ziua de astazi "la citirea Vechiului Testament" (2 Corinteni 3,14). Comentatorii sunt impartiti in interpretarea pe care o dau termenului "Vechiul Testament" din pasajul acesta, dar intrucat Pavel se refera la ceva ce este citit de iudei, explicatia cea mai plauzibila este de a vedea in el fie o referire la Pentateuc, fie la intreaga Biblie ebraica. Deoarece termenul Vechiul Testament implica existenta termenului Noul Testament este posibil ca apostolul si alti crestini sa fi folosit termenul Noul Testament pentru scrierile care relatau viata si lucrarea Domnului Hristos – poate ca una din Evanghelii.
De asemenea, numeroasele citate din Vechiul Testament aflate in Noul sunt o importanta marturie despre autoritatea atribuita cartilor Vechiului Testament de catre autorii scrierilor crestine. Unele citate sunt scurte, iar multe expresii din cartea Apocalipsei sunt asemanatoare cu cele aflate in Daniel, dar s-ar putea ca in realitate sa nu fie citate.
Scriitorul acestui articol a numarat 433 citate clare in Noul Testament si a gasit ca 30 din cele 39 de carti ale Vechiului Testament sunt precis citate. Numele a 10 carti sau autorii lor sunt mentionati in 46 pasaje din Noul Testament; inspirația a 11 carti ale Vechiului Testament este atestata de citate introduse prin afirmatia ca autorul lor a fost Dumnezeu sau Spiritul Sfant, iar termenul "Scriptura" este aplicat în 21 de pasaje din 11 carti ale Vechiului Testament, in timp ce 73 de pasaje care contin afirmatii din Vechiul Testament sunt introduse prin termenul tehnic: "Sta scris".
Iudeii primului secol. – Filo din Alexandria (decedat aproximativ in anul 42 d.Hr.) a fost un filozof iudeu care a scris pe vremea Domnului Hristos. Lucrarile lui contin citate din 16 din cele 24 carti ale Bibliei ebraice. Faptul ca scrierile lui nu contin citate din Ezechiel, Daniel, Cronici si alte cinci carti mici poate fi intamplator.
Istoricul Iosif Flavius, scriind pe la anul 90 d.Hr., facea o declaratie foarte importanta cu privire la canon in lucrarea lui: "Impotriva lui Apion", care este citata aici din cauza insemnatatii ei:
"Noi nu avem nenumarate de carti netemeinice, in conflict unele cu altele. Cartile noastre, acelea care sunt acreditate pe buna dreptate, sunt doar douazeci si doua si cuprind raportul tuturor vremurilor.
"Dintre acestea, cinci sunt cartile lui Moise, cuprinzand legile si istoria traditionala de la aparitia omului pana la moartea legiuitorului. Perioada aceasta cuprinde ceva mai putin de trei mii de ani. De la Moartea lui Moise pana la Artaxerxe, care i-a urmat lui Xerxe ca rege al Persiei, profetii care de dupa Moise au scris istoria evenimentelor propriilor vremuri in treisprezece carti. Restul de patru carti contin imnuri catre Dumnezeu si reguli pentru comportarea in viata a omului." (Iosif Flavius, Impotriva lui Apion 1,8, ed. Loeb).
Declaratia lui Iosif Flavius ca Biblia iudeilor contine 22 de carti are nevoie de o explicatie, deoarece este stiut ca, inainte si in timpul lui, in Biblia ebraica erau in realitate 24 de carti. Impartirea facuta de el in 5 "carti ale lui Moise",13 carti ale "profetilor" si 4 carti de "imnuri catre Dumnezeu si reguli pentru comportarea in viata a omului", urmeaza mai degraba ordinea Septuagintei, decat a Bibliei ebraice, un procedeu usor de inteles, intrucat el scria pentru evreii care vorbeau greceste. Dar temeiul acestei declaratii că Biblia ebraica avea 22 de carti se datora probabil unui obicei evreiesc, care a aparut printre anumiti oameni care cautau sa potriveasca numarul cartilor Scripturii spre a fi in acord cu numarul literelor alfabetului ebraic. Probabil că Iosif Flavius a numarat Rut impreuna cu Judecatori si Plangerile lui Ieremia cu Ieremia, sau poate ca a omis doua dintre cartile care i s-ar fi parut lui de mai mica importanta.
Un alt autor iudeu al acelui timp, scriind lucrarea falsa numita 4 Ezra (cele două Esdra din Apocrife), este primul martor care arata clar ca numarul cartilor din Biblia ebraica era de 24.
