Autor Florin Laiu
Hainele spiritului
Nu există nici o limbă sfântă, dar dacă am accepta sintagma, ar trebuie să recunoaștem că pentru operele literare, limba sfântă este aceea în care au fost create, iar pentru orice vorbitor, limba sfântă este limba maternă – în cazul nostru, limba română. Simplificând lucurile în mod nepermis, limba este un mijloc de comunicare, nimic mai mult. Dacă înțelegi și te poți face înțeles, nu contează ce și cum spui, cât de curată e pronunția sau gramatica, sau cu câte gesturi și onomatopee îți completezi vocabularul.
Este ca și cum s-ar spune că îmbrăcămintea are doar rolul de a ne proteja de agresiunile climatice. Toți știm însă că țoalele au și funcții sociale, de aceea le îmbrăcăm zilnic, indiferent de climă. Și nu ne mulțumim cu faptul că ele acoperă anumite părți ale corpului, asigurând decența, ci suntem preocupați de estetica îmbrăcăminții noastre și a altora. Un om căruia nu-i pasă cum arată, nu se respectă pe sine și nu respectă pe alții.
Ca să ducem analogia până la capăt, stilul vestimentației poate fi diferit, după cultură, stare socială, profesie, ocazie, etc., sau poate fluctua după direcțiile majore ale unei culturi, ori după capriciile modei. Bunul simț ne ajută pe cei mai mulți să evităm situațiile penibile sau hilare. Natural, moda este schimbătoare și toți urmăm megatendințele ei. Aproape nimeni nu se mai poartă azi în vechiul și minunatul port popular. Nu era greșit cu nimic și nu era dizgrațios acest port, totuși el s-a schimbat. Orașul a învins, Occidentul a învins. Ceea ce la început era ridiculizat și condamnat ca fiind fandoseală boierească, a devenit normal și obligatoriu, chiar dacă și astăzi ne place să privim artiști îmbrăcați în portul popular. Dar ce ați zice dacă am combina elementele: bocanci, ginși strâmți, brâu, ie și broboadă la aceeași persoană ? Încercați să-i puneți și furca în mână ! (Suspectez că cititorii mai tineri nu vor ști dacă este vorba de tridentul lui Poseidon, sau de instrumentul cu care se manipulează paiele). Unui artist cu cămașă și ițari, îi punem în mâini un caval sau, hai un taragot, dar nu saxofonul, în timp ce vioara stă bine și în mâinile țiganului lăutar, și în mâinile lui badea Ion, și în mâinile Silviei Marcovici.
Anumite repere culturale au creat aceste legi nescrise, pe care și subconștientul nostru le respectă. Din nefericire, însă, există și oameni total lipsiți de gust estetic. Am văzut doamne îmbrăcate curat și decent, cu haină de piele maro închis, pantaloni negri destul de bărbătești și broboadă verde cu fir de beteală (!). Limba suportă, de asemenea, schimbări majore în timp. Unele elemente străine sunt asimilate relativ repede, în mai multe registre ale limbii, în timp ce altele sunt reținute doar în registrul tehnic, ori sunt utilizate într-o subcultură, cum ar fi lumea hackerilor și a rockerilor, universul închis al unei confesiuni nepopulare, anumite argouri. Mă voi referi aici la fenomene stilistice care zgârie urechile, dinspre mediul religios pe care-l cunosc mai bine. Acestea nu sunt păcate strigătoare la cer. De acelea se va ocupa cerul la vremea lui. Este vorba de păcatul urâtului, în sensul în care se poate spune: „Cutare are idei profunde. Păcat însă că exprimarea este mimetistă, insipidă, stereotipică, de gust îndoielnic."
Jargon confesional ?
Este natural ca o confesiune religioasă, oricare ar fi ea, să tindă spre un gen de izolare lingvistică, formându-și în timp un jargon propriu. Se întâmplă în mod obișnuit în cadrul confesiunilor relativ noi și mai puțin populare. Fenomenul este prezent și în limbajul confesiunilor istorice, dar acest sector are avantaje statistice incomparabile: întotdeauna majoritatea vorbitorilor impune regulile jocului într-o limbă. Voi discuta mai târziu acest aspect. Limbajul specific al unui grup este simțit ca fiind foarte natural în interiorul grupului, dar din afară apare ca o păsărească sau ca o limbă de lemn. (Nu mă refer aici la limbajul „tehnic” teologic, care este unul de specialitate și, de regulă, aconfesional). Nimeni nu pare dispus să-și asculte propriul limbaj, sau limbajul de grup, cu o ureche din afară, cu urechea unui neinițiat. Se înțelege că doar mesajul este sacru și inalterabil, atunci când este vorba de cele sfinte.
