In ce priveste sensul cuvantului canon si folosirea lui ca termen tehnic pentru a desemna colectia de carti sacre ale Vechiului si Noului Testament, vezi vol. I, p. 36.
Desi radacinile formarii canonului se intind in trecut pana in epoca apostolica, o recunoastere uniforma a tuturor cartilor Noului Testament in toata crestinatatea n-a fost realizata timp de cateva secole.
Se poate spune de la inceput ca, canonul Noului Testament nu a ajuns la fiinta nici prin decret papal si nici prin decizia unui consiliu ecumenic bisericesc. Si n-a fost nici rezultatul unei minuni, desi sustinerea aceasta este prezentata in urmatoarea istorisire legendara: Delegatii la Sinodul din Nicea, doritori de a sti care carti sunt canonice si care nu, se spune ca au asezat sub masa pentru Sfanta Cina toate cartile pentru care se pretindea un loc in canon. Apoi s-au rugat ca Domnul sa le arate care carti erau canonice punandu-le in chip miraculos in varful gramezii. Potrivit cu istorisirea, minunea aceasta a avut loc in cursul rugaciunii si asa a fost stabilit canonul Noului Testament. Istorisirea aceasta, care este de origine obscura, nu are nici cea mai slaba credibilitate.
Sfintele Scripturi in biserica primara. – Colectia scrierilor sacre din Noul Testament si-a gasit prototipul in canonul Vechiului Testament. LXX, Biblia (Vechiul Testament), a devenit Biblia crestinatatii prin toata lumea vorbitoare de limba greaca a raspandirii iudeilor. Odata cu ea crestinii au acceptat doctrina iudaica a inspiratiei divine, asa incat in cartile Vechiului Testament ei nu vedeau numai cuvintele lui Samuel, David sau Isaia, ci mai degraba Cuvantul lui Dumnezeu, produsul unui spirit si al unei intelepciuni divine. Intrucat crestinii credeau ca iudeii, prin lepadarea lui Hristos, pierdusera privilegiile lor si fusesera lepadati de Dumnezeu (vezi vol. IV, p. 30-33), biserica crestina s-a considerat unicul proprietar si interpret indreptatit al acestui Cuvant al lui Dumnezeu. Vechiul Testament continea profetii care indreptau atentia la Hristos, precum si la multele fagaduinte marete pentru adevaratul popor al lui Dumnezeu, despre care crestini credeau ca sunt ei insisi. Toate acestea faceau ca Vechiul Testament sa fie scump pentru biserica primara.
In afara de Vechiul Testament, prima biserica poseda "Cuvintele Domnului" asa cum erau primite de la Isus Insusi sau de la apostoli, care fusesera martori oculari. Biserica considera cuvintele si profetiile lui Isus ca fiind la acelasi nivel inspirat ca si cuvintele Vechiului Testament. In felul acesta Pavel putea sa citeze Pentateucul ca "Scriptura" (1Timotei 5,18; cf. Deueronomul 25,4) si sa lege de el o afirmatie a lui Isus (Luca 10,7). Era numai natural ca, atunci cand apostolii duceau Evanghelia pretutindeni in lume, multe din cuvintele Domnului si multe amintiri cu privire la El circulau oral. O dovada cu privire la aceasta este ocazia cand Pavel, vorbind prezbiterilor din Efes, a folosit un cuvant al lui Isus care nu apare nicaieri in Evanghelii (Fapte 20,35). Ca traditia orala cu privire la Isus exista in cursul secolului al II-lea este demonstrat de relatarea lui Eusebiu (Ecclesiastical History III.39.2-4) cu privire la interesul prezentat de Papias (prima treime a secolului al II-lea) fata de ele.
Insa, in acelasi timp, pot fi recunoscuti anumiti pasi initiali pentru formarea canonului Noului Testament in cea mai timpurie perioada crestina. Chiar in timpul primei generatii de crestini au aparut relatari scrise ale vietii lui Hristos. Luca, in prologul sau la Evanghelia sa (cap. 1,1.4), marturiseste ca existau deja pe vremea sa diferite lucrari care descriau viata si invataturile lui Isus. El merge mai departe si isi asigura cititorii ca el povesteste istorisirea sa intr-o forma vrednica de incredere.
Se poate sustine ca majoritatea bisericilor poseda Evanghelia scrisa inainte de sfarsitul secolului I. Cunoasterea scrierilor acestora de catre parintii bisericesti este evidenta din citarile lor din ele. Cuvantul "evanghelia" apare in Noul Testament numai ca un termen singular desemnand vestea cea buna a lui Isus. Cam prin anul 150 d.Hr., Iustin Martirul a fost cel dintai care a folosit forma plurala "Evangheliile" (Gr. ta euaggelia), ca o desemnare pentru relatarile scrise al vietii lui Isus. Treptat expresia "Sta scris", folosita in general pentru citate din Vechiul Testament, a fost aplicata si la cuvintele Domnului. Cea dintai folosire de felul acesta este in Epistola lui Barnabas (cap. 4), scrisa inainte de A.D. 150. Asa numita A doua epistola a lui Clement, cam de pe la aceeasi data, vorbeste despre invatatura "Cartii si a apostolilor" cu privire la biserica (cap. 14; The Ante Nicene Fathers, vol. 9, p. 255), o referire care poate include Evangheliile cu Vechiul Testament ca fiind "Cartile", si care demonstreaza cu certitudine pozitia la care ajunsesera epistolele in vremea aceasta.
