Necesitatea unui studiu temeinic al textului. – Cartile Noului Testament au fost scrise cu vreo 14 secole inainte ca arta tiparului sa fi fost inventata in lumea occidentala. Timp de secole iindelungate unica metoda de reproducere a Bibliei era de a copia textul ei cu mana. Intrucat toate manuscrisele originale ale Scripturilor s-au pierdut, Noul Testament se gaseste acum numai in copii, cele dintai din ele fiind facute la multi ani dupa moartea autorilor originari. Aproape cu siguranta nici una din copiile existente astazi nu au fost facute dupa scrierile originale, ci dupa alte copii. In procesul de copiere a Scripturilor timp de secole s-au strecurat diferite greseli de copiat iin manuscrisele biblice ulterioare.
Lucrarile tiparite pot fi controlate iin ce priveste exactitatea daca este la dispozitie manuscrisul autorului. Se pot face schimbari si cercetari cand este publicata o noua editie, iar astfel de schimbari se pot usor recunoaste prin comparatie cu editii mai timpurii. Insa procesul este diferit cu privire la lucrarile care au fost transmise prin scris de mana timp de secole si ale caror manuscrise originale nu sunt disponibile. In acest caz este necesara adesea comparatia stiintifica laborioasa iinainte ca eruditul sa poata crede ca probabil a ajuns la exprimarea originala a fiecarui pasaj. Desi numai cateva din miile de diferente din manuscrisele Noului Testament au iinsemnatate teologica, totusi, iintrucat teologul si cercetatorul biblic trebuie sa-si iintemeieze credinta pe exprimari autentice ale scriitorilor Bibliei, lucrarea de a obtine un text demn de incredere este extrem de importanta.
De aceea sarcina eruditului textual este sa studieze cu grija toate manuscrisele existente ale Noului Testament pentru a stabili un text care este atat de aproape de original cat este omeneste cu putinta. O astfel de lucrare este iin general cunoscuta sub numele de critica textuala sau inferioara. In contrast cu critica superioara sau literara, care a contribuit mult la subminarea credintei in Cuvantul lui Dumnezeu, critica inferioara nu se ocupa cu Biblia ca atare. Mai degraba ea se straduieste ca, printr-un studiu critic si sarguincios, sa descopere si sa elimine greselile copistului si astfel sa ajunga la o forma a textului biblic care este pe cat se poate de asemanatoare cu aceea care a iesit din mainile scriitorilor originari. O astfel de lucrare a fost extrem de aducatoare de satisfactii, iar realizarile si descoperirile ei au contribuit mult iin anii recenti pentru a restabili increderea iin textul biblic.
In ce priveste un studiu al criticii textuale a Noului Testament, vezi p. 175-189.
Natura diferentelor textuale. – Multe din manuscrisele acestea au fost produse nu de scribi de profesie ci, mai ales in primele secole cand bisericile erau iinca sarace, de crestini care aveau putina educatie. Caligrafia defectuoasa, multe greseli ortografice si alte erori de transcriere datorita nefamiliarizarii cu arta scrisului arata ca asa au stat lucrurile.
O eroare tipica de copist este inlocuirea de sinonime intre ele ca de pilda "a vorbi", "a spune" sau "a zice". Multe schimbari de felul acesta apar iin manuscrisele Noului Testament, desi intelesul textului iin cazuri de felul acesta nu estee afectat. De pilda, unele manuscrise au cuvantul elthon, "venit", in loc de erchontai, "vin", in Matei 25,11. Diferenta este numai de timp si se poate sa nu fie observabila la traducere.
In multe locuri succesiunea cuvintelor difera de la un manuscris la altul chiar daca ideea poate fi identica. Cele mai multe din acestea n-au importanta, asa cum arata un exemplu din Matei 4,1. Mai jos sunt traduceri literale a patru manuscrise diferite ale Noului Testament:
1. "Atunci Isus a fost dus in pustie de duhul spre a fi ispitit de diavolul."
2. "Atunci Isus a fost dus de duhul iin pustie spre a fi ispitit de diavolul."
3. "Atunci Isus a fost dus in pustie spre a fi ispitit de diavolul."
4. "Atunci Isus a fost dus in pustie spre a fi ispitit de duhul."
Prima exprimare este aceea din Codex Vaticanus, din secolul al IV-lea, a doua din Codex Sinaiticus, tot din secolul al IV-lea si dintr-un alt manuscris din secolul al IX-lea; varianta a treia si a patra sunt din manuscrise medievale mai tarzii.
Un alt tip de greseala care apare deseori este omisiunea de cuvinte, expresii si chiar randuri iintregi. Orice dactilograf stie cat de usor este sa se sara de la un cuvant la acelasi cuvant cateva randuri mai jos pe pagina si astfel sa treaca cu vederea intreaga sectiune care se afla iintre aceste cuvinte. Carturarii numesc aceasta o eroare homoeoteleutica. In manuscrisele Noului Testament se intalnesc nu numai acest fel de omisiuni din text, ci si altele.
In alte cazuri apar adaugiri la text. De pilda, articolul hotarat este adaugat la substantive in anumite pasaje care nu-l au in manuscrisele cele mai vechi, cuvantul "Hristos" este adaugat acolo unde textul cel mai vechi are numai "Isus", si la fel atributul "sfant" este adaugat la cuvantul "Duhul".
Alte diferente sunt datorate greselilor de ortografie si confundarea cuvintelor care par similare pentru ochi, dar au diferite sensuri pentru alte variante. Intrucat manuscrisele timpurii ale Noului Testament erau scrise numai cu litere majuscule, fara spatii intre cuvinte, fara semne de punctuatie si fara accente, era usor pentru ochiul neexersat sa citeasca gresit anumite cuvinte. Mai departe, unele manuscrise arata ca note scrise pe margini de catre cititori erau uneori gresit considerate ca facand parte din textul original de catre un copist ulterior si au fost incorporate in noile manuscrise. Fara indoiala astfel de copisti au considerat ca nota marginala era o omisiune trecuta cu vederea de un copist anterior si ca fusese pusa pe margine dupa ce fusese descoperita presupusa eroare. In felul acesta adaugiri care nu se gaseau in copiile mai vechi au aparut iin manuscrisele ulterioare.
Pe langa toate aceste diferente neintentionat pricinuite de imperfectiunea omeneasca, alte schimbari apar in unele manuscrise ulterioare, care dau la iveala un efort studiat de a inbunatati textul. In unele cazuri, pasaje dificile au fost facute mai simple prin observatii explicative; in altele cuvinte aspre au fost inlocuite prin altele mai blande; iar in altele constructii gramaticale neobisnuite au fost inlocuite cu unele mai obisnuite. Unii copisti ai Evangheliilor arata influenta expresiilor similare in texte paralele si altii au schimbat citate nefamiliare din Vechiul Testament pentru a fi de acord cu textul, familiar pentru ei, al Vechiului Testament.