Dacă scopul vorbitorului sau al scriitorului este acela de a fi bine înțeles de oricine, și ca destinatarii să aibă o reacție favorabilă, atunci trebuie depuse eforturi ca limbajul folosit să fie limbajul comun al societății în care trăim. Dacă dorim să colorăm limbajul, cum este de dorit adesea, să-l colorăm după standardele lingvistice și literare ale societății în care trăim. Nu vom putea, și nici să nu încercăm să impunem limbajul nostru publicului larg. Devierile și strâmbăturile publice ale limbajului ar trebui sancționate cumva. Un leu pentru fiecare greșeală ar îmbogăți Academia.
Forme neologice perimate, maladaptate sau neadaptate
Când un autor sau vorbitor român vrea să se refere la facerea lumii, o va numi Facere sau Creație. Într-un anume mediu religios însă întâlnim termenul „creațiune", rostit foarte natural, ca și cum toată lumea se simte acasă cu el. Această „creațiune" însă este un neologism care s-a învechit deja și a ieșit din uz. Același fenomen include și termenii: lecțiune (lecție pentru școala biblică săptămânală), reformațiune (Reforma din sec. XVI), și alte neologisme franțuzești, englezești sau latinești cu terminația -tion(em). Atențiune este încă în uz, dar cu sens diferit („Atențiune!"), în cazul formulele sau semnalelor de avertizare. Atenție se folosește în toate celelalte cazuri („concentrarea atenției", „o atenție specială", etc.). Cele două forme nu se pot substitui întotdeauna. Atenție poate fi folosit întotdeauna, dar atențiune este foarte limitat și are toate șansele să dispară.
„Lecțiune” este recunoscut de dicționare, dar se utilizează doar în filologie, referitor la diferitele forme de prezentare ale unui text, sau la modul critic de a-l citi pentru stabilirea versiunii originare. Studiu săptămânal se poate numi foarte natural lecție sau studiu, iar pentru caietul trimestrial de studii se poate găsi, de asemenea, o denumire mai scurtă, dacă e nevoie.
Reformațiune și Reformație sunt termeni folosiți în mod exclusiv în mediile religioase de inspirație occidentală: în grupurile adventiste, mileniste și la greco-catolici se întâlnește forma "reformațiune", iar la baptiști și la reformații ardeleni se întâlnește forma "reformație"). Reformațiune nu se găsește în nici un dicționar românesc, deși alți termeni cu sufixul -țiune există, în ciuda faptului că nu mai sunt uzuali (admirațiune, afirmațiune, agitațiune, abnegațiune, ambarcațiune etc.); iar reformație se întâlnește ca o raritate în dicționarul de sinonime, pentru ceea ce în mod normal se numește reformă sau protestantism. Care este riscul folosirii unor asemenea termeni?
Foarte probabil, vorbitorul sau autorul va fi înțeles, dar va fi perceput imediat ca aparținând unei subculturi. Bunul gust dictează să alegem din multiplele forme posibile, pe cele mai comode. De ce să spunem, de exemplu, transsubstanțiațiune, care există totuși în DEX ’98, și să nu folosim sinonimul mult mai frecvent, mai scurt și mai actual: transsubstanțiere ? Folosirea anglicismelor are riscurile ei. Râdem uneori de limbajul amestecat al românilor din diaspora americană, care plătesc biluri în loc de facturi, colă(n)esc în loc de a suna pe cineva la telefon, au geaburi în loc slujbe, merg la cort, în loc de tribunal, etc. Unii termeni englezești au șanse reale de adaptare în limba română, mulți însă vor fi respinși ca un corp străin, iar unii sunt admiși doar în limbajul colocvial (universalul "ochei", de exemplu!), sau în cel tehnic (blog, sait, maus, hard-disc, sámit, etc.).
Mă întreb ce rost are să „sumarizezi" un discurs, când poți foarte simplu să-l rezumi. De ce să afirmi că preceptul universal, prezentat sub forma unui proverb, – hai să-i spunem aforism, maximă, adagiu, cugetare –, este o … „epigramă” ?. Am suspectat imediat că autorul acestei exprimări a folosit un sens special al cuvântului epigramă, care există în engleză (epigram = vorbă sau maximă tăioasă), dar care nu a intrat în limba română, și nici nu va intra, fiindcă nu este nevoie.