In afara de Evanghelii circulau in biserica primara si alte lucrari crestine. Printre acestea epistolele apostolului Pavel aveau primul loc. Pavel scria de obicei pentru a preintampina probleme specifice in anumite localitati. Insa, in acelasi timp, el incuraja distribuirea epistolelor sale, asa cum se vede din cererea adresata credinciosilor Coloseni (Coloseni 4,16) si Laodiceeni ca sa schimbe intre ei epistolele lui. Se poate lua ca de la sine inteles faptul ca inainte de a da mai departe scrisoarea lui unei alte congregatii, o biserica facea in mod obisnuit o copie. Probabil ca in felul acesta scrisorile lui Pavel au fost de prima data copiate si colectiile de acest fel de scrisori cresteau. Ca astfel de colectii existau deja in era apostolica este lasat sa se inteleaga de Petru (2Petru 3,15.16), probabil pe la anul 65 d.Hr. La fel, Clement din Roma, scriind bisericii din Corint cu 30 de ani mai tarziu, putea sa-i indemne: "Luati epistolele fericitului Apostol Pavel" scrisa lor (1 Clement, cap 47; The Ante-Nicene Fathers, vol. 9, p. 243). Faptul ca Clement se refera mai departe la 1 Corinteni pare sa arate nu numai ca aceasta epistola fusese pastrata la Corint, dar si ca Clement avea o copie la indemana la Roma.
Alti martori pentru distribuirea timpurie a scrierilor lui Pavel sunt Ignatiu si Policarp, ambii scriind in prima jumatatea a secolului al doilea. Pe la anul 117 d.Hr. Ignatiu scria din Smirna efesenilor ca Pavel "in toate Epistolele lui ca pomeneste despre Hristos Isus" (Ignatius to the Ephesians, cap. 12; The Ante-Nicene Fathers, vol. 1, p. 55). Probabil catre mijlocul secolului al II-lea Policarp scria filipenilor cu privire la Pavel ca "atunci cand era departe de voi, v-a scris o scrisoare, pe care, daca o cercetati cu grija, veti vedea ca este un mijloc de a va zidi in credinta aceea care v-a fost data" (Polycarp to the Philippians, cap. 3; The Ante-Nicene Fathers, vol. 1, p. 33). In alta parte in aceeasi epistola (cap. 12) Policarp citeaza pe Pavel (Efeseni 4,26) ca "scriptura". Afirmatiile acestea arata clar ca atat Ignatiu cat si Policarp erau bine familiarizati cu cel putin doua dintre epistolele lui Pavel si ei se asteptau ca si bisericile sa le cunoasca. De aceea pare cat se poate de probabil ca o colectie a epistolelor lui Pavel trebuie sa fi avut o larga distribuire la numai cateva decade dupa moartea lui.
Alte epistole in afara de acelea ale lui Pavel trebuie sa fi intrat, de asemenea, in circulatie foarte de timpuriu. Petru adresase prima lui scrisoare crestinilor din cinci provincii din Asia Micasi in felul acesta ii daduse lamurit caracterul de scrisoare circulara. Iacob avea aceeasi intentie adresand epistola sa "catre cele douasprezece semintii cari sunt imprastiate". Ioan a adresat Apocalipsa la sapte biserici din provincia romana Asia si pretindea in mod specific inspiratia divina pentru ea (cap. 1,1-3; 22,18.19). Este numai logic sa se traga concluzia ca aceste carti au gasit repede o larga raspandire.
Din aceste dovezi este evident ca scrieri care si-au avut originea in timpul apostolilor si care fie ca relatau viata lui Hristos, fie cuprindeau solii importante ale apostolilor erau foarte mult pretuite de biserica si erau considerate ca avand autoritate.
Dezvoltarea canonului Noului Testament, anii 140-180 d.Hr. – Cel dintai om care a incercat sa stabileasca un canon a fost ereticul Marcion, pe la mijlocul secolului al II-lea. El era un antisemit convins care sustinea ca Iehova din Vechiul Testament era Dumnezeul iudaic al maniei si dreptatii, care nu avea nimic de a face cu Dumnezeul crestin al iubirii. Marcion pretindea ca este adevaratul talcuitor al teologiei crestine a lui Pavel si fiind un excelent organizator, a fixat pentru propria biserica sectara un canon biblic care se conforma ideilor sale. El a eliminat cu totul Vechiul Testament si, de asemenea, anumite carti ale erei apostolice. In consecinta Biblia lui consta numai din Evanghelia dupa Luca, scrierile apostolului Pavel si o carte a lui proprie, numita Antithesis, in care isi prezenta argumentele pentru respingerea Vechiului Testament. Colectia sa de epistole ale lui Pavel, numita Apostolikon, consta din zece epistole ale lui Pavel: Galateni, 1si 2 Corinteni, Romani, 1 si 2 Tesaloniceni, "Laodiceeni" (Efeseni), Coloseni, Filipeni si Filimon. El respingea 1 si 2 Timotei, Tit si Evrei si a schimbat textul acelor carti pe care le-a acceptat pentru ca sa fie de acord cu teologia lui.