Intrucat cartile Noului Testament au gasit o larga distribuire si multe mii de copii au fost facute de oameni cu diferite capacitati lingvistice, nu e dificil sa se inteleaga cum au aparut variante in manuscrisele Bibliei. Conducatorii bisericesti au observat aceste diferente si au facut eforturi din timp in timp pentru a se ajunge la un text uniform prin revizuire. Astfel ei au declarat uneori anumite exprimari ca fiind corecte, desi aceste versiuni nu erau totdeauna bazate pe dovezi de manuscrise timpurii. In felul acesta biserica a consfintit un text grecesc – cel bizantin (vezi p. 145) – care timp de secole a fost in general acceptat, desi probabil era diferit in multe detalii de la textul cunoscut bisericii primare.
Restaurarea textului original. – Discutia de mai sus a aratat natura variantelor textuale pe care le intalneste cercetatorul manuscriselor Noului Testament. Pentru a reconstrui un text care este aproape identic pe cat este cu putinta cu cel original, el trebuie sa inscrie si sa indeparteze aceste variante. Aceasta cere multa lucrare critica, stiintifica.
Fiecare manuscris biblic existent trebuie mai intai sa fie gasit, studiat si reprodus in facsimil fotografic. Astfel, textele acestea devin disponibile pentru eruditi in general, nu numai pentru cativa carturari care s-ar putea sa locuiasca iin apropierea locului unde sunt ele pastrate. Acest proces este indeosebi necesar pentru manuscrisele cele mai vechi, deoarece, in general vorbind, ele au cea mai mare valoare pentru studii textuale.
O comparatie a manuscriselor mai vechi cu cele de data mai recenta da la iveala greseli care usor pot fi recunoscute si eliminate. Uneori aceleasi greseli apar intr-un numar de manuscrise care se leaga toate in trecut cu o anumita forma de text, numita arhetip. Daca acest arhetip exista, savantii pot lasa atunci la o parte ca fara importanta pentru studii textuale toate copiile ulterioare bazate pe el. Apoi ei compara diferitele arhetipuri iintr-un efort de a ajunge la ceea ce este probabil exprimarea originala a tuturor manuscriselor. Lucrarea aceasta de precizare a arhetipului celui mai timpuriu cu putinta pe, temeiul iintregului material manuscriptic la iindemana este numita reviziune.
Lucrarea criticii textuale este mult mai dificila decat ar putea parea din descrierea anterioara. Legatura diferitelor manuscrise intre ele nu este totdeauna usor de recunoscut, intrucat unele dintre ele nu sunt descendenti clari ai unui arhetip, ci sunt hibrizi in forma. Eruditul Noului Testament nu trebuie sa se lupte numai cu aceste probleme; el mai trebuie sa compare si critic traducerile si citatele cele mai timpurii ale pasajelor din Noul Testament din scrierile parintilor bisericesti si sa cantareasca dovezile lor fata de acelea ale manuscriselor.
Se stie ca exista aproape 5.200 de manuscrise ale Noului Testament grec. Acest numar mare sporeste munca eruditului textual. In acelasi timp, insa, ii permite sa ajunga la rezultate mai temeinice si mai satisfacatoare decat daca ar fi avut numai cateva marturii de text timpuriu, cum este cazul, de exemplu, cu savantul care lucreaza in domeniul literaturii nebiblice, unde exista, de obicei, numai cateva copii timpurii. Astfel, vestita Constitutie ateniana a lui Aristotel si Didache, o lucrare crestina din secolul al II-lea sunt fiecare in parte cunoscute numai dintr-o singura copie tarzie. In astfel de cazuri este imposibil de a se preciza forma originala a acestor texte.
Materiale de scris si stiluri. – Diferite materiale de scris erau la dispozitia scriitorilor Noului Testament. Pe vremea lor, oamenii scriau in mod obisnuit pe cioburi de olarie, pe tablite de lemn acoperite cu ceara, pe piele, pe pergament si pe papirus. Pentru documente mai lungi sau pentru lucrari literare, ca de exemplu cartile Noului Testament, papirusul era materialul cel mai ieftin si cel mai obisnuit folosit.
Papirusul. – Materialul acesta de scris si-a avut originea in Egipt. Cele mai timpurii documente egiptene pe papirus dateaza din a VI-a Dinastie egipteana in mileniul al III-lea ii.Hr. De la 1100 i.Hr. exista dovada ca sulul de papirus era un obiect favorit de export, pe care egiptenii il schimbau pe lemn de cedru in portul orasului Ghebal. De la Ghebal fenicienii il duceau in toate partile lumii Mediteraneene. Grecii au schimbat numele Ghebal in Byblos si intrucat ei isi primeau materialul de scris din orasul acela, l-au numit ca si sulurile facute din el, cu numele de byblos, care pe calea limbii latine si-a facut intrarea in limba engleza iin cuvantul Biblia, Cartea cartilor, sau in cuvinte ca bibliografie si bibliofilie. Dupa ce Egiptul si-a deschis granitele pentru straini sub Psamtik I (663-609 ii.Hr.), papirusul a devenit materialul de scris principal in lumea antica si a detinut locul acesta timp de multe secole. In Alexandria, in cursul perioadei ptolemeice si romane existau mari fabrici si depozite de papirus.
Papirusul era facut din tulpina plantei papirus, care in timpurile antice crestea din plin in desisurile Deltei Nilului. Tulpina era taiata cu un cutit ascutit in fasii subtiri lungi cam de 10 inci, care erau asezate in doua straturi perpendiculare unul pe altul, asa ca fibrele se gaseau orizontal pe o parte si vertical pe cealalta. Aceste straturi erau apoi lipite cu o solutie cleioasa si erau supuse la presiune. Dupa ce foile patrate formate in felul aceste se uscau, suprafetele erau netezite prin frecare cu piatra ponce. De obicei era folosita pentru scris numai partea pe care fibrele mergeau orizontal, dar din motive de economie se scria uneori pe ambele fete. In Apocalipsa 5,1 Ioan vorbeste de suluri de papirus cu scrisul pe ambele fete.
Pentru o scrisoare, o cerere sau pentru alte comunicari scurte, de obicei era suficienta o singura foaie. Insa compozitiile literare necesitau un sul, care era facut lipind unele de altele mai multe foi. Lungimea cea mai obisnuita a unui astfel de sul era de aproape 30 de picioare, dar unele erau considerabil mai lungi. Cel mai vechi gasit, marele Papirus Harris, care se afla acum iin Muzeul Britanic, are o lungime de 143 de picioare.
Aceste suluri sau carti, numite de Greci biblia si de romani volumina, puteau fi vazute in biblioteci publice si particulare si in librariile oraselor mari iin cursul perioadelor elenistica si romana. Evangheliile si epistolele originale ale Noului Testament au fost cel mai probabil scrise pe suluri de papirus, care erau destul de mari pentru cea mai lunga carte singulara a Noului Testament, Faptele Apostolilor. Pentru o epistola scurta ca Filimon, 2 si 3 Ioan sau Iuda era suficienta o singura foaie.
