Transmiterea textului biblic
Textul Noului Testament si transmiterea lui
Colectarea cartilor Noului Testament a fost un proces lent din care ne-au ramas putine urme. Evangheliile si epistolele au fost scrise in perioade si locuri diferite si au fost trimise la destinatii diferite. Originalele au fost scrise probabil pe papirus, un fel de hartie subtire si fragila facuta din tulpina plantei de papirus, care creste iin mlastinile din Egipt si din Orientul Mijlociu. Ele erau scrise de mana cu pana si cu cerneala (Ioan 3), si de obicei, erau transmise prin mesageri la persoanele sau Bisericile pentru care erau destinate (Romani 16:1; Efeseni 6:21,22; Coloseni 4:7-9,16).
Este imposibil de stabilit cand au fost create primele colectii ale cartilor Noului Testament. Copii ale Evangheliilor si epistolelor trebuie sa fi fost in circulatie la o data timpurie. In scrierile lui Pavel exista franturi din cuvintele spuse de Isus, desi acestea s-ar putea sa fi fost luate din tradditia orala si nu din relatarile scrise. Toate epistolele lui Pavel sunt mentionate in 2Petru (3:15,16) inca inainte de sfarsitul primului secol, si ele trebuie sa fi fost publicate impreuna, intrucat nu apar niciodata singure in manuscrise. Pe la mijlocul secolului al doilea, Evanghelia dupa Luca a fost separata de Faptele apostolilor si a fost combinata cu Evangheliile ddupa matei, Marcu si Ioan, pentru a prezenta din patru unghiuri viata lui Hristos. Iustin Martirul (cca 140) a facut aluzie la "memoriile apostolilor", iar Irenaeus (cca 180) a mentionat pe nume cele patru Evanghelii. Tatian (cca 170) le-a combinat in prima armonie a Evangheliilor, numita Diatesaron, care a avut o circulatie larga in Biserica rasariteana si a fost folosita in general pentru citire in public pana la inceputul secolului al cincilea.
Celelalte scrieri ale Noului Testament, cunoscute ca epistolele generale(soboricesti) si Apocalipsa, nu au constituit de la inceput un grup fix, deoarece ele nu au aparut intr-o ordine uniforma in lucrarile celor mai vechi parinti ai Bisericii. Treptat, ele au fost in colectia mai mare alaturi de celelalte, pana cand, la inceputul secolului al treilea, a fost conturat Noul Testament in forma in care exista astazi.
Transmiterea textului
Cartile Noului Testament au fost reproduse la inceput fie de persoane individuale, pentru a le utiliza ei insisi, fie de scribide meserie pentru biserici si manastiri. De obicei, copiile erau facute cate una o data, dar pe masura ce au crescut cerintele, probabil ca sclavii pregatiti au transcris mai multe copii simultan, prin dictare. In procesul de transcriere s-au strecurat in manuscrise erori care au fost perpetuate de copistii ulteriori, asa incat a aparut un mare numar de variante. Pe masura ce s-au inmultit copiile, numarul de variante a avut tendinta sa creasca, dar insasi mutimea documnetelor a marit probabilitatea ca textul original sa fie pastrat in cel putin cateva dintre ele.
De la inceputul secolului al doilea pana la sfarsitul celui de-al treilea, Biserica a suferit persecutii intermitente din partea stapanirii romane. Crestinii erau arestati, judecati de judecatorii locali si condamnati la moarte. Deseori Scripturile lor erau confiscate, si ca urmare umlte manuscrise au fost distruse, iar altele au fost deteriorate, facand supraveituirea lor precara. Pe un manuscris al Evangheliilor datand din secolul al cincilea, Codex Washingtoniensis(W), se vad urme care arata ca a fost copiat din cateva surse diferite care s-ar putea sa fi fost fragmente mai vechi care au supravietuit devastarii ce a insotit persecutia initiala de Diocletian (302-311 dCr.). In timpul acestei perioade, producerea de manuscrise trebuie sa fi fost sporadica si porbabil ca multe copii au fost facute de persoane care aveau prea putina educatie sau deprindere de a scrie. Divergentele majore in textul Noului Testament dateaza din perioada dinainte de Constantin cel Mare si poate reflecta presiunile si confuzia care au dominat lumea crestina.
Odata cu incetareea persecutiei in urma victoriei lui Constantin si cu adoptarea crestinismului ca religie de stat in anul 313 dCr., crestinii au inceput sa pregateasca texte scripturale pentru folosire publica. Constantin insusi a comandat cincizeci de exemplare ale Bibliei ca sa fie distribuite la marile biserici din cetatile imperiului roman. Aceste "editii autorizate" au devenit fara indoiala prototipuri pentru multe manuscrise mai mici, in timp ce alte manuscrise, care s-ar putea sa fi fost mai vechi, au fost reproduse in manastiri si in comunitatile mai mici. Din secolul al patrulea si pana in secolul al doisprezecelea. Noul Testament a fost publicat fie pe portiuni, cum sunt Evangheliile sau epistolele lui Pavel, fie in volume complete numite "pandecte".