Catre sfarsitul primului secol, sau pe la inceputul celui de al doilea, la Iamnia, la sud de Jaffa in Palestina, a avut loc un sinod al invatatorilor iudei. Sinodul acesta a fost prezidat de Gamaliel II, avand ca spirit predominant pe Rabi Akiba, invatatul iudeu cu cea mai mare influenta din vremea aceea. Intrucat unii iudei considerau anumite carti apocrife ca fiind de valoare egala cu aceea a cartilor canonice ale Vechiului Testament, evreii au dorit sa-si puna sigiliul oficial pe un canon care exista neschimbat de multa vreme și care se considera ca avea nevoie sa fie protejat de adaugari. Prin urmare, lucrarea acestui sinod nu a fost de a stabili canonul Vechiului Testament, ci doar de a confirma o pozitie sustinuta de secole cu privire la cartile Bibliei ebraice. Este adevarat totusi ca, in anumite cercuri, canonicitatea cartilor Eclesiastul, Cantarea Cantarilor, Proverbe si Estera era pusa la indoială. Dar Rabi Akiba, invatatul iudeu, cel mai mare si cu cea mai multa in fluenta al vremii aceleia, a risipit indoielile prin autoritatea si elocventa sa, iar cartile acestea si-au pastrat locul in canonul ebraic.
Biserica crestină timpurie – In scrierile primilor parinti bisericesti crestini, toate cele 24 de carti ale Bibliei ebraice erau acceptate ca fiind canonice. Numai in Biserica de Rasarit a existat ocazional o vaga indoiala cu privire la inspiratia cartii Estera. Cu toate acestea, cartile iudaice apocrife nu au fost acceptate de scriitorii timpurii ai bisericii crestine. Scrierile asa numitilor Parinti Apostolici, care si-au produs lucrarile dupa moartea apostolilor pana prin anul 150 d.Hr., nu contin citate reale din apocrife, ci numai cateva referiri la ele. Lucrul acesta arata ca scrierile apocrife la inceput nu se bucurau de egalitate cu scrierile canonice ale Vechiului Testament din partea acestor conducatori bisericesti.
Totusi, parintii bisericesti din perioadele mai tarziu nu prea au facut nici o deosebire intre apocrife si Vechiul Testament si au introdus citate din ambele colectii sub aceeasi formula. Fenomenul acesta nu pare ciudat, avand in vedere tendintele timpurii spre apostazie, ce se pot descoperi in multe cercuri ale bisericii crestine primare. Atunci cand a fost parasita simplitatea credintei crestine, oamenii s-au indreptat spre carti care sprijineau pozitia lor nebiblica cu privire la anumite invataturi si au gasit sprijinul lor partial in cartile apocrife iudaice, respinse chiar si de iudei.
Bisericile de Răsărit și de Apus – Ieronim (sec. al V-lea), traducatorul Bibliei in limba latina, numita Vulgata, care a devenit Biblia romano-catolica oficiala, a fost ultimul scriitor al bisericii sale, care a argumentat puternic numai in favoarea acceptarii adevaratelor scrieri ebraice si a respingerii apocrifelor. Totusi, pe vremea lui, cea mai mare parte a conducatorilor bisericii apusene au acceptat cartile apocrife și le-au acordat aceeași autoritate ca Vechiului Testament. Lucrul acesta se poate vedea din scrierile diferitilor autori ai Evului Mediu, in care unele invataturi ale Bisericii Catolice isi gasesc temeiul in Apocrife si din deciziile luate de diferite sinoade regionale (Hippo la 393, Cartagena la 397). Biserica Apuseana, in general, a recunoscut cartile apocrife ca avand valoarea cartilor canonice ale Vechiului Testament, dar scriitorii bisericilor rasaritene le-au folosit mult mai putin decat colegii lor apuseni.
Primul sinod ecumenic care a luat o hotarare in formarea acceptării cartilor apocrife ale Vechiului Testament a fost Sinodul din Trent. Obiectivul lui principal era de a face planuri pentru combaterea Reformatiunii. Intrucât reformatorii se straduiau sa indeparteze orice practica si orice invatatura care nu avea temei biblic, iar Biserica Romano-catolica nu-si putea gasi sprijin in Biblie pentru unele dintre doctrinele ei, decat dacă scrierile apocrife erau considerate parte din Biblie, aceasta a fost constransa sa le recunoasca drept canonice. Canonizarea s-a facut la 8 Aprilie, 1546, cand pentru prima data un sinod ecumenic a publicat o lista a cartilor canonice ale Vechiului Testament. Lista aceasta cuprindea nu numai cele 39 de carti ale Vechiului Testament ci si 7 carti apocrife, si adaugari apocrife la cartile Daniel si Estera. De la data aceea, aceste carti apocrife, care nu erau recunoscute drept catolice nici macar de iudei, au avut aceeasi valoare de autoritate pentru un romano-catolic, ca oricare alta carte a Bibliei.
Concepțiile protestante cu privire la canon – Reformatorii au acceptat cele 39 de carti ale Vechiului Testament ca fiind canonice fara nici o exceptie si aproape fara nici o rezerva. Totusi, cartile apocrife au fost in general respinse. Martin Luther le-a tradus in limba germana si le-a publicat cu observatia pe pagina titlului ca "ele sunt carti care nu sunt egale cu Sfintele Scripturi, dar de folos si bune de citit".