In cursul secolului al II-lea d.Hr. si-au facut aparitia cartile legate. Un numar de foi albe erau puse una peste alta si apoi impaturite pe la mijloc si cusute laolalta pe la indoitura asa cum sunt cusute colile la o carte moderna. O astfel de carte este umita codex.
Penita pentru scriere pe papirus era facuta dintr-o trestie al carei varf era batut si facut o pensula fina. Cerneala era un amestec de funingine, apa si o substanta cleioasa. Scrierea era iin coloane de diferite latimi si continea de obicei de la 14 la 30 de litere.
Pergament. – Cel mai bine pastrate si mai vestite manuscrise ale Noului Testament nu sunt pe papirus, ci pe pergament, un material facut din piei de anoimale tinere:capre, oi, vitei antilope. Pieile acestea erau argasite cu var, rase, razuite, inmuiate si intinse pe un cadru. Desi procesul acesta fusese aplicat de secole in argasirea pieilor, oamenii din Pergam l-au dus la o asa stare de dezvoltare in cursul secolului al II-lea i.Hr., incat materialul si-a primit numele de la orasul acesta. Cuvantul pentru pergament iin spaniola este inca pergamino si in limba germana Pergament. Un manuscris pe pergament era numit de greci o diphthera si de latini o membrana, un cuvant pe care Pavel l-a imprumutat iin 2 Timotei 4,13.
In cursul perioadei imperiale tarzii pergamentul a inlocuit papirusul in asa masura incat acesta din urma si-a pierdut importanta. In felul acesta manuscrisele biblice produse pe vreme aceea, ca de pilda Codex Vaticanus si Codex Sinaiticus din secolul al IV-lea, erau scrise pe pergament. Istoricul bisericesc Eusebiu relateaza ca in anul 331 d.Hr. imparatul Constantin a comandat 50 de copii pe pergament ale Scripturilor pentru bisericile din Constantinopol, noua capitala a imperiului (Viata lui Constantin, IV.36).
Codicele de pergament erau de obicei facute asezand patru foi dreptunghiulare una peste alta, iimpaturindu-le la mijloc si cosandu-le laolalta pe iindoitura, ca o carte moderna. IIn general vorbind aceasta este si acum metoda de a lega carti.
Cerneala folosita de obicei pentru a scrie pe pergament nu era cerneala de carbon folosita pentru papirus, care putea fi spalata usor, ci o cerneala confectionata din fier si fiere. Penita fina ca o pensula folosita pentru papirus a fost inlocuita iin perioada greaca si romana prin penita crapata, facuta tot din trestie sau metal. Linii orizontale egal spatiate, imprimate pe pergament cu un stil de metal, ajutau sa se dea scrisului o infatisare uniforma, iar linii verticale asemanatoare marcau latimea coloanei si marginile. Intrucat imprimarile acestea se prezentau pe fata opusa ca linii iesite iin afara, ele erau trase numai pe o fata.
Scribii de profesie produceau cele mai multe manuscrise pe pergament. Editii de lux cu foi de pergament extra fine se puteau obtine prin comanda speciala. In astfel de cazuri scrisul era facut cu grija extraordinara si literele initiale erau opere de arta. Unele pergamente erau vopsite in rosu purpuriu si scrise cu cerneala de argint sau de aur, cum arata de pilda bibliotecile din Patmos, Leningrad, Viena, Londra si Roma. In cursul Evului Mediu scribii adaugau adesea tablouri miniaturale la textele lor.
Pergamentul era un material scump pentru scris si adesea, in vremuri de stramtoare economica, bibliotecile si bisericile nu-si puteau permite sa cumpere suluri sau codice noi ca material de scris. In astfel de cazuri se recurgea adesea la obiceiul nefericit de a refolosi manuscrisele vechi care pareau sa-si fi indeplinit scopul. Manuscrisul vechi era spalat cu sapun si apa si daca scrisul nu iesea cu un astfel de tratament, era folosita piatra ponce si bricege pana cand cea mai mare parte a scrisului vechi disparea. Un manuscris scris pe astfel de pergament refolosit este numit codex rescriptur, "codice rescris" sau palimpsest, "unul razuit din nou". De obicei primul text mutilat, fiind cel mai vechi, este cel mai important. El este adesea foarte greu de descifrat si restaurarea sa cere mult studiu rabdator si atent. Tratamentele chimice n-au avut succes in general in a ajuta la descifrarea palimpsesturilor, dar fotografierea cu raze infrarosii a avut succes. Cele doua manuscrise biblice de tipul acesta extrem de vestite sunt Codex Ephraemi din Paris si un manuscris siriac al Evangheliei din manastirea Sf. Caterina de la Mt. Sinai.
Pergamentul a ramas materialul de scris cel mai important pana in secolul al XVI-lea, dar de atunci a predat locul sau hartiei. Inca din secolul al II-lea ii.Hr. chinezii au inventat hartia si, desi arabii au introdu-o in lumea Occidentala in secolul al VIII-lea, lumea apuseana nu a folosit-o in mod general decat din secolul al XIII-lea.
Unciale si minuscule. – Exista o impresionanta deosebire intre scrisul documentelor grecesti antice obisnuite ca scrisorile si notele de plata si acela al lucrarilor literare. Cele dintai sunt scrise intr-un fel cursiv, cu multe litere legate, dar cele din urma erau scrise aproape exclusiv cu litere majuscule bine separate. Obiceiul acesta a continuat sa fie in uz pana iin secolul al VIII-lea. In contrast cu manuscrisele ebraice, in care cuvintele erau separate fie printr-un semn fie printr-un spatiu, aceste manuscrise grecesti nu prezinta nici o despartire de felul acesta. Semne de punctuatie, accente ca si semnele de respiratie tari si moi lipseau, de asemenea, in astfel de texte. Astfel, in manuscrisele Noului Testament timpurii pasajul: "Eu sunt Alfa si Omega", cand este transliterat in litere majuscule engleze, are iinfatisarea aceasta: EGOEIMITOALPAKAITOO; dar cand este separat in cuvinte si scris cu litere mici, apare ca ego eimi to alpha kai to o. Literele grecesti majuscule sunt numite "unciale" o forma prescurtata a lui literae unciales, "litere de marimea degetului"; in consecinta, un codex scris intr-o astfel de scriere este cunoscut ca un codex uncial sau simplu un uncial.