Activitatea lui Marcion a fortat biserica sa ia pozitie cu privire la care carti puteau pe buna dreptate sa pretind statutul de Scriptura. Din nefericire sunt la dispozitie putine surse care sa arate clar cum a actionat biserica crestina cu privire la chestiunea aceasta la mijlocul secolului al II-lea. O imagine clara a canonului Noului Testament nu apare decat pe la anul 200 d.Hr. Sursele sarace care sunt la dispozitie asupra acestui subiect din perioada considerata sunt urmatoarele:
Iustin Martirul, un contemporan al lui Marcion, a scris mai multe lucrari la Roma pe la anul 150 d.Hr., in care trata Evangheliile ca Sfanta Scriptura la egalitate cu Vechiul Testament. Descriind serviciul bisericesc crestin, el spune ca la adunarile lor crestinii citesc memoriile apostolilor sau scrierile profetilor (adica Vechiul Testament) inainte de predica (Apologia Intaia, cap. 67). Scriind pentru cititori pagani, Iustin folosea un cuvant literar, apomnÛmoneumata, "memorii", pentru a se referi la Evanghelii, asa cum explica in pasajul precedent (ibid., cap. 66). Mentionand Evangheliile inaintea Vechiului Testament la descrierea Scripturii crestine, el arata ca biserica acorda Evangheliilor o pozitie cel putin tot atat de inalta ca si aceea a Vechiului Testament. Iustin mai declara (Dialog, cap. 103) ca Evangheliile fusesera compuse de apostoli sau de discipolii apostolilor. El introduce uneori citate din Evanghelii cu o formula cam de felul acesta: "Hristos a zis" (ibid., cap. 49; 105), si uneori cu expresii: "Sta scris" (ibid., cap. 49; 100; 107).
In timp ce s-a dezbatut cat de multe Evanghelii cunostea Iustin, exista o dovada puternica ca el le folosea pe toate patru. Unele din citatele sale nu sunt gasite in forma exacta in care apar in Evangheliile canonice si se poate sa fi fost luate din surse extra-biblice. Intrucat cam tot pe vremea aceea 2 Clement foloseste cuvinte ale lui Isus care nu se gasesc in Evangheliile canonice (cap. 4; 5; 12), n-ar fi surprinzator sa descoperim ca Iustin facea acelasi lucru. Scrierile lui Iustin reflecta cunosterea nu numai a Evangheliilor, ci si a Epistolei catre Romani, 1 Corinteni, Galateni, Efeseni, Coloseni, 2 Tesaloniceni, Evrei, 1 Petru si Fapte. El citeaza Apocalisa intre un citat din Vechiul Testament si un cuvant al Domnului (Dialog, cap. 81).
Tatian, un elev al lui Iustin, a facut o armonie a celor patru Evanghelii canonice, lucru care ar parea sa arate ca el considera cartile acestea ca fiind aparte de lucrarile apocrife. Armonia aceasta cunoscuta ca Diatessaron (literal "prin patru"), reiese ca a fost forma standard in care istorisirea evanghelica a circulat in biserica de limba siriaca timp de vreo doua secole. Vezi p. 122.
Theofil din Antiohia (mort c. 181 d.Hr.) pune Evangheliile pe acelasi nivel cu cartile Vechiului Testament si declara ca ele au fost scrise de pneumatophoroi, "[oameni] purtatori de duh" (Catre Autolycus II.22; III.12).
Faptul ca Apocalipsa era foarte mult pretuita la data aceasta este aratat de Iustin Martirul (Dialog, cap. 81), Theofil (Eusebiu, Istoria Bisericeasca IV.24) si Apoloniu (Eusebiu, ibid. V.18)
Canonul Noului Testament la sfarsitul secolului al II-lea. – Existenta unui canon, in sensul unui grup general recunoscut de carti care constituiau Noul Testament, devine evidenta in apropiere de sfarsitul secolului al II-lea. Marturii despre un asemenea canon exista din diferite parti ale lumii romane. Din Roma insasi provine un document numit Fragmentul Muratorian; in Galia, marturia lui Irineu din Lyon; din Africa, Tertulian din Cartagina; si din Egipt, Clement din Alexandria. Cea mai timpurie lista de carti ale Noului Testament cunoscuta este Fragmentul muratorian, numit dupa descoperitorul lui, L.A. Muratori, care l-a gasit in biblioteca unei manastiri din Milano in 1740. Inceputul si sfarsitul documentului lipsesc, iar latina lui este barbara si cu o ortografie defectuoasa. Carturarii au dedus in general ca acest fragment originar a fost scris in Roma, catre sfarsitul secolului al II-lea. El furnizeaza o lista de carti care puteau fi citite public in biserica si, de asemenea, mentioneaza mai multe carti care nu trebuiau sa fie citite.