Un anglicism care s-a adaptat în mod exclusiv în limbajul confesional este adjectivul (sic !) advent. Dicționarul îl recunoaște doar ca substantiv (advent, advénturi = perioada de patru săptămâni/duminici dinaintea Crăciunului, la catolici). În teologia occidentală, inclusiv americană, substantivul acesta (care este de origine latină: adventus= venire) are un uz teologic, aplicat la venirea lui Christos. Parusía, a doua venire a lui Christos se numește în engleză, "The Second Advent", pentru a se deosebi de prima Sa apariție în lumea noastră, care se aniversează la Crăciun. În engleză, advent se poate referi adesea și la venirea unui anumit eveniment important. Niciodată însă termenul acesta nu este adjectiv. Devenirea lui adjectivală a apărut prin traducerea stângace a unor expresii englezești ca: The Advent Movement („mișcarea adventă"), The Advent Message („solia adventă”), the Advent people („poporul advent"). „Advent" a devenit adjectiv din cauza terminației „-ent” (ca și „prezent”, „tranzient", „decent" etc.), când de fapt este un substantiv (ca și ciment, curent, rulment etc.). În realitate, sintagmele menționate se traduc cu: Mișcarea Adventului (sau Adventistă), mesajul Adventului (sau adventist) și oamenii Adventului (adventiștii).
Privite dinspre curentul dominant al esteticii limbii, din afara subculturii confesionale, anumite expresii, care pentru un membru al grupului sunt foarte candide și inspiratoare, se potrivesc ca o vestimentație combinată ad-hoc. Exempli gratia, "solia adventă", ca expresie, este o combinație inestetică dintre arhaismul biblic „solie”, (care în limbajul actual este complet înlocuit cu „mesaj") și adjectivul pseudo-neologistic intrus „advent". Imaginați-vă următorul cuplu: o țărancă încă frumoasă, bogată și muncitoare, în vârstă de vreo 60 de ani, măritată de curând cu un un tânăr curat la suflet, precum și semidoct, având doar jumătate din vârsta doamnei. Să zicem că sunt fericiți împreună, cel puțin o vreme, ca toată lumea, dar nimeni nu îi va admira în cultura noastră ca o pereche potrivită. În literatură facem combinații asemănătoare doar atunci când dorim să creăm efecte umoristice.
Expresia „poporul advent” este nepotrivită nu numai din cauza falsului adjectiv „advent” (în loc de adventist), ci și pentru uzul nepotrivit al substantivului "popor", în acest caz. Nu se spune niciodată „poporul catolic”, „poporul baptist”, „poporul ortodox” – chiar dacă un popor poate fi în majoritate de o anumită religie. Poți spune „poporul român", „poporul albanez”, sau „poporul evreu”, fiindcă toate acestea trimit la etnicitate, dar nu poți spune „poporul creștin”, „poporul masonic” sau „poporul hindus”, fiindcă acestea sunt categorii social-culturale transnaționale. Chiar dacă în limba română „popor” mai înseamnă și „populație”, „mase”, chiar dacă DEX ’98 admite sensul de „totalitate a membrilor care aparțin aceluiași cult sau aceleiași parohii", precizează că este un sens învechit. Iar cuvintele sau expresiile care sunt învechite pentru majoritatea vorbitorilor unei limbi nu pot fi resuscitate de o minoritate care nu are nici voința nici șansele de a se impune în domeniul limbii. Rămân două posibilități: renunțarea la limbajul de lemn, sau rămânerea în relativă izolare culturală.
În această categorie aș pune în discuție și denumiri oficiale ale organizațiilor eclesiastice. De exemplu, cuvântul englezesc „conference” este, oarecum, echivalentul termenului românesc „conferință”, dar cu o semantică mai dezvoltată. Poate însemna ligă sau federație teritorială (în sport). În unele confesiuni evanghelice din țările de limbă engleză, pe lângă sensul natural de convenție eclesiastică echivalentă cu sinodul sau conciliul (zonal sau general), „conference” are și un sens derivat: un grup de biserici (congregații) locale, ai căror reprezentanți se întâlnesc regulat în adunarea generală (conferință). Adventiștii români au preluat această accepțiune care a devenit oficială. În limbajul acestei comunități, conferința este totalitatea districtelor (câmpuri pastorale, parohii) de pe un teritoriu care cuprinde mai multe județe, oarecum echivalentul unei mitropolii. Aceeași denumire se folosește practic și pentru comitetul executiv și pentru sediul administrativ al conferinței.