Scrisul cursiv cu litere mici era obisnuit iin antichitate iin lucrari neliterare. IIn Evul Mediu timpuriu stilul acesta a patruns treptat in domeniul scrierii de carti, dar iintr-o forma mai frumoasa si mai eleganta decat era mai inainte. Astfel de litere mici, ca si manuscrisele scrise cu ele, sunt numite minuscule, care inseamna, literal "cam mici". Cel mai timpuriu manuscris biblic cunoscut scris cu minuscule este un text grecesc care se afla acum la Leningrad, care poarta data 835 d.Hr. Din secolul al IX-lea tarziu, minusculele au inlocuit din ce iin ce mai mult uncialele, pana cand iin secolul al X-lea sau al XI-lea iin cele din urma au fost complet demodate. Manuscrisele biblice grecesti pana la si inclusiv secolul al VIII-lea erau deci exclusiv unciale, cele din secolul al IX-lea si al X-lea sunt partial unciale si partial minuscule si toate incepand din secolul al XI-lea sunt minuscule.
Scrisul este astfel unul din factorii care ajuta la stabilirea varstei manuscriselor biblice. Alte dovezi sunt forma literelor, configuratia scrisului de mana, felul prescurtarilor folosite si legatura literelor cu liniile trase. Luati la un loc toti acesti factori fac cu putinta ca un paleograf sa stabileasca de obicei, iin cuprinsul unor limite iinguste, varsta documentelor scrise, chiar si atunci cand ele nu poarta data.
Scribii obisnuiti sa scrie coloane inguste pe papirus au pastrat deprinderea aceasta cand scriau pe foi de format mult mai mare de pergament si deci scriau mai multe coloane pe fiecare pagina. Cele mai vechi manuscrise biblice destul de complete Sinaiticus, Vaticanus si Alexandrinus au, respectiv, cate patru, trei si doua coloane fiecare . Cele mai multe manuscrise biblice de tip uncial au doua coloane, la fel cu Bibliile engleze moderne tiparite. Minusculele, iinsa, contin de obicei numai o coloana pe pagina, intrucat in decursul timpului formatul foilor cartii a devenit tot mai mic.
Un alt aspect extern al manuscriselor biblice antice, care ajuta pe cercetatorul Noului Testament sa inteleaga anumite probleme de exegeza este faptul ca despartirea cuvintelor la sfarsitul unui rand era facuta arbitrar, fara nici o regula. IIn felul acesta un cuvant putea fi despartit dupa oricare litera a lui. Lucrul acesta a dat nastere la anumite variante iin manuscrise si traduceri ale Bibliei. De pilda, iin Marcu 10,40 traducatorii in latina veche citeau allois in loc de all ois, si in consecinta faceau pe Isus sa zica: "pentru altii este pregatit", in loc "pentru cine este pregatit".
Intrucat aceste manuscrise antice nu aveau semne de punctuatie, propozitiile erau despartite unele de altele la un loc gresit. Un exemplu clasic de felul acesta apare in Luca 23,43 (vezi comentariul acolo). Desi scribii separau uneori paragrafele unele de altele prin spatii, manuscrisele lor nu contin nici o impartire a materialului in capitole sau versete, cum se gaseste astazi in Biblii. Impartirea pe capitole a fost introdusa, dupa unii autori, in secolul al XIII-lea, de catre Stephen Langton, arhiepiscop de Canterbury (mort in anul 1228 d.Hr) si dupa altii, de cardinalul spaniol Hugo a Santo Caro prin anul 1250 d.Hr. Impartirile pe versete n-au fost introduse decat peste trei secole, cand editorul Robert Stephanus din Paris le-a pus in editia sa greco-latina din 1551 pentru a ajuta la gasirea pasajelor in cele doua texte diferite.
O alta trasatura importanta a manuscriselor o constituie abreviatiile pe care le contin. Manuscrisele cele mai vechi nu contineau aproape nici una. Totusi cele patru cuvinte sacre Dumnezeu, Domnul, Isus si Hristos, erau aproape totdeauna abreviate. Motivul pentru care aceste abreviatii erau atat de consistent folosite nu este pe deplin cunoscut. Totusi, se considera ca sub influenta iudaica o infricosare sfanta retinea pe scribii antici de a scrie aceste cuvinte sacre in intregime. Cu trecerea timpului au aparut in manuscrise din ce in ce mai multe abrevieri cum si contractii pentru cuvinte ca spirit, Israel, Ierusalim, David, tata, mama si fiu.
Manuscrise principale ale Noului Testament. – Papirusurile. Pentru a desemna papirusurile Noului Testament este folosit in general simbolul P cu numere mici in partea de sus (P1, P2 etc). Desi cele mai multe copii ale Noului Testament scrise in cursul primelor trei secole ale erei crestine trebuie sa fi fost pe papirus, numai 44 de fragmente din astfel de manuscrise au fost cunoscute inainte de 1930. Din cauza formatului lor mic aceste fragmente cunoscute mai inainte aveau putina valoare pentru istoria textului Noului Testament.
Pe la 1930 s-a facut o descoperire de manuscris care a fost depasita in importanta numai de gasirea Codicelui Sinaiticus de catre Tischendorf cu vreo 70 de ani inainte. Undeva in provincia egipteana Faiyum – locul exact al descoperirii n-a fost niciodata descoperit – localnicii au gasit un numar de codice de papirus. Le-au impartit intre ei si le-au vandut la mai multi colectionari de manuscrise europeni si americani. Printre manuscrise erau trei codice ale Noului Testament, dintre care mari parti au ajuns in posesia lui Mr. A. Chester Beatty din Anglia. Alte parti considerabile au fost obtinute de Universitatea din Michigan. Unele fragmente au intrat iin maini particulare iin Austria, Italia si in alte locuri. Manuscrisele acestea suferisera mult in decursul secolelor si cand au ajuns in Europa aveau infatisarea unor caramizi, intrucat foile lor se lipisera intre ele. Decedatul Dr. Hugo Ibscher din Berlin, la data aceea cea mai de seama autoritate in viata in materie de conservare de papirusuri, a izbutit ca prin iscusinta maiastra si cu rabdare nemarginita sa separeu cu succes foile si sa le monteze si sa le conserve permanent. Decedatul Sir Frederic Kenyon, un expert de prima marime iin domeniul manuscriselor grecesti, a publicat toate papirusurile biblice ale acestor descoperiri, incluzand partile din Vechiul Testament din 1933 pana in 1937.
Cele trei codice ale Noului Testament sunt din secolul al III-lea. Ele sunt deci cu vreo suta de ani mai vechi decat cele mai timpurii manuscrise ale Noului Testament cunoscute mai inainte, cu exceptia catorva mici fragmente. Codicele care consta la origine din Evanghelii si Fapte (P45) este reprezentat de 30 de foi incomplete, care contin parti reprezentative din toate cele patru Evanghelii si din 14 capitole ale Faptelor. Cu exceptia portiunii Matei, este pastrat suficient pentru a ne oferi o imagine clara a naturii acestui manuscris al Evangheliei din secolul al III-lea.