In acest proces au fost folosite noi materiale de scris. Papirusul era prea fragil pentru a fi folosit in serviciile publice sau in bibliotecile manastirilor. Scribii foloseau in genere "vellum", foi subtiri din piele de vitel sau pergament, confectionat din piei de miel. Din vremea lui Constantin si pana in epoca tiparulu, aceste materiale au dominat; hartia a fost necunoscuta pana la o data relativ tarzie.
In ciuda capacitatii mediocre si a cunostitelor limitate ale multor scribi, texul pe care l-au reprodus ei a fost surprinzator de corect. Manuscrisele pe care le aveau la dispozitie pentru copiere contineau deseori greseli. Neatentia si prejudecatile au afectat uneori judecata scribului care a modificat sau a "corectat" originalul. Pe de alta parte, unii dintre scribii ale caror nume sunt cunoscute din semnaturile lor erau fenomenali de exacti si arata prin exactitatea lor uluitoare ca s-au straduit sa urmeze cu fidelitate originalul. Desi nici unul dintre ei nu era infailibil, putini dintre ei au modificat sau au falsificat textul in mod deliberat.
Sursele textului
In ciuda numeroaselor posibilitati de eroare, Noul Testament este probabil cea mai demna de incredere lucrare scrisa care a supravietuit din antichitate. Pentru reconstituirea textului lui exista mai multe resurse decat pentru orice alt document din epoca clasica. Un fragment mic de papirus, Fragmentul Rylands din Evanghelia dupa Ioan, s-ar putea sa fi fost scris la mai putin de cincizeeci de ani de la moartea autorului Evangheliei, in timp ce papirusul Chester Beatty, care a continut initial o mare parte a Noului Testament, a fost produs in jurul anului 250 dCr. Prin contrast, dialogurile lui Platon, lucrarile dramaturgilor greci si poemele lui Virgilius ne-au parvenit numai prin cpoii foarte putine la numar si care in viitor sa fie descoperit un papirus din primul secol, continand vreo Evanghelie sau vreo epistola, ducand astfel textul scris pana in a doua generatie a Bisericii crestine.
Pentru recontituirea textului Noului Testament exista in prezent cinci tipuri diferite de surse. Prima si cea mai importanta dintre acestea o constituie manuscrisele care contin textul grecesc si care au fost pastrate din vremuri stravechi. Fragmentul Rylands, care a fost mentionat mai sus, o bucata patrata de papirus cu latura de 4cm, papirusul Chester Batty, care contine portiuni din Evanghelii, Faptele apostolilor, epistolele lui Pavel, Apocalipsa si Papirusul Bodmer, care contine scrieri ale lui Ioan, dateaza din secolul al treilea sau mai de mult. Cele mai vechi manuscrise cuprinzatoare sunt Aleph, sau Codex Sinaiticus, aflat acum in British Museum, si B, sau Codex Vaticanus, apartinand Bibliotecii Vaticanului din Roma. Amandoua au fost scrise in secolul al patrulea si s-ar putea sa fi fost printre copiile pe care le-a comandat Contantin pentru biserici. Initial, ele au continut intreg Noul Testament, desi din amandoua s-au pierdut cateva pagini.
Manuscrisele amintite mai sus apartin categoriei cunoscuta ca "unciala", numita astfel pentru ca textul era scris cu litere mari de peste doi centimetri. Este evident ca ele au fost pregatite pentru citirea in public si au fost copiate cu multa grija. Din acest motiv textul uncial este socotit in genere cel mai demn de incredere.
Un al doilea text, numit "cursiv", a folosit scriere cursiva de mana. Literele, in loc sa fie scrise separat, ca in manuscrisele unciale, erau legate prin ligaturi. Multe manuscirse cursive erau pentru folosinta privata; altele au fost pregatite pentru citire in public. In genere, ele apartineau unei perioade mai tarziu decat uncialele, incepand cu secolul al zecelea si pana in secolul al cincisprezecelea, dupa introducerea tiparului in Europa. In unele cazuri, ele par sa fi pastrat un text paralel cu cel al manuscriselor unciale; majoritatea contin textul larg raspandit al Bisericii bizantine.
O alta sursa de informatii o constituie numeroase "versiuni" sau traduceri care au fost facute in perioada de expansiune misionara a Bisericii. Pe masura ce Evanghelia a fost raspandita in partea de apus a imperiului roman, unde se vorbea limba latina, si inspre rasarit, in tinuturile aramaice din Orientul Mijlociu, Scripturile au fost traduse in latina si in siriana. Aceste doua versiuni s-ar putea sa fi fost produse deja in a doua jumatate a secolului al doilea si s-au bazat pe manuscrise grecesti mai vechi decat orice manuscris care a supravietuit pana acum. Desi nu este cuvantul exact folosit in scrierea originala, versiunile redau destul de exact ordinea generala si continutul textului original.