Nimic condamnabil în acest limbaj convențional. Dar este demn de remarcat, că adventiștii de limbă franceză nu au introdus în mod servil și inconștient o nouă semnificație a termenului în franceză, ci au preferat să traducă termenul „conference” prin „fédération”, un termen mult mai exact pentru limba franceză, și care ar fi fost preferabil, în formă românească (federație) și pe plaiurile mioritice. Evreii, de exemplu, îl folosesc cu succes. Dacă „federație” nu place, atunci să-i zică mitropolie. „Conferința” însă ține de păsăreasca unui grup. Chiar dacă există în statutul oficial al Bisericii și este cunoscut de unele autorități, denumirea aceasta nu poate fi imediat și corect înțeleasă de o persoană din afara grupului. Denumirea este derutantă, fiindcă oricine aude cuvântul, se gândește la o adevărată conferință.
Denumirea de „biserică”, pentru o anumită congregație și pentru locul de închinare/cult poate fi legitimată teologic, dar este o adaptare mai puțin fericită. Biserica este un locaș de cult, cu arhitectură și funcții specifice, cu multă încărcătură mistică, superstițioasă. Biserica este și acea instituție eclesială istorică, impregnată de social-cultural și politic. Nici un sens, nici celălalt nu sunt în acord cu credințele confesiunilor noi evanghelice. Luther a fost foarte deștept când a respins termenul tradițional „Kirche" și în traducerea sa biblică a redat termenul grecesc Ekklesía (adunare, întrunire, convent, congregație) cu „Gemeinde” (comunitate, obște).
În tradiția evanghelică românească, limbajul credincioșilor s-a format, pe de o parte, prin traducerile biblice românești, în care termenul Ekklesía este redat întotdeauna cu Biserică (cu puține excepții confesionale, care ar prefera termenul „adunare”), și pe de altă parte, prin reacție față de eticheta de „sectă”, cu care creștinii majoritari îi cadorisesc de regulă pe minoritari. Ar fi fost însă mult mai potrivit să fie evitați termeni ca „Church”, „Kirche”, „Biserică”, care au încărcătură politică, la fel ca și termenul „sectă".
„Sectă” este un termen universal compromis. Din nefericire, toate „bisericile” îl folosesc, cu sens peiorativ, când se referă la o „comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă”, sau la „un grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine" (religioase, filozofice sau politice)”, cf. DEX ’98. Grupul separat este întotdeauna demonizat, calomniat, asociat cu erezia și marginalizat. Noi suntem dreptcredincioșii, cei care fac opinie separată sunt eretici și sectanți. Se consideră că o caracteristică esențială a sectei este exclusivismul. Din acest punct de vedere însă, nu este deloc greșit să spunem că bisericile istorice, și ele fragmente rupte dintr-o Biserică mai veche, care se confunda cu Imperiul, nu sunt altceva decât secte, pardon, megasecte. La origine, însăși Biserica a fost o sectă evreiască. Din afară era privită ca asociație ilegală. La scurt timp după ce i-a fost recunoscut caracterul de adunare publică (Ekklesía), ea a devenit oficial instituție de stat și s-a menținut astfel până în timpurile moderne, chiar și în forme fragmentare.
La nivel popular, termenul „sectă” are valoarea unei înjurături. Se șoptește că sectanții jertfesc copii, că au ritualuri orgiastice, exact așa cum povesteau păgânii despre creștini în primele trei secole. Cea mai sănătoasă soluție este ca termenul să fie evitat, deoarece este în mod ireversibil contaminat. Și orice înlocuitor s-ar prefera, să fie folosit cu suficient respect față de aproapele, potrivit Legii lui Christos: „Să faceți altora exact ce ați ca ei să vă facă!” Dacă nu este folosit cu respect, până și cel mai frumos termen devine peiorativ.
Aș pune în discuție și expresia, de altfel nevinovată, „relația cu Dumnezeu / Iisus / Christos”. Este destul de clară ca sens. Totuși formula mă jenează, fiindcă este străină limbajului comun. Nu mă refer la experiența în sine. Când vorbim despre Dumnezeu, sau despre Domnul Christos, normal este să simțim toată măreția și căldura acestui Nume. Nu sunt de acord cu cei care văd în Dumnezeu doar un Pantokrátor, un suveran suprem distant. Dar nici să folosim expresii amicale, colegiale, sociologice despre trăirea noastră cu sau în Dumnezeu. Nu vreau să spun că trebuie să evităm exprimările calde, familiale, pe care și Biblia le încurajează (Tatăl; Fratele Mai Mare; Te iubesc, Doamne etc.). Dar „relație” este un termen care ține încă de limbajul oficial, îi stă bine într-un tratat, ori într-un proces verbal, dar nu lângă cuvântul cel mai încărcat de eternă frumusețe. Este un neologism adaptat, înlocuind parțial termenul „legătură”, care nu are nici o vină.