Al doilea codex (P46) consta din 86 de foi usor avariate continand epistolele lui Pavel. Se crede ca la origine a constat din 104 foi. Succesiunea cartilor existente este Romani, Evrei, 1 Corinteni, 2 Corinteni, Efeseni, Galateni, Filimon, Coloseni, 1 Tesaloniceni. Colectia originara de carti din acest codice cuprindea probabil 2 Tesaloniceni urmand pe 1 Tesaloniceni, dar Epistolele pastorale par sa fi lipsit.
Al treilea codex al Noului Testament Papirusul Chester Beatty (P47) consta din 10 foi deteriorate continand parti din Apocalipsa 9 la 17. Intreaga lucrare trebuie sa fi constat din 32 de foi. Manuscrisul acesta era deosebit de binevenit, deoarece erau foarte putine manuscrise timpurii care contineau cartea Apocalipsei.
Desi aceste trei codice de papirus sunt fragmentare, au o mare valoare intrucat furnizeaza un text cu parti reprezentative din 15 carti ale Noului Testament, cu o suta de ani mai vechi decat cele mai timpurii texte cunoscute pana iin 1930. Desi sunt mari goluri in aceste texte pastrate, totusi, daca le comparam cu alte manuscrise biblice, este posibil sa determinam felul de Nou Testament pe care biserica crestina din Egipt l-a folosit in cursul secolului al treilea, cu putin mai mult de un secol dupa moartea apostolilor.
Un alt fragment de papirus extrem de important descoperit iin 1935 este papirusul Rylands Nr. 457 (P52). Fusese cumparat, impreuna cu multe alte fragmente de catre Grenfell iin 1920 pentru Biblioteca John Rylands din Manchester, Anglia, dar caracterul lui n-a fost recunoscut decat cand a fost examinat de C. H. Roberts in 1935. Acest mic fragment de papirus, cam 3 1/2 pe 2 1/2 degete in marime, contine numai parti din Ioan 18,31-33 pe fata si din v. 37 si 38 pe verso. Toti expertii in papirusuri sunt de acord ca el a fost scris in prima jumatate a secolului al II-lea, iar unii eruditi europeni de seama l-au datat pe timpul imparatului Traian (anii 97-117 d.Hr.). Desi de mica insemnatate ca marime, fragmentul acesta a fost de o valoare uimitoare. El a adus la tacere pe criticii aceia care datau originea celei de a patra Evanghelii in ultima parte a secolului al II-lea. Faptul ca Evanghelia lui Ioan fusese scrisa la origine iin Asia Mica, dar se raspandise atat de departe la inceputul secolului al II-lea iincat un exemplar era deja folosit curent iin Egipt pe vremea aceea, da nastere la puternica prezumtie ca Evanghelia lui Ioan a fost compusa in cursul erei apostolice. Vezi ilustratia din fata p. 128.
Numarul si simbolurile manuscriselor unciale pe pergament. Sunt cunoscute acum cam 190 de unciale pe pergament, unele numai mici fragmente. Intrucat mereu se fac descoperiri de manuscrise Biblice necunoscute, nici un anumit numar nu este multa vreme exact.
De mai mult de o suta de ani carturarii s-au obisnuit sa denumeasca uncialele principale cu litere mari din alfabetul latin (A, B, C etc.). Cand acestea au fost terminate, au folosit acele litere ale alfabetului grec care se deosebesc de literele latine, ca G, D, L si cand s-au dorit mai multe simboluri, s-a recurs la alfabetul ebraic. De aceea, carturarii denumesc Codex Vaticanus cu simbolul B, pe Koridethianus cu litera greaca Q , si pe Sinaiticus cu litera ebraica x.
Desi simbolurile acestea au gasit o larga acceptare printre carturarii Noului Testament incat cu greu pot fi inlocuite, folosirea lor are dezavantaje, intrucat chiar si literele a trei alfabete nu sunt suficiente ca numar pentru a furniza un simbol pentru fiecare uncial. Pentru acest motiv, Caspar René Gregory, unul din cei mai mari critici textuali, a introdus un alt sistem, dand fiecarui uncial un numar in succesiune cu un O ca prefix, ca O1, O2, O3 etc. Desi sistemul lui Gregory este cel mai bun din cele propuse pana acum, a gasit putini aderenti. Herman von Soden, un alt savant vestit, a propus si el un alt sistem, dar savantii nu l-au acceptat iin general.
Numai putine manuscrise contin toate cartile Noului Testament. Desi sunt cunoscute cam 190 de unciale, numai 4 din ele cuprindeau la origine toate cartile si numai 46 din vreo 2.700 manuscrise cunoscute contin intregul Nou Testament. O colectie completa a tuturor cartilor Noului Testament intr-un singur volum era greu de manuit si costisitoare. Din acest motiv cele mai multe manuscrise contin numai parti din Noul Testament, mai ales Evangheliile, epistolele lui Pavel sau epistolele generale. Intrucat Evangheliile si scrierile lui Pavel erau in uz mai larg in biserica primara decat erau epistolele generale, cartile acestea apar intr-un numar mai mare de manuscrise.
Uncialele principale. Nici un cercetator al textului Noului Testament nu poate sa tina minte toate manuscrisele Bibliei, si cu greu pe toate uncialele. Totusi ar trebui sa cunoasca de aproape cateva din cele mai vechi si cele mai vestite manuscrise pe marturia carora sunt bazate editiile standard tiparite ale textului Noului Testament grec si traduceri moderne ca de exemplu [in engleza] RV, ASV si RSV.
CODEX VATICANUS (B). Codex Vaticanus este unul dintre cele doua cele mai vechi codice pe pergament ale Bibliei cunoscute acum. Nu se stie cum a ajuns in Biblioteca Vaticanului, dar in 1481, cand s-a facut primul catalog al acelei bibliotecii, Codex Vaticanus facea deja parte din ea. Timp de cateva secole a ramas nefolosit si autoritatile Vaticanului ocazional l-au ferit de carturari care doreau sa-l consulte. Dupa mai multe eforturi fara succes criticul textual german, Constantin Tischendorf a izbutit, iin cele din urma, sa obtina permisiunea de publicare a lui, care a avut loc iin 1867. O reproducere satisfacatoare iin facsimil a aparut in 1904, facand ca acest document nepretuit sa fie la indemana tuturor carturarilor.
Codexul existent consta din 759 de foi, dintre care 142 contin Noul Testament. Sunt pastrate Evangheliile, Faptele, epistolele generale si scrisorile lui Pavel pana la Evrei 9,14. Restul din Evrei, 1 Timotei, Tit, Filimon si Apocalipsa lipsesc. Paginile au formatul de 9 pe 9 degete fiecare, continand trei coloane de cate 42 de randuri fiecare. Scrisul este ingrijit si elegant si este in stilul secolului al IV-lea. din nefericire manuscrisul a suferit prin adaugiri din partea unei alte maini candva intre secolele al VIII-lea si al X-lea care a refacut scrisul care se stersese si a adaugat marginile diacritice. Mai departe, acest scrib necunoscut a actionat ca un critic textual refuzand de a reface cuvinte si litere care lui i se pareau deplasate. Alti doi corectori au facut alte schimbari.