In partea lipsa de la inceputul Fragmentului Muratorian exista o remarca evidenta cu privire la Matei; aceasta a fost urmata de o observatie cu privire la Marcu, din care este pastrat numai un rand. Intrucat Luca este numita a treia si Ioan a patra Evanghelie, nu este nici o indoiala ca Matei era in fruntea listei. Urmeaza Faptele apostolilor si apoi, dupa ele, epistolele in ordinea aceasta: 1 si 2 Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Galateni, 1 si 2 Tesaloniceni, Romani, Filimon, Tit’,1 si 2 Timotei. El cuprinde si Iuda si 1 si 2 Ioan. Evrei, Iacov, 1 si 2 Petru si 3 Ioan sunt omise. Anumite alte carti sunt sau puse la indoiala sau respinse direct. Astfel, cu privire la Apocalipsa lui Petru (a nu se confunda cu epistolele lui Petru), Fragmentul declara ca desi unii l-au acceptat, altii au fost de parere ca nu trebuie sa fie citit in biserica. Epistolelor catre Laodiceeni si Alexandrini ca si Pastorului lui Hermas li se tagaduieste cu totul un loc in canon. Cu privire la Apocalips, Fragmentul afirma ca desi Ioan a scris celor sapte biserici el a vorbit tuturor.
Canonul Noului Testament al lui Irineu poate fi usor reconstruit pe temeiul numeroaselor sale citate biblice. El recunostea cele patru Evanghelii ca singurele canonice si le caracteriza ca fiind cei patru stalpi ai bisericii (Contra Ereziilor III.11.8). De asemenea, accepta 13 epistole ale lui Pavel, 1 Petru, 1 si 2 Ioan, Fapte si Apocalipsa. Irineu nu citeaza din Evrei, Iacov si 2 Petru si se poate ca ele sa fi lipsit din colectia sa a cartilor Noului Testament. Nu mentioneaza nici pe 3 Ioan si Iuda, dar lucrul acesta s-ar putea sa fi fost accidental, intrucat ambele sunt foarte scurte. Pe de lata parte, Irineu pare ca considera Pastorul lui Herma ca fiind canonic, intrucat introduce un citat din lucrarea aceea cu cuvintele "Scriptura spunea" (ibid. IV.20.2).
Un studiu al scrierilor lui Tertulian descopera in mare masura acelasi tablou cu privire la canonul sau al Noului Testament. Desi cita Epistola catre Evrei, el nu o considera ca fiind canonica, crezand ca ea fusese scrisa de catre Barnaba (Despre Modestie, cap. 20). Tertulian a acceptat Pastorul lui Hermas in cursul anilor sai mai timpurii, dar l-a respins mai tarziu.
Clement din Alexandria, un reprezentant al bisericii rasaritene, dovedea o atitudine mai liberala fata de scrierile sfinte de cum se obisnuia in apus. Pe langa cele patru Evanghelii a lui Matei, Marcu, Luca si Ioan, el folosea si – desi cu autoritate de mai mica insemnatate – evangheliile apocrife ale Evreilor si Egiptenilor. Canonul sau al Noului Testament continea si 14 carti ale lui Pavel, inclusiv Evrei, pe care biserica rasariteana o acceptase fara ezitare ca paulina,1 Petru, 1 si 2 Ioan, Iuda, Faptele si Apocalipsa, ca si apocrifa Epistola a lui Barnaba, Apocalipsa lui Petru si alte scrieri necanonice. Nu este sigur daca avea cunostinta de Iacov, 3 Ioan si 2 Petru. Scrierile lui Clement arata ca scrierile deja respinse in biserica apuseana ca necanonice erau inca folosite fara de scrupul in Rasarit. O deosebire clara intre scrierile apostolice si neapostolice era facuta la data aceasta in apus.
Un studiu al marturiilor principale in favoarea canonului Noului Testament la sfarsitul secolului al II-lea arata ca cele patru Evanghelii, 13 epistole ale lui Pavel, 1 Petru, 1 si 2 Ioan, Iuda, Faptele, si Apocalipsa erau in general recunoscute ca fiind canonice. In timp ce unii din apus inca puneau la indoiala pe Iacob, 2 Petru, 3 Ioan, si Evrei, erau unii in rasarit care se simteau liberi sa foloseasca anumite scrieri apocrife ca autentice.