Biserica Anglicana a fost mai liberala fata de folosirea Apocrifelor. Cartea de Rugaciuni (The Book of Common Prayer) din 1662 prescria citirea anumitor parti din cartile apocrife la anumite sarbatori, ca la lectura zilnica timp de cateva saptamani, toamna. Totusi cele 39 de Articole face deosebire intre Apocrife si canonul biblic.
Biserica Reformata s-a ocupat de problema apocrifelor in timpul Sinodului de la Dordrecht, la 1618. Gomarus si alti teologi au cerut indepartarea Apocrifelor din Bibliile tipărite. Cu toate ca aceasta cerere nu a fost respectata, totusi condamnarea cartilor apocrife de catre conciliu a fost atat de viguroasa, incat de la data aceea Biserica Reformata s-a opus hotarat fata de folosirea Apocrifelor.
Cea mai puternica lupta impotriva cartilor apocrife a avut loc in Anglia, in cursul primei jumatati a secolului al XIX-lea. Intre 1811 si 1852 a fost produsa o mare cantitate de literatura care cerceta meritele si greselile acestor carti extracanonice ale Vechiului Testament. Rezultatul a fost o respingere generala Apocrifelor de catre conducatorii bisericesti si de catre teologi si o clara decizie a Societatii Biblice Britanice de a exclude de aici inainte Apocrifele din toate Bibliile publicate de societate.
Rezumat – Scurta privire asupra istoriei canonului Vechiului Testament duce la concluzia ca selectarea si colectionarea cartilor pe care le numim Vechiul Testament a avut loc in secolul al V-lea i.Hr., incepand cu Ezra si Neemia, cei doi mari conducatori ai acelei perioade de refacere care au exercitat cel mai probabil influenta dominanta in aceasta lucrare. Temeiul acestei concluzii este faptul ca Vechiul Testament nu contine nici o alta carte de mai tarziu. Traditia iudaica din secolul intai confirma aceasta concluzie.
Producerea Septuagintei, care a inceput in secolul al III-lea in Hr., este o dovada a existentei unui canon al Vechiului Testament la acea data. Alte marturii sunt citatele si referirile lui Isus, fiul lui Sirah, la Vechiul Testament, pe la inceputul secolului al II-lea i.Hr., apoi, edictul dat cativa ani mai tarziu de Antioh Epifanul, de a distruge cartile sacre a iudeilor, si declaratiile nepotului lui Isus, fiul lui Sirah, pe la 130 i.Hr., care mentioneaza intreita subimpartire a Bibliei ebraice si existenta traducerii grecesti pe vremea lui.
Domnul Isus Hristos si apostolii credeau in mod categoric in autoritatea si inspiratia Bibliei ebraice, cum se vede in numeroase marturii care sustin faptul acesta. Biblia lor avea aceleasi trei subimpartiri si probabil aceeasi ordine a cartilor, asa cum se gaseste in Biblia ebraica de azi. Mai mult, sute de citate luate din cel putin 30 de carti ale Vechiului Testament arata marea stima de care se bucurau aceste carti din partea Intemeietorului credintei crestine si a urmasilor Sai nemijlociti.
Istoria canonului Vechiului Testament in biserica crestina dupa epoca apostolica se concentreaza in jurul problemei acceptarii sau respingerii Apocrifelor iudaice. Cu toate ca aceste carti au fost respinse de apostoli si de scriitorii crestini chiar pana in secolul al II-lea, si in realitate, chiar si de iudei, aceste scrieri lipsite de autenticitate au aflat, din nefericire, o buna primire in biserica crestina spre sfarsitul secolului al doilea. Incepand de la data aceea, nu au mai fost indepartate din Biserica Romano-catolica. Reformatorii au adoptat o pozitie ferma in ce priveste respingerea Apocrifelor, dar dupa moartea lor cartile apocrife au patruns din nou in unele biserici protestante, desi in cele din urma au fost indepartate din majoritatea acestor biserici, in secolul al XIX-lea.
Mai serioasa este conceptia modernistilor cu privire la Vechiul Testament. Ei nu cred nici in inspiratia cartilor Vechiului Testament, nici in originea lor timpurie. Acest proces de secularizare, care pune Vechiul Testament pe aceeasi treapta cu orice alta literatura antica, este mai daunator pentru biserica crestina, decat nepasarea anterioara fata de Apocrife, intrucat distruge increderea credinciosului in originea divina a acestor carti ale Bibliei, despre care Domnul Hristos zicea: "Ele marturisesc despre Mine" (Ioan 5,39).
Prin urmare, fiecare credincios crestin trebuie sa fie convins cu privire la originea divina a acestor carti ale Vechiului Testament, prin intermediul carora apostolii crestini au dovedit temeinicia credintei si a doctrinelor lor. Faptul ca aceste carti au supravietuit diferitelor catastrofe nationale ale poporului iudeu din antichitate si atacurilor viclene ale fortelor intunericului dinauntrul si din afara bisericii crestine este o puternica dovada ca aceste carti s-au bucurat de protectia divina.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