CODEX SINAITICUS (x, uneori indicat prin simbolul S, mai ales de tipografi care nu au litere turnate evreiesti). Manuscrisul acesta este al doilea din cele doua cele mai vechi codice pe pergament ale Bibliei. Tischendorf a descoperit 129 de foi din el intr-un cos de hartie iin manastirea St. Caterina de la Mt. Sinai in 1844. Din acestea, el a putut sa duca cu el 43 de foi, care au ajuns in posesia bibliotecii Universitatii din Leipzig. Dupa o a doua cercetare iin 1853, care s-a dovedit fara succes, a izbutit in cele din urma sa descopere restul manuscrisului in cursul celei de a treia sederi a lui la manastire iin 1859. Prin mijlocirea lui Tischendorf, manastirea a donat codexul lui Alexandru II, tarul Rusiei, care l-a plasat iin Biblioteca Imperiala din St. Petersburg. IIn 1933 Guvernul Sovietic l-a vandut Marii Britanii pentru 100.000 de lire sterline si de atunci a fost in Muzeul Britanic din Londra. IIn 1862 Tischendorf a publicat Sinaiticul in forma facsimila in patru volume monumentale. O reproducere fotografica a aparut iin 1911.
Codexul acesta consta din 346 de foi; Noul Testament complet ocupa 145 din acestea. Mai sunt cuprinse si Epistola apocrifa a lui Barnaba si o treime din Pastorul lui Hermas. Paginile masoara 16 pe 15 degete si contin 4 coloane a cate 48 de randuri fiecare. Scrisul, desi asemanator cu cel al lui Vaticanus, este oarecum mai putin atent executat si cuprinde multe corectari facute de trei maini diferite. Manuscrisul acesta a fost scris iin secolul al IV-lea, probabil ceva mai tarziu decat Vaticanus.
CODEX ALEXANDRINUS (A). Timp de cateva secole acest uncial era singurul manuscris vechi al Bibliei cunoscut iin general iin Europa. A fost scris in secolul al V-lea in Egipt. IIn 1621 binecunoscutul patriarh grec, Cyril Lucar, l-a luat de la Alexandria si l-a dus la Constantinopole cand a fost numit ca patriarh al acestei cetati din urma. Sapte ani mai tarziu l-a daruit regelui Charles I al Angliei. IIn 1757 George II l-a instalat in Muzeul Britanic. Textul Noului Testament din el a fost publicat prima data tiparit in 1786, o reproducere fotografica a fost produsa iin 1879 si o a doua editie a fost scoasa la o scala redusa iin 1909.
Manuscrisul cuprinde in total de 773 foi, din care Noul Testament cuprinde 144. Foile sunt de 12,1/2 pe 10,1/2 degete si contin doua coloane a 50 de randuri fiecare. Scrisul este gros si mare. Lipsesc din manuscris capitolele 1-24 din Matei, doua foi din Ioan si 3 foi din 2 Corinteni. Pe langa cartile canonice ale Noului Testament, Alexandrinus contine si doua epistole ale lui Clement din Roma.
CODEX EPHRAEMI RESCRIPTUS (C). Palimpsestul acesta a fost originar iin Constantinpole, de unde a fost dus la Florenta, cand Constantinopolul a cazut la Turci in 1453. Cand Caterina de Medici a devenit mireasa lui Henry al II-lea al Frantei in secolul al XVI-lea, a primit manuscrisul acesta ca parte din dota ei si l-a dus la Paris, unde este acum in Biblioteca Nationala. Scris la origine iin secolul al V-lea, textul acestui manuscris a fost sters iin secolul al XII-lea si inlocuit cu 38 de tractate ale parintelui bisericesc Sirian Ephraem, de la care codexul si-a luat numele. Desi textul originar fusese declarat ilizibil, dupa ce a lucrat cu rabdare timp de doi ani, Tischendorf a descifrat manuscrisul cu succes si a publicat partea lui de Noul Testament iin tiparitura facsimila in 1843.
Manuscrisul consta din 209 foi, din care 64 contin parti din Vechiul Testament, si 145 din Noul Testament. Foile acestea sunt 12 1/2 pe 9 1/2 degete, si poarta numai o coloana pe pagina. Fiecare carte din Noul Testament este reprezentata cu exceptia lui 2 Tesaloniceni si 2 Ioan, dar nici una nu este perfecta: in felul acesta exista numai cinci optimi din Noul Testament.
CODEX FREERIANUS (W). Acest codex a fost scris catre finele secolului al IV-lea sau la inceputul secolului al V-lea si contine numai Evangheliile. IIn 1906 Mc. Charles L. Freer l-a cumparat in Cairo. Acum se gaseste la Galeria de Arta Freer, Washington D.C. Manuscrisul acesta prezinta particularitati curioase in textul lui. Matei, Luca 8,13 la 24,53 si Ioan 1,1 la 5,12 prezinta tipul de text bizantin; restul din Luca si din Ioan este in acord cu textul prezentat de Vaticanus si Sinaiticus; Marcu 1,1 la 5,30 descopera un tip apusean de text si restul din Marcu, unul cezarean. (Vezi mai jos o discutie cu privire la tratarea acestor diferite tipuri de text). O alta varianta la sfarsitul lui Marcu este asa numitul "Freer Logion", pentru tratarea caruia vezi la Marcu 16,16.)
CODEX BEZAE CANTABRIGIENSIS (D). Manuscrisul acesta este un uncial din secolul al VI-lea continand Evangheliile si Faptele atat iin greceste cat si in latineste. El iisi ia numele de la faptul ca a fost candva proprietatea reformatorului francez Theodorus Beza, care in 1581 l-a daruit Universitatii din Cambridge. Caracterul lui bilingv arata fie spre sudul Frantei fie spre Sudul Italiei ca loc de origine. In deosebi in scrierile lui Luca manuscrisul acesta prezinta particularitati stranii care se gasesc si in traducerile vechi siriene si vechi latine. Prezinta, de asemenea, lipsuri.
CODEX CLAROMONTANUS (D). Litera D este atribuita si acestui manuscris bilingv, intrucat contine numai epistolele lui Pavel, pe care Codex Bezae nu le are si, de asemenea, a apartinut lui Beza. Manuscrisul ia numele manastirii Clermont, careia ii apartinuse candva. El este acum in Biblioteca Nationala din Paris. Ca si Bezae, Clarmontanus este din secolul al VI-lea si probabil a fost candva un volum iinsotitor al lui.