Aceasta scurta examinare a dovezilor arata ca canonul Noului Testament in cursul secolului al II-lea nu s-a dezvoltat atat de mult printr-un proces de colectionare a scrierilor apostolice, cat printr-un proces de respingere a acelora a caror origine apostolica nu era stabilita. In cursul primei sute de ani a bisericii crestine au fost scrise multe carti. Fiecare secta si provincie crestina produsese scrieri, mai ales asa numitele Evanghelii. Acestea erau copiate si distribuite, iar ca rezultat volumul literaturii crestine a crescut la dimensiuni formidabile. S-a observat curand ca fierea a fost amestecata cu mierea, pentru a folosi o expresie a Fragmentului Muratorian care descrie lucrarile care pretindeau a avea origine apostolica, dar propagau invatatura gnostica. A devenit necesara o pozitie clara cu privire la aceste scrieri false.
O tendinta in directia opusa, care a intensificat nevoia pentru un canon, a fost data la iveala de ereticul Marcion. Pentru a avea sprijin pentru invataturile lui anti-iudaice, el a lepadat nu numai toate lucrarile false, dar si cateva carti de origine necombatut crestina. Lepadarea din partea lui a unor atari lucrari autentic apostolice impreuna cu raspandita intrebuintare a scrierilor neapostolice, a fortat crestinatatea sa decida ce sa accepte si ce sa respinga.
Un principiu pe care crestinii l-au adoptat pentru determinarea valabilitatii unei carti era situatia autorului. Ei au respins tot ce nu era clar de origine apostolica. Singura exceptii facute au fost lucrarile lui Marcu si Luca, asociati ai unor apostoli venerati. O alta baza a canonicitatii era continutul cartilor pentru care se pretindea un loc in Noul Testament. Chiar si carti care pretindeau a fi de origine apostolica au fost lepadate cand s-a descoperit ca cuprind elemente gnostice. Un exemplu de o astfel de lucrare este asa numita Evanghelie a lui Petru.
Eusebiu (Istoria Bisericeasca VI.12) relateaza un incident care ilustreaza cum s-au sfatuit conducatorii bisericii la alegerea canonului. De la anul 200 d.Hr., biserica din Rhosus, din apropiere de Antiohia, pare sa fi fost dezbinata cu privire la folosirea Evangheliei lui Petru. Membrii bisericii au supus dezbaterea lor lui Serapion, episcop de Antiohia. El nu cunostea lucrarea aceasta si crezand ca toti crestinii din Rhosus erau ortodocsi, a ingaduit folosirea ei. Mai tarziu, insa, cand si-a dat seama de caracterul gnostic al acestei Evanghelii, a scris o scrisoare la Rhosus si a retractat permisiunea pe care o daduse mai inainte. Este cat se poate de interesant de observat ca un episcop a ingaduit ca o carte necunoscuta lui sa fie cetita in biserica, pe cat se pare pentru ca purta numele unui apostol ca autor, dar ca el a interzis-o de indata ce a recunoscut prin continutul ei caracterul si autorul ei fals. Au aparut cazuri similare, desi nu s-au pastrat alte relatari ale unor decizii asemanatoare.
Canonul dupa anii 200 d.Hr. – In rasarit, cea dintai dovada de dupa anul 200 d.Hr. cu privire la canonul Noului Testament provine de la Origen (mort c. 254 d.Hr.). El a observat ca existau deosebiri intre diferitele biserici cu privire la continutul Noului Testament si facea deosebiri intre scrierile in general recunoscute si cele contestate. Eusebiu prezinta o relatare a vederilor lui Origen (ibid., VI.25), potrivit caruia cele patru Evanghelii, epistolele lui Pavel, 1 Petru, 1 Ioan si Apocalipsa erau in general acceptate. Desi Eusebiu pare sa fi uitat lucrul acesta, Faptele trebuie sa fie adaugate, deoarece Origen arata clar ca el o considera ca apartinand aceluiasi grup. Potrivit cu marturia lui Eusebiu, Origen prezinta ca inca contestate 2 Petru, 2 Ioan, 3 Ioan, si Evrei. Ca el plasa si Iuda in categoria aceasta reiese din propriile sale observatii (Commentaria in Matthaeum, Tomus XVII.30). Desi Pastorul din Herma, Barnaba si Didahiile se gaseau la periferiile canonului, Origen era convins ca ele nu erau apostolice.
O controversa cu privire la Apocalipsa a avut loc in Biserica rasariteana in cursul secolului al III-lea. Crestinii ortodocsi nu pusesera mai inainte la indoiala autenticitatea acestei carti. Ei o acceptasera totdeauna ca inspirata si apostolica. Origen nu exprimase nici o indoiala cu privire la autoritatea Apocalipsei, dar urmasii lui au atacat-o vehement. In mod deosebit emn de notat in privinta aceasta a fost Dionysius, episcop de Alexandria (mort c.285 d.Hr.), care a scris un tractat in care cauta sa combata obarsia apostolica a cartii. Teologii alexandrini pare sa se fi ridicat contra Apocalipsei din cauza ca tabloul ei viu al realitatii judecatii si al imparatiei ceresti nu concorda cu teologia lor alegorica si spiritualizata. Ca rezultat al acestei controverse, credinta multor crestini in cartea Apocalipsei a fost zguduita si timp de peste un veac Biserica rasariteana nu era sigura daca cartea era vrednica de primit sau nu.