Desigur, poți avea relații / legături cu Dumnezeu, dar românul fuge de expresia aceasta, fiindcă este străină de sufletul lui. Românul nu zice nici măcar "legătură" cu Dumnezeu, ci "trăire" și "trăitor", cuvinte mult mai bogate și care, în același timp, redau mai bine expresia biblică (ebraică sau iudeo-elenistică) „umblarea (mersul) cu Dumnezeu". În spiritul limbilor semitice, purtarea sau modul de viață (trăirea) sunt redate prin metaforele „cale" / „drum”, „umblet” și „a umbla”. De aceea, capitolul talmudic care reglementează toate situațiile din viața evreului se numește Halakha (lit. „umblare").
Fiindcă veni vorba de „relație”, să spun câteva cuvinte și despre verbul „a relaționa”. DEX ’98 îi recunoaște în limba română doar sensul tranzitiv, și acesta rar folosit: „A pune în relație … două sau mai multe fenomene, evenimente etc.” Dar de curând, se folosește intranzitiv, venind din zona psihologiei de limbă engleză, cu sensul de „a avea relații sociale”. Întrebarea mea este: oare, cum se exprima românul înainte de a veni acest minunat termen „a relaționa” ? Dacă putem dovedi că are viitor, să-l folosim (cu oarecare prudență). Dar dacă este doar o modă ? O altă expresie stereotipă stranie se folosește în legătură cu dedicarea sau dăruirea de sine lui Dumnezeu: „mă predau (ne predăm) lui Dumnezeu". E drept că în nici o limbă nu este populară experiența aceasta. Dar în limba română, „a se preda" are preponderent un sens militar, după DEX ’98: „a se recunoaște învins și a se pune la dispoziția dușmanului, urmăritorului etc." Iată-L pe Dumnezeu pe post de inamic, de urmăritor. Imaginea nu este departe de adevăr, fiindcă în mod natural, omul fuge de Dumnezeu ca de o forță ostilă și adesea luptă împotriva lui Dumnezeu. De aceea este important să te predai, atunci când ești somat. Dar folosită stereotip, expresia este nefericită. De ce să nu folosești alte expresii, de exemplu, că te-ai dedicat, supus, închinat, dăruit, dat lui Dumnezeu, etc.
O expresie ca „the Jewish nation” este acceptabilă în engleză, unde termenul „nation” are o vechime mai mare și poate însemna popor, neam, nație, gintă, seminție. Dacă este însă calchiată în limba română, „națiunea iudaică” (vorbind despre timpuri istorice, despre neamul evreiesc din antichitate) este o expresie nepotrivită. Conceptul de„națiune” în limba română este modern, cu puternice semnificații politice. Nu mă interesează aspectul acesta în sine, fiindcă și definițiile politice sunt parazitate, dar în mod sigur, cei care au scris „Jewish nation" nu la aspectul modern al termenului s-au gândit. Dacă vreți națiune israeliană se poate, așa cum vedem cu ochii, dar aici este o situație modernă. Când vorbim despre antici, nu spunem națiunea dacă, națiunea galică sau nabateeană. Acestea sunt popoare, neamuri, alteori doar populații.
Termenul de națiune se folosește, de asemenea greșit și în alte calcuri englezești, cum ar fi „mânia națiunilor” (re Ap 11:18). Nu despre națiuni este vorba acolo, ci de popoarele ostile poporului lui Dumnezeu, concept tradus de regulă cu termenul „păgânii” (la origine, neevreii !).
„Vreți să mergem mai curând la cer?” Faceți vă rog un sondaj de opinie și puneți direct această întrebare, dacă aveți curaj. Nu este vorba de curajul de a mărturisi speranța revenirii lui Christos și a restabilirii dreptății și fericirii în lumea noastră, ci curajul de a vorbi altuia într-o limbă pe care el o înțelege altfel. Se spune că un frizer credincios era foarte mustrat de cugetul lui că nu îi avertizează și pe clienții lui, și nu le face cunoscută posibilitatea împăcării cu Dumnezeu. S-a hotărât în fine să acționeze. Dregându-și glasul și înghițind nodul, după ce tocmai își săpunise bine mușteriul și era gata să pună briciul pe el, îl întreabă: „Domnule, scuzați-mă, sunteți pregătit pentru moarte ?" Cam așa sună în urechile unui ortodox expresia „dorim să mergem în cer". Și este de neînțeles, în special când este cântată de copii. Atât de tineri ?