CODEX KORIDETHIANUS (Q). Acest uncial al Evangheliilor difera in multe privinte de cele deja amintite. Este de origine tarzie, fiind scris probabil in secolul al IX-lea de un scrib necalificat care avea numai o cunostinta rudimentara de limba greaca. Von Soden l-a observat prima data in 1906, dar n-a ajuns sa fie bine cunoscut decat cand Beerman si Gregory l-au publicat in 1913. Numele lui este derivat de la manastirea Koridethi din Caucaz, unde fusese pastrat mai inainte. Acum e la Tiflis in fosta URSS. Koridethanus e un manuscris valoros, deoarece textul lui, mai ales al lui Marcu, e de tipul cezarean, care merge inapoi pana la cel putin secolul al treilea.
Minuscule. Desi sunt disponibile pentru studiu cel putin 2.300 minuscule, valoarea lor este mult mai mica decat a uncialelor, deoarece sunt de o data oarecum tarzie. Numai 46 minuscule contin intregul Noul Testament; toate celelalte contin numai parti din ele, Evangheliile fiind reprezentate cel mai des. Manuscrisele minuscule sunt identificate prin numerele arabe.
Desi cele mai multe minuscule dau la iveala un text care este de origine tarzie, sunt unele care aparent sunt copii ale unor manuscrise foarte timpurii. Minusculul 33, de pilda, are un text care este aproape identic cu acela al lui Codex Vaticanus. Unele minuscule formeaza familii ca 1,118,131 si 209 pe care Kirsopp Lake le-a descoperit ca merg iin trecut la un arhetip similar cu Noul Testament grec pe care Origen l-a folosit la Cezarea, numit in general textul cezarean. O alta familie inrudita a fost descoperita de savantul Irlandez W. H. Farrar, minusculele 13,69,124 si 346.
Lectionariile. Lectionariile contin colectii de pasaje biblice folosite in biserici pentru lecturi biblice prescrise pentru fiecare duminica. Gregory inregistreaza 1550 lectionarii scrise de mana cunoscute din Evul Mediu. Desi valoarea lor pentru reconstruirea textului original este foarte mica, intrucat cele mai multe din ele sunt copii oarecum tarzii, ele ajuta mult la inlesnirea determinarii locurilor de origine si a raspandirii geografice a anumitor variante de text, iintrucat manastirile si bisericile iin care au fost scrise aceste manuscrise sunt adesea cunoscute.
Un rezumat al manuscriselor disponibile ale Noului Testament da la iveala faptul ca savantii sunt in fericita posesie a unor manuscrise care nu sunt mult departate in timp de autorii lor originari. Marile unciale, Vaticanus si Sinaiticus, au fost scrise cam la 250 de ani dupa apostoli, iar Papirusul Chester Beatty merge inapoi cu un secol mai de vreme, asa ca exista un gol de mai putin de 100 de ani intre scrierea originalelor si producerea celor mai timpurii copii existente. In privinta aceasta eruditul carturar al Noului Testament este intr-o pozitie mai fericita decat cercetatorul faimoaselor opere grecesti ale antichitatii. De pilda, scrierile lui Sofocle, Aeschyl, Euripide, Aristophan, Plato si altii sunt cunoscute numai prin copii medievale scrise in minuscule, de la 12 pana la 16 secole dupa moartea autorilor lor. Copii ale lucrarilor latinesti sunt la departare obisnuita de 500 pana la 700 de ani de autorii lor. Deoarece manuscrisele Noului Testament merg iin trecut cu atat mai aproape de originalele lor, iin editiile erudite moderne ale Noului Testament grec se poate avea incredere ca nevariind faptic iin nici un punct important de manuscrisele scriitorilor originari.
Traducerile antice ale Noului Testament. Cand invataturile crestine s-au raspandit in tari unde nu era vorbita limba greaca, au fost necesare versiuni ale scrierilor sfinte ale bisericii in limba locala. De aceea, probabil catre finele secolului al II-lea, Noul Testament a fost tradus in limba siriaca, o forma a limbii aramaice vorbita in Siria de Nord si Mesopotamia Superioara. Pentru crestinii din Italia si Africa de Nord au fost facute cam in acelasi timp traduceri in limba latina, iar pentru crestinii din Egiptul Superior, in limba copta, probabil tot inainte de anul 200 d.Hr. Ulterior, mai ales in cursul Evului Mediu timpuriu, au fost facute traduceri in gotica, armeana, giorgiana, etiopiana si araba.
Versiunile cele mai vechi, siriaca, latina veche si copta au o mare valoare pentru cercetarea textuala. Importanta lor se gaseste in faptul ca au fost facute mai timpuriu decat orice manuscris grec existent. Ele servesc ca martori pentru tipurile textuale care existau catre sfarsitul secolului al II-lea. Intrucat provin din arii geografice restranse, mai sunt de ajutor si pentru a da la iveala locul de origine al anumitor versiuni aparte si variante textuale. Totusi, posibilitatea lor de a fi folositoare este de asemenea limitata prin faptul ca nici o traducere nu este o redactare fidela a originalului, iar aceste traduceri vechi exista numai in copii tarzii care, ca si alte manuscrise, au propria lor istorie textuala. Aceleasi limitari sunt impartasite de traduceri mai tarzii medievale ca araba, ango-saxona, valdenza si germana veche. Unele din acestea, de fapt, erau traduceri de traduceri, fiind luate din textul Vulgata latina si nu din cel grec.
Traduceri latine vechi. Traducerile acestea dateaza dinainte de timpul cand Ieronim a produs Vulgata tarziu in secolul al IV-lea. Fiecare manuscris este mult diferit de toate celelalte. Augustin, comentand asupra acestui fapt, spunea ca era cunoscut numarul celor care au tradus Biblia ebraica iin limba greaca (cei saptezeci), dar ca lucrul acesta nu se putea spune despre aceia care au facut traduceri latinesti. Sunt cunoscute cam 44 de manuscrise de astfel de traduceri latine vechi, provenind din secolul al IV-lea pana in secolul al XIII-lea. Textul lor este strans inrudit cu textul grecesc al lui Bezae si iin unele privinte, cu acela al traducerii siriace vechi. Numele Itala, aplicat adesea traducerilor latine vechi, este incorect si este bazat pe o iintelegere gresita a unei expresii a lui Augustin, care a folosit de fapt termenul acesta pentru Vulgata.
Vulgata. Marile diferente dintre diferitele traduceri latine vechi au necesitat o revizuire deplina. Lucrul acesta a fost intreprins de catre Ieronim sub patronajul prietenului sau, Papa Damasus. Ieronim a folosit un text latin vechi de tip european si l-a corectat conform cu manuscrisele grecesti. El a inceput lucrarea sa la Noul Testament cam prin anul 382 d.Hr. Pe la 405 facuse si o traducere a Vechiului Testament. Intrucat lucrarea lui era patronata de Roma, traducerea lui Ieronim a inlocuit cu timpul versiunile mai timpurii si iin cele din urma a primit titlul onorat Vulgata, "cea comuna". Primirea ei, iinsa, n-a fost asigurata pana cand textul ei nu a experimentat oarecare modificari. Din aceasta cauza, Vulgata, asa cum este cunoscuta azi, nu este in nici un caz numai produsul pur al lui Ieronim. O editie stiintifica a Vulgatei pe baza intregului material de manuscrise disponibil a fost completata pentru Noul Testament (1889-1954) si este in curs de publicare pentru Vechiul Testament.