La data cand crestinismul a fost legalizat in Imperiul roman (313 d.Hr.), linia de demarcatie dintre cartile recunoscute si cele nerecunoscute fusese deja trasa. In felul acesta Eusebiu, scriind cam pe la anul 325 d.Hr. (ibid.III.25, ed. Laeb, vol. I, p.257,259), impartea in trei categorii cartile Noului Testament care pretindeau canonicitate. Prima lui categorie consta din "carti recunoscute": cele patru Evanghelii, Faptele, 14 Epistole ale lui Pavel (inclusiv Evrei),1 Ioan, 1 Petru, si Apocalipsa. A doua categorie a lui era alcatuita din "carti disputate", pe care el le impartea iarasi in cele care erau "cunoscute celor mai multi" crestini: Iacov, Iuda, 2 Petru, 2 si 3 Ioan si lucrari care "nu erau autentice": Faptele lui Pavel, Pastorul din Herma, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba si Didahiile. In aceasta a treia categorie Eusebiu plasa scrieri care erau "cu totul nelegiuite si neevlavioase" ca, de exemplu, Evangheliile lui Petru, Toma si Matia.
Tratarea lui Eusebiu descopera clar ca crestinii despartisera in mod clar pleava de graul Scripturii Noului Testament inainte ca crestinismul sa fi devenit o religie recunoscuta de stat, la inceputul secolului al IV-lea. Cartile pe care el le clasifica drept "carti recunoscute" si "carti disputate care totusi sunt cunoscute pentru cei mai multi" sunt aceleasi 27 de carti ale Noului Testament recunoscute drept canonice de toti crestinii de azi. El le respingea pe toate celelalte.
Un factor important in rezolvarea problemei canonului in Biserica greaca a fost declaratia lui Athanasius din Alexandria, in cea de a 39-a scrisoare sarbatoreasca a sa (967 d.Hr.). Ca un conducator al timpului sau, Athanasius spunea episcopilor sai si poporului lor ca canonul Noului Testament consta din 27 de carti. El nu facea nici o critica la vreo alta carte si nici vreo deosebire intre carti. Din toate lucrarile apocrife, mentioneaza numai Didahiile si Pastorul si afirma ca, desi aceste doua carti nu apartin canonului, ar putea fi folosite pentru edificarea candidatilor din clasele baptismale.
Desi directivele lui Athanasius erau legal obligatorii numai in Egipt unde era conducatorul spiritual recunoscut, totusi personalitatea lui era atat de puternica incat intreaga biserica de limba greaca a fost influentata de verdictul lui. Desi unii teologi ai Orientului respingeau Apocalipsa chiar si tarziu in secolul al V-lea, canonul lui de 27 de carti a ajuns sa fie standardul recunoscut.
Formarea canonului a avut un curs diferit in biserica de limba siriana, care se afla la rasarit de hotarele imperiale romane in zona Eufratului superior, Mesopotamia si Persia. In cursul secolului al II-lea crestinismul a prins radacini puternice in zona aceasta si Evangheliile au fost traduse in siriana probabil inainte de 200 i.Hr., asa cum este indicat de manuscrisele Curetorian si Sinaitic ale Evangheliilor (vezi p.122). Totusi, Evangheliile acestea par sa fi fost folosite mult mai putin ca Diatessaron, armonia Evangheliilor pregatita de Tatian probabil cu cativa ani mai devreme. In cursul secolelor al III-lea si al IV-lea biserica siriana a cunoscut Evanghelia aproape exclusiv in aceasta ultima forma. In secolul al V-lea conducatorii bisericii siriene, ca Therodoret din Cyrrhus si Rabbula din Edesa, au facut eforturi puternice pentru a elimina Diatesaronul in favoarea "Evangheliilor separate", asa cum erau numite cele patru Evanghelii individuale.
Nu se prea stiu multe lucruri cu privire la folosirea timpurie a celorlalte carti ale Noului Testament printre sirieni. Din Doctrina Addai, scrisa cam prin 350 d.Hr., reiese ca epistolele lui Pavel si Faptele erau folosite in bisericile de limba siriana impreuna cu Vechiul Testament si Diatesaronul. Totusi, nu se stie cat de timpuriu ajunsesera bisericile siriene sa cunoasca aceste carti sau daca ele aveau epistolele generale si cartea Apocalipsei. O lista de carti ale Noului Testament in siriana din secolul al III-lea, gasita in manastirea de la Mt. Sinai, prezinta numai cele patru Evanghelii, Faptele si epistolele lui Pavel inclusiv Evrei.
O traducere siriaca noua, Pesitta (vezi p.122), a aparut cu un puternic sprijin eclesiastic, la inceputul secolului al V-lea. Ea a inlocuit Diatesarosul, cu cele patru Evanghelii separate si continea si Faptele, 14 epistole ale lui Pavel, 1 Petru, 1 Ioan, si Iacov. In felul acesta canonul siriac al Noul Testament consta din 22 carti si asa a ramas timp de multi ani. Ca rezultat al controverselor cristologice ale secolului al V-lea, unele elemente ale crestinatatii de limba siriana, au acceptat sub presiune din apus canonul de 27 de carti, in timp ce altele au retinut numai pe cele 22.