Exista un mare numar de manuscrise latine care dateaza din secolul al patrulea pana insecolul al saptelea, iar unele sunt chiar mai vechi. Exista prea putina uniformitate intre ele; au existat aproape la fel de multe versiuni cati copisti. Explicatia este ca ele au fost produse in mod independent una de alta, sau ca prima traducere a fost modificata atat de mult si copiata atat de neatent incat variantele s-au inmultit cu repeziciune. Prima alternativa pare mai probabila, deoarece liderii Bisericii apusene din primele veacuri vorbeau atat greaca cat si latina si foloseau intr-o mai mare masura Testamentul grecesc pentru studiu si pentru invatatura. Unele dintre manuscrisele vechi, cum este Codex D (Bezae) din secolul al cincilea, erau biligve, aratand prin aceasta ca persoanele care le-au folosit cunosteau mai bine latina decat greaca.
Proliferarea traducerilor latine a devenit atat de derutanta incat Papa Damasus, in anul 384 dCr., l-a insarcinat pe Ieronim sa produca o noua versiune latina standard. Folosind cele mai vechi manuscrise grecesti pe care le-a putut gasi, el a corectat textul latin si a produs versiunea Vulgata (obisnuita), care continua sa fie Biblia standard a Bisericii romano-catolice.
Versiunea siriana veche este reprezentata in principal de doua manuscrise ale Evangheliilor: Manuscrisul Curetonian siriac, descoperit de Willian Cureton in British Museum printre niste manuscrise aduse de la o manastire din desertul Nitrian din Egipt, si Manuscrisul Sinaitic siriac, care a fost gasit in anul 1892 de doua surori Agnes Lewis si Margaret Gibson, in manastirea Sf. Caterina de la Muntele Sinai. Acesta din urma este un palimpset, dateaza din secolul al cincilea, si multe pasaje din ele se aseamana mult cu vechile manuscrise latine.
Alaturi de aceste versiuni, ar trebui sa notam si lucrarea lui Traian,Diatesaron, prima incercare de a intocmi o armonie a celor patru Evanghelii, datand din secolul al doilea. Un fragment descoperit recent arata ca Diatesaron exista atat in greaca cat si in siriaca si ca armonia siriaca era o traducere. A fost folosita pe larg mai ales in Biserica rasariteana, pana la inceputul secolului al cincilea, cand Rabbula, episcopul de Edesa (411 dCr.), a decretat ca bisericile trebuie sa foloseasca cele patru Evanghelii independente, cunoscute sub numele de "cele separate". El a patronat versiunea Peshitta, un echivalent siriac al traducerii Vulgata, care este in prezent versiunea oficiala a Bisericii siriene.
In secolele care au urmat, au fost produse alte versiuni, unele direct din textul grecesc, altele din latina sau siriaca. Versiunea armeniana veche, cunoscuta acum numai prin pasaje sporadice care apar intr-o versiune armeniana mai noua, versiunile georgiana, coptica, etiopiana si gotica au fost produse inainte de inceputul secolului al saptelea. Ele au pastrat asemanari cu textele vechi, dar sunt mai putin de o mie de versiuni ale Noului Testament sau ale unor parti ale lui, dar ele nu afecteaza caracterul esential al textului, care este deja bine conturat.
O a treia sursa importanta de cunostinte cu privire la textul primar o constituie scrierile parintilor Bisericii, conducatorii si invatatorii crestinismului din primele sase secole, care au folosit pe larg limbajul Noului Testament in predicile si in cartile lor. In multe cazuri, referirile sunt doar aluzii; un maree numar dintre ele par sa fie inexacte, dar pot fi identificate; in alte cazuri, sunt citate suficient de multe versete consecutive ca sa arate calr care a fost textul original. In ciuda faptului ca multe dintre aceste "citate" erau disperate, o parte atat de mare din Noul Testament apare in scrierile patristice, incat, daca ar fi pierdute toate copiile Noului Testament, pe baza acestor lucrari textul ar putea fi reconstituit aproape in intregime, cu exceptia catorva versete. Armonia dintre aceste aluzii sau citate si pasajele din diferite manuscrise furnizeaza indicii valoroase pentru stabilirea datei, locului de origine si tipului de text pe care-l reproduc.
De exemplu, Ciprian, un predicator crestin care a trait in Africa deNord in jurul anului 250 dCr., a citat pe larg dintr-o versiune latina. Citatele sale corespund indeaproape cu pasajele din manuscrisul K, un manuscris latin vechi din secolul al patrulea sau al cincilea. Armonia dintre ele arata ca manuscrisul K contine un text care trebuie sa fi fost raspandit pe larg in Africa de Nord pe la jumatatea secolului al treilea si, prin urmare, este mai vechi decat Vulgata lui Ieronim.
"Lectionarele", sau colectiile de texte folosite in inchinarea liturgica a Bisericii, pastreaza unele pasaje din Evanghelii si din epistole. Ele sunt mult mai putin importante decat sursele mentionate anterior, intrucat este evident ca sunt incomplete si intrucat dateaza in cea mai mare parte din secolul al noualea sau mai tarziu.