Când pocăitul zice că vrea să meargă la cer, nu se gândește la moarte, ci la revenirea lui Iisus, pe care o crede iminentă. Știind că Domnul va lua cu Sine la cer pe credincioșii Lui, în timp ce neascultătorii sunt sortiți pieirii, ei doresc să fie printre cei răpiți la cer. Dar mă întreb: suntem preocupați de ce va înțelege semenul nostru de altă religie când îmi exprim credința într-un limbaj cu care el nu este obișnuit?
Ferește-te de omul unei singure cărți
Dictonul acesta ar putea fi greșit, dar pentru motive practice merită luat în serios, în situația în care lăsăm ca limbajul nostru să fie influențat de o singură carte, sau de un grup restrâns de cărți, toate de aceeași factură literară: traduceri. Din nefericire, traducerile au adesea o încărcătură de calcuri care s-au perpetuat peste secole. Așa se întâmplă chiar cu primele traduceri ale Bibliei. Greaca Septuagintei și a Noului Testament nu este limbajul standard comun (koiné), ci acea greacă comună vorbită și scrisă de evreii din diaspora. Adesea traducerea în limbile moderne a preluat formele imitative grecești sau latinești și astăzi avem o serie de termeni și expresii „biblice” care sunt pe lângă realitate. De exemplu, Lacul Galileii este de regulă „Marea” Galileii. Crăișorii, cnejii și tiranii unor cetățui canaanite sunt „împărați”, iar „țara” este „pământul”.
Este Pavel „apostolul neamurilor”? Cred că da, fiindcă atunci când mergea în misiune intra întâi în sinagogă, la evrei, la neamurile lui, sau rudele și frații lui, cum îi numea el, iar la sfârșitul Epistolei către Romani salută pe nume doar pe creștinii evrei, dintre care unii îi erau rude. În Noul Testament însă, termenul „éthne” (nații, popoare, neamuri) se referă în cele mai multe cazuri, în mod tehnic, la neevrei. Termenul românesc Neamuri nu are acest sens decât în limbajul influențat de traducerile biblice. Mai mult, uzul neotestamentar al termenului este tipic iudaic. Cândva, GOY însemna în ebraică (popor, neam) și se folosea inclusiv cu referire la Israel, ca sinonim al lui ‘AM (neam, popor). Cu timpul, termenul a căpătat o culoare peiorativă, de „alt popor”, „popor străin”, „populație neisraelită”. În ebraica târzie însă termenul GOY nu se mai referă la un popor neevreu, ci la o persoană dintr-un alt popor, în sens distinctiv sau chiar peiorativ (echivalent cu „păgân”). Ce înțelege omul de pe stradă când îi vorbește despre Neamuri ? Las’ să ne trăiască neamurile la toți !
Este potrivită astăzi folosirea termenului „slăbănog”, în Evanghelii și în comentariile lor? Nu putem găsi sinonime actuale? „Paralitic”, deja folosit și în traducerile biblice, ar fi unul acceptabil. „Slăbănog” are astăzi sens peiorativ (referitor la un om slab, uscățiv). Despre o mână înțepenită se poate spune că este „uscată” ? Este adevărat, că adjectivul grecesc folosit aici înseamnă uneori „uscat”. Dar el mai înseamnă și „țeapăn”, „rigid”. Mâna uscată înseamnă o mână „zvântată”, adică nu mai este udă. Sau poate însemna că este slabă, uscățivă. Dar realitatea este că mâna îi era înțepenită.
„Neprihănit” și „neprihănire” sunt termeni folosiți cu un sens special, teologic în traduceri biblice evanghelice românești și în scrieri dependente de acestea (cu referire la o stare sau trăire conformă cu voința / legea lui Dumnezeu). Limbile biblice, ca și limbile în care s-a tradus Biblia, folosesc pentru acest concept termeni echivalenți cu „drept”, „dreptate”, „corectitudine”, „justețe” etc. Este adevărat că uneori nici dreptate nu se potrivește. „Dreptul X” are în limba română sensul exact cerut de termenul ebraic și de echivalentul grecesc. Dar denumirea acestei virtuți mi se pare inexact numită în traducerile românești, fie că o numim „dreptate” (după obiceiul ortodox), fie că o numim „ne-prihănire”. Acesta din urmă este un termen negativ, destul de imprecis, având mai degrabă o sonoritate poetică decât teologică.