Canonul dupa anul 200 d. Hr. in Apus -Marturia lui Irineu, Tertulian si a Fragmentului Muratorian arata ca la inceputul secolului al III-lea, canonul Noului Testament ajunsese la o forma relativ fixa in Apus. Cele patru Evanghelii, Faptele, 13 epistole ale lui Pavel, 1 Petru, 1 Ioan, Apocalipsa si probabil si 2 Ioan si Iuda erau in general recunoscute ca apartinand la canon. A doua Petru, Iacov, 3 Ioan si Evrei inca nu ajunsesera la recunoasterea aceasta, desi unele lucrari apocrife inca mai erau uneori acceptate. Istoria canonului dupa anul 200 d.Hr. cuprinde mai ales acceptarea celor trei epistole generale si Evrei si respingerea unor apocrife indoielnice.
Biserica Apuseana nu avea atat de multi carturari distinsi ca cea Rasariteana, dar disciplina ei bisericeasca era mai puternica si, in consecinta, dezvoltarea canonului in Apus nu cuprindea in sine atata ezitare ca in Rasarit. In cele din urma Biserica apuseana a urmat pe cea Rasariteana in acceptarea epistolei catre Evrei, iar acelasi timp apara cu tarie Apocalipsa, o carte pe care Rasaritul nu a privit-o favorabil in cursul secolului al III-lea si parte din cel de al IV-lea. In cele din urma, teologii greci si-au schimbat atitudinea si au acceptat Apocalipsa in canonul lor.
Epistolele generale erau inca putin folosite in Biserica latina in cursul intregului secol al III-lea. Citate din cartile acestea apar rar in parintii latini ai acestei perioade si cand apar sunt luate din 1 Ioan si 1 Petru. Insa in secolul al IV-lea epistolele generale au primit o larga acceptare. Doua liste de canon marturisesc despre lucrul acesta. Una, o lista descoperita de Theodor Mommsen, probabil din Africa, prezinta cinci epistole generale: trei scrisori ale lui Ioan, doua scrisori ale lui Petru. Totusi, o mana mai tarzie a adaugat la una din cele doua copii existente ale acestui canon observatia, una sola, "numai una", la amandoua inregistrarile, indicand probabil ca in timp ce autorul originar al acestei liste socotea trei scrisori ale lui Ioan si doua ale lui Petru drept canonice, un cititor ulterior isi exprima opozitia la aceasta parere. A doua lista a canonului din secolul al IV-lea este Catalogus Claromontanus, gasit intre Filimon si Evrei in manuscrisul uncial D de la Paris. El prezinta toate cele sapte epistole generale in succesiunea urmatoare: 1 si 2 Petru, Iacov, 1,2,3 Ioan si Iuda.
Decizia finala cu privire la canonul Noului Testament a fost luata de Biserica latina in anul 382 d.Hr., cand Sinodul de la Roma, sub Papa Damascus, a decretat oficial ca cele sapte epistole generale fac parte integrata din Noul Testamnet. Acest decret atribuia epistola Intaia a lui Ioan apostolului si celelalte doua unui alt Ioan, presupus a fi fost un prezbiter. Biserica din Africa de Nord a urmat pe acelasi drum, cand in cursul conciliului din Hippo (anul 393 d.Hr.) si sinodului al III-lea din Cartagina (397 d.Hr.) au fost votate decrete similare cu cele facute la Roma in 382 d.Hr.
Tot la fel si Epistola catre Evrei nu a avut o acceptare completa in Biserica apuseana pana in a doua jumatate a secolului al IV-lea. Motivul principal pentru aceasta se gaseste in disputa cu privire la autorul ei. Parintii latini ai secolelor al III-lea si al IV-lea sau nu mentioneaza pe Epistola catre Evrei sau respingeau obarsia ei paulina. In consecinta, ea lipseste din Catalogus Claromontanus, afara de cazul ca este indicata sub titlul "Epistola lui Barnaba", lucru care este posibil, dar nesigur. Totusi, marii teologi latini si conducatorii eclesiastici ai ultimei parti a secolului al IV-lea se aflau sub influenta puternica a teologiei grecesti a Rasaritului, unde originea paulina a epistolei catre Evrei nu fusese niciodata pusa la indoiala. Astfel, Ieronim, Hilariu din Poitiers, Lucifer din Cagliari, Vigilius din Thapsus, Ambrozie, Augustin si alti conducatori apuseni au inceput sa accepte drept canonica epistola catre Evrei. Tendinta aceasta a fost legalizata la Sinodul din Roma in anul 382 d.Hr., care a declarat ca canonul poseda 14 scrisori ale lui Pavel. Urmatoarele concilii africane de la Hippo si Cartagina au acceptat de asemenea Evrei ca fiind paulina. Augustin, in canonul sau al Noului Testament, asa cum este prezentat in lucrarea sa De doctrina christiana (II. 8,12-14), nu difera in nici un fel de canonul lui Athanasius din Alexandria continut in a 39-a sa Scrisoare pascala (vezi p.129). Incepand de la data aceasta Biserica latina si cea greaca au avut acelasi canon de 27 de carti al Noului Testament.