Traduceri siriace vechi. Istoria traducerilor Bibliei iin siriaca prezinta mari asemanari cu aceea a traducerilor in latina intrucat traduceri timpurii de origine obscura au facut loc, in cele din urma, unei versiuni standard recunoscuta.
DIATESSARON. Diatessaron este o armonie a Evangheliilor pregatita de apologetul Tatian probabil in a doua jumatate a secolului al II-lea. Numele ei inseamna probabil literal "prin patru", implicand ca este o armonie a celor patru Evanghelii. Desi timp de mai multe secole biserica siriana a folosit Diatessaronul aproape exclusiv in locul celor patru Evanghelii, nu exista nici o copie siriaca a lucrarii lui Tatian. Este cunoscut numai din vreo cateva traduceri libere in araba, latina, olandeza si dintr-o foaie a unui text grecesc. Chestiunea daca Diatessaron a fost sau nu scrisa la origine iin siriaca sau in greaca nu a fost inca rezolvata.
SIRIACA CURETONIAN. Acest manuscris al Evangheliilor, gasit intr-o manastire coptica din Egipt, a ajuns iin posesia Muzeului Britanic iin 1842. A fost scris in secolul al V-lea si este numit dupa redactorul lui modern, W. Cureton. Traducerea celor patru Evanghelii, dupa care el este o copie, a fost facuta pe la anul 200 d.Hr.
SIRIACA SINAITICA. Manuscrisul acesta al Evangheliilor a fost descoperit de Mrs. A.S. Lewis si Mrs. A.D. Gibson in manastirea Sf. Caterina de la Mt. Sinai iin 1892. Este un palimpsest si prezinta o traducere care era probabil mai timpurie decat cea pastrata de Siriaca Curetonian.
Intrucat au supravietuit numai cateva manuscrise care marturisesc despre traducerea siriaca veche, istoria lor si problemele textuale inca nu sunt clar iintelese. Pana acum nu au fost gasite alte carti ale Noului Testament cu exceptia Evangheliilor si nu se stie cat de mult din Noul Testament era la indemana bisericii siriace in limba ei materna inainte ca versiunea Pesitta sa fi fost adusa la existenta in secolul al V-lea.
Pesitta. "Pesitta" inseamna "simpla" sau "comuna" si a fost folosita ca traducere siriaca incepand din secolul al IX-lea, poate pentru ca devenise cea mai obisnuita din versiunile siriene. Ea e lucrarea lui Rabbula, care a fost episcop la Edesa de la 411-435 d.Hr. Bazandu-si lucrarea pe traducerile existente siriene vechi, el a revizuit si completat Noul Testament prin folosirea de manuscrise grecesti vechi de tipul celor gasite in Antiohia. Pesittei ii lipseau patru din epistolele generale (2 Petru, Iuda, 2 si 3 Ioan) si Apocalipsa. Aceasta versiune noua a inlocuit repede traducerile mai vechi si a ramas Biblia ambelor biserici siriene dupa ce s-au despartit iin grupa Nestoriana si Monofizita in secolul al V-lea. Exista vreo 200 de manuscrise Pesitta, dintre care 10 sunt din secolul al V-lea. Cele mai multe manuscrise Pesitta sunt scrise cu ingrijire si prezinta putine variante.
Traducerile copte. Limba indigena a Egiptului in vremurile crestine este cunoscuta ca limba copta. Dialectul coptic folosit in Egiptul Inferior era numit bohairica, iar cel obisnuita in Egiptul Superior era numit sahidica. Sunt cunoscute peste 120 de manuscrise de Noul Testament iin bohairica, datand probabil din secolul al IX-lea pana la al XII-lea, . Acestea prezinta putine variante si sunt reproduceri fidele ale tipului de text reprezentat de marele manuscrise grecesti, Vaticanus si Sinaiticus.
Exista, de asemenea, o traducere sahidica si este inrudita de aproape in forma textuala cu veriunea bohairica. In acelasi timp mai contine exprimari gasite iin Codex Bezae, in traducerile latine vechi si siriace vechi. Manuscrise existente de Noul Testament in sahidica nu sunt asa de numeroase ca cele in bohairica. Ele dateaza probabil din secolul al V-lea pana iin al IX-lea. Nu este clarificat cu exactitate timpul cand traducerile acestea copte au fost facute, dar pare probabil ca sahidica a aparut la inceputul secolului al III-lea si bohairica putin mai tarziu.
Citate ale parintilor bisericesti. – Parinti bisericesti au folosit din plin Noul Testament, asa cum se poate vedea din marele numar de citate aflate in lucrarile lor. In scrierile sale, Iustin Martirul foloseste 300 de citate directe si indirecte din Noul Testament; Irineu, 1.800; Clement din Alexandria 2.400; Tertulian peste 7.000; Origen, aproape 18.000. Citatele din Noul Testament iin literatura crestina primara au aproape aceeasi valoare pentru studiul textual ca si traducerile timpurii, intrucat lucrarile din secolul al II-lea si al III-lea sunt mai vechi decat cele mai multe manuscrise biblice existente. In plus, este de obicei cunoscut timpul si locul unde au trait parintii bisericesti si caracterul citatelor lor este deci, adesea, un ajutor pentru a gasi locul si a aproxima timpul originii anumitor variante si tipuri de text. Astfel este logic sa se traga concluzia ca tipul de text folosit de Ciprian, care scria in Africa de Nord, a fost probabil un text obisnuit in acea parte a lumii. La fel, textul citat de Origen, care a trait mai intai in Alexandria si ulterior in Cezarea, a fost cel mai probabil o recenzie fie alexandriana fie cezareana. Cand se gasesc concordante intre citatele din lucrarile parintilor bisericesti si anumite manuscrise ale Noului Testament, se poate trage concluzia ca acestea din urma reprezinta un tip de text comun la data si locul iin care scriau acei parinti.
Totusi, nu ar trebui sa fie trecut cu vedere faptul ca folosirea citatelor aflate in parintii bisericesti iisi are limitarile ei. Cele mai multe dintre citate sunt scurte, unele pasaje importante din Noul Testament nu sunt de loc citate si nu se stie daca un anumit scriitor a citat din memorie sau a copiat cu adevarat. Este deci o inducere iin eroare a se declara ca fiecare varianta gasita iin parinti este o marturie importanta pentru un anumit tip textual. Ar trebui sa se retina ca manuscrisele care contin lucrarile parintilor isi au propria lor istorie de transmitere si s-ar putea sa nu prezinte totdeauna fidel scrierile originale.
Pentru discutarea istoriei textului Noului Testament grec tiparit si a criticii textuale vezi p. 140-146.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