Propunerea mea este ca, indiferent de traducerea biblică folosită, să utilizăm cei mai adecvați termeni în explicațiile și comentariile necesare, în predici sau în orice alt mod de comunicare, fără să depindem exclusiv de termenii folosiți în versiunea biblică pe care o folosim. Adjectivele care exprimă cel mai bine acest concept sunt, după caz: drept, nevinovat, corect. Iar substantivul care numește calitatea, poate fi numit uneori „dreptate”, dar adesea este „corectitudine”, ceea ce sună poate prea neologistic pentru unii, dar se pot găsi sinonime: e. g. trăire (purtare) dreaptă. În multe cazuri înseamnă nevinovăție. Neprihănire însă este mai uzual cu sensul de feciorie, castitate, puritate. Principala problemă este că majoritatea românilor nu-l folosesc în sensul pe care l-a intenționat Dumitru Cornilescu, fie-i binecuvântată amintirea.
Dependența de traducerile biblice merge până acolo că în loc să se folosească formele actuale ale numelor unor popoare sau personaje istorice, se folosesc forme arhaice depășite. Bibliile românești au, de exemplu, numele Cir în loc de Cirus / Cyrus; Dariu în loc de Darius; hetiți în loc de hitiți; horiți în loc de hurriți; haldei în loc de caldeeni etc. Aceste diferențe crează o nejustificată izolare lingvistică față de terminologia manualelor de istorie și a altor scrieri de popularizare a istoriei. Este adevărat că numele latinești sau grecești terminate în –us / -os au fost românizate în timp, și formele românizate au rămas în scrieri cu caracter arhaic sau popular (Darie împărat, Chir împărat), cu frumusețea lor de poveste. Dar numele respective apar în cărți istorice ale Bibliei, iar acea terminație latină (-us) este etimologică, nu latinizantă.
Cyrus provine din gr. Kyros, care redă originalul elamit Kuruși (Pers. Kawarușa, Bab. Kuraș, ebr. Koreș). De asemenea, Darius este, la origine, Darayavahuș. De aceea, și în lb română se respectă această terminație în literatura istorică, și se scrie Cirus (Cyrus), Darius; nu Cir și Dariu. Forma „Cir” sună hilar, dacă ne amintim că, în unele regiuni românești, „cir” înseamnă „terci”. Cir stă bine lângă știr, pir și tibișir, dar nu ca valahizare a numelui lui Cirus cel Mare.
Am fost martor la un examen în care o studentă credincioasă vorbea despre „împăratul Cir”, iar profesorul, un universitar de marcă, nu înțelegea despre ce este vorba. Am putea să-i scădem puncte profesorului că nu știa lecția asta, dar mai degrabă hai să se adapteze minoritarii la limbajul standard, până la ceva mai bun. Cauzele alienării lingvistice religioase Cauzele izolării lingvistice și crearea unui jargon confesional țin de sursele de limbă literară ale confesiunii. O anumită traducere biblică (după părerea mea, din punct de vedere stilistic toate sunt defectuoase, chiar dacă sensul este redat cu oarecare fidelitate) crează un anumit limbaj în cadrul unui grup religios.
Literatura confesională, predicile, studiile teologice, mass-media, cântece și versuri, toate acestea întrețin în mod inconștient cercul vicios, fiind atât efectul, cât și cauza fenomenului. Relativa izolare culturală, culturalizarea intensă și predominantă prin mijloacele menționate, începând cu Biblia și cu alte cărți traduse, toate acestea determină un limbaj închis. Oricât ar fi de bune niște cărți, traducerile nu sunt mijlocul cel mai potrivit de a-l învăța pe român limba română. Mă refer la gustul limbii, nu la simpla comunicare. Această izolare este parțial explicabilă; concepția diferită despre lume și filosofia specifică de viață au uneori și darul de a înstrăina cultural pe credincios, întrucât fiecare cultură este impregnată de elemente filosofice și morale specifice. Între creștinismul care se silește să rămână autentic și secularismul pur, vopsit în roșu sau într-o culoare mai creștinească, este o prăpastie mare.