Cartile apocrife ale Noului Testament au fost respinse mai timpuriu si mai hotarat in biserica Apuseana decat printre crestinii din Rasarit. Pe la 200 d.Hr, in Apus fusese luata o pozitie clara cu privire la cartile a caror origine apostolica era indoielnica, asa cum este atestat de Tertulian si de Fragmentul Muratorian, in timp ce la aceeasi data unele din cartile acestea erau folosite de Clement din Alexandria fara de scrupule. Cartile apocrife faceau inca parte din literatura Bisericii rasaritene in secolele al III-lea si al IV-lea, asa cum o dovedesc lucrarile lui Origen si ale lui Eusebiu. La data aceea cartile acestea erau unanim respinse de parintii bisericesti latini. Totusi, manuscrisele biblice ulterioare arata ca, in unele cercuri, cartile apocrife au ramas in uz pana in Evul mediu. Douazeci de manuscrise de felul acesta sunt cunoscute ca cuprinzand o traducere latina a Pastorului din Herma si peste 100 din ele au asa numita Epistola a lui Pavel catre laodiceeni.
Este un fapt remarcabil acela ca nici unul dintre conciliile ecumenice din secolele timpurii nu a incercat sa fixeze canonul. Cel dintai conciliu ecumenic (desi recunoscut ca atare numai de Biserica Romano Catolica) care s-a ocupat cu canonul a fost Conciliul din Trent (1545-46), care pentru intaia data a stabilit prin decret un canon al Scripturii obligatoriu pentru toti membrii Bisericii Catolice. Desi concilii mai timpurii se ocupasera cu canonul, asa cum s-a mentionat, ele nu erau ecumenice si aveau jurisdictie numai asupra unor anumite provincii eclesiastice.
Un studiu al dezvoltarii canonului Noului Testament procura dovezi evidente ca mana Providentei a condus la formarea Cuvantului scris al lui Dumnezeu. Asa cum s-a vazut in studiul anterior, deciziile care au adus la fiinta canonul de 27 de carti n-au fost in esenta lucrarea unei biserici organizate, care sa-si exprime vointa printr-un papa sau un conciliu general. Mai degraba, canonul Scripturii s-a dezvoltat treptat in decursul unei perioade de vreo patru sute de ani cand multi barbati crestini sub calauzirea Duhului lui Dumnezeu au recunoscut ca anumite lucrari fusesera inspirate de acelasi Spirit si ca alte lucrari nu fusesera.
In aceasta lucrare de selectia inspirata de Divinitate, anumite standarde i-au ajutat pe crestinii primari sa decida care carti meritau un loc in Scriptura si care nu. Unul din standardele acestea era autorul. Noul Testament era vestea cea buna cu privire la Isus Hristos, si Crestinii in credeau mod natural ca prezentarile cele mai autentice ale acestei solii erau cele scrise de barbati care fusesera cu Isus. In consecinta erau acceptate in cele din urma numai acele lucrari cu privire la care crestinii erau clar convinsi ca erau produse ale unui apostol sau ale unui insotitor al unui apostol, care a scris in perioada apostolica. In felul acesta cartile lui Marcu si Luca au fost admise deoarece fiecare crestin era convins ca fusesera scrise pe vremea apostolilor Petru si Pavel si poate sub supravegherea lor. Pe de alta parte, asa numita Epistola a lui Barnaba, desi larg acceptata in secolul al II-lea, a fost in cele din urma lasata afara din canon deoarece continutul ei arata ca nu putuse fi scrisa de apostolul acela. La fel. Pastorul din Herma, o carte favorizata de unii crestini primari, in cele din urma nu a castigat un loc in canon deoarece a aparut in perioada postapostolica.
Un alt standard care a calauzit biserica primara la selectionarea canonului era acela al continutului. Lucrul acesta cuprindea uneori mai multa judecata subtila decat o facea chestiunea autorului. El necesita evaluarea unei carti in termeni ai consistentei ei launtrice, acordul ei cu restul Scripturii si conformarea ei cu experienta crestina. Fara indoiala ca mai ales pe temeiul acestui principiu crestinii primari au respins multe evanghelii si apocalipse gnostice.
Lucrul esential pentru realizarea cu succes a tuturor acestora a fost calauzirea Duhului lui Dumnezeu, Duh care a calauzit mintea profetilor si a apostolilor cand au scris si care a adus convingere inimii fiecarui credincios sincer in Isus Hristos, cand a citit Scriptura, ca ea era cu adevarat Cuvantul lui Dumnezeu.
Uniunea de Conferinte a Bisericilor Adventiste din Romania