Să fiu bine înțeles, nu blamez cu nimic preferințele religioase sau teologice ale cuiva. Pledoaria mea în acest caz este doar pentru limba română. Accente improprii și ortografie discutabilă Termenul „sabat” se accentuează corect pe ultima silabă, atât în originalul ebraic (șabbath), cât și în echivalentul francez prin care termenul a intrat în limba română (sabbat). Cu toate acestea, – poate datorită influenței engleze, dar posibil și din alte motive – nu puțini credincioși pronunță cu accentul pe prima silabă.
Alți termeni au suportat de asemenea mutații „confesionale” ale accentului. De exemplu: IS-rael, IZ-rael sau Iz- RA-el, în loc de Iss-ra-EL (cu accentul pe ultima este corect). Într-un cuvânt, se preferă preferă accentuarea englezească, în locul celei franceze, deși limba română depinde de franceză în majoritatea neologismelor, iar în aceste cazuri și ebraica preferă accentul pe ultima, ca în franceză. În ce privește ortografia, există încă mult haos. Pe de o parte, este nevoie de oarecare flexibilitate, fiindcă ortografia are uneori rol stilistic. Dar când apar anumite stereotipe ortografice nejustificate, simple obiceiuri confesionale care riscă să fie greșit înțelese, bine ar fi să se intervină cu o anumită autoritate, pentru uniformizarea unora dintre ele. Referindu-se la instituția biblică, istorică sau actuală (confesională, oficială), unele publicații religioase folosesc în mod consecvent majuscula. Alții însă scriu peste tot cu minuscule, cu excepția denumirilor oficiale (și uneori nici în aceste cazuri). Pe de altă parte, anumite noțiuni de importanță teologică denominațională sau din pură obișnuință (Cuvânt, Evanghelie, Sabat, Templu, Evrei, Neamuri, Filisteni). Dar nu există consecvență, fiindcă nu toate conceptele socotite de maximă importanță sunt scrise cu majuscule (credință, har etc.). Christos este numit Mântuitorul, întotdeauna cu majusculă, ca și atunci când este numit Creatorul. De ce Mântuitorul este cu majusculă, iar alte calități cu minusculă, nimeni nu știe.
De asemenea, dintr-o inerție istorică, fără nici o justificare teologică, unele confesiuni (evanghelicii și catolicii) din România scriu numele Isus cu un singur „i”, în timp ce ortodocșii l-au schimbat de mai mult timp în Iisus (cu dublu „i”). Limba română, datorită preferinței majorității ortodoxe, cere ortografia Iisus, care are o justificare în istoria transliterării din greacă, deși pronunția numelui este aceeași. De asemenea, românul este obișnuit cu varianta greco-slavă a numelui Hristos. Este oare mai normal să scriem și să pronunțăm Cristos, așa cum fac de regulă, baptiștii, catolicii, martorii lui Iehova etc. ? Problema nu este confesională, ci de limbă și ortografie convențională. Eu folosesc ortografia „Iisus Christos”, alegând această a treia formă (Christos), care este împăciuitoare (cuprinde și pe C și pe H), păstrează pronunția tradițională (ch = /h/ gutural), este folosită atât în literatura ortodoxă cât și în literatura seculară. Și, în ultimul rând, dar important pentru mine, majuscula C arată mai bine decât forma agresivă a majusculei H. Poate l-aș accepta pe H, dacă ar putea fi ornamentat mai atrăgător. Așa cum arată, seamănă cu o ghilotină, ori cu un scaun electric, obiecte mai dificil de asociat cu Mântuitorul. Există deci și motive subiective, personale. Există deasemenea și forme permise sau permisibile. Nu totul trebuie standardizat.
În general, există reticență față de altă ortografie decât cea moștenită. Eu găsesc că și ortografia are un rol important, în ce privește deschiderea sau izolaționismul unui grup. Când ai un mesaj despre care crezi că este important, nu îl transmiți printr-un limbaj „marcat”, făcut pentru a trezi suspiciuni și discuții inutile, ci printr-un limbaj comun, perfect transparent, deschis către marea cultură, pentru ca dialogul (sau disputa, dacă este cazul) să se concentreze asupra mesajului, fără să ne împiedicăm de limbaj.
Dacă este scuzabil să nu știi o limbă străină, dezinteresul față de propria limbă este de neiertat, păcat împotriva culturii. Avem nevoie, chiar și cei mai școliți intelectuali, să fim tot mai „pedepsiți în limbă” – cum se spunea pe vremea lui Șerban Vodă – mai educați în știința și arta limbii.
Sursa: www.florinlaiu.com
