Caci si vorba te da de gol
De Benone Burtescu
Cand se spune despre cineva ca a fost dat de gol, intelegem de obicei un lucru negativ, care intr-un fel sau altul a iesit la iveala. Foarte rar se intampla ca cineva sa fie dat de gol in sens pozitiv si exemplul de mai sus este unul din putinele pe care istoria si Biblia le-au confirmat. Un „dat de gol” de bine. De obicei te dau de gol faptele. Vorbele mai putin caci ele mai pot fi controlate. Eventual taci. Te dau de gol prietenii. Dusmanii nu te dau de gol, ei te nimicesc pur si simplu. Daca pot. Spunem aceasta privind fenomenul in general.
Textul biblic din titlul comentariului nostru, ne trimite insa in cu totul alta directie. Ucenicul Domnului Iisus, Petru, incerca sa ascunda legatura sa cu Invatatorul, veche de trei ani si jumatate cat fusesera impreuna, dar nu putea. Domnul avusese o inraurire atat de puternica asupra ucenicului, incat ii schimbase nu numai faptele, pe care cei prezenti la momentul in discutie nu le cunosteau, ci chiar si vorbirea.
Nu ne inchipuim ca Petru a tinut acolo la casa Marelui Preot o cuvantare in apararea Domnului Iisus si nu ne putem inchipui nici ca slujnicele lui Caiafa si slujitorii lui erau experti in a da de gol pe cineva dupa felul vorbirii lui, ci pur si simplu, din cateva cuvinte pe care Petru le spusese s-a dovedit ca era ucenicul lui Iisus. Si, probabil cel mai important lucru in aceasta „dare de gol” era faptul ca la palatul Marelui Preot se vorbea „cu totul altceva” si „ cu totul altfel” decat slujitorii auzeau acum vorbindu-se de catre Iisus si Petru, si contrastul era asa de mare ca doar din cateva cuvinte si-au dat seama ca nu se potriveste una cu alta.
Si cu darea de gol al lui Petru, lucrurile nu s-au terminat, ci abia atunci au intrat in faza lor dramatica. Darea de gol n-a fost acceptata, n-a fost recunoscuta. In „vorbire” a gresit, in vorbire trebuia s-o dreaga. Si incearca. Se leapada, se bleastama, se jura, vocabular nefolosit de grupa ucenicilor.
Imposibil. Lumea nu-l crede. Ceva, fortat, nenatural se degaja din acest limbaj, impropriu ucenicului. Probabil cu cat incerca sa fie mai convingator folosind expresii vulgare, cu atat se deconspira mai tare si se da de gol de tot ca e ucenic al Domnului si in fata celorlalti si in fata constiintei sale. Singura scapare a fost sa plece de acolo cat mai repede, cat mai departe. De cei ce-l dadusera de gol facand aluzie la vorbirea sa a mai scapat oarecum, dar de sine si de tradarea ce o facuse nu era loc de ascuns, decat gradina Ghetsemani in care dormise cateva zile in urma, cand Domnul isi zbatea sufletul de moarte pentru mantuirea lumii. Acolo a aflat alinare in multele lacrimi de pocainta.
Lasand de-o parte „gandurile” omului, pe care numai Dumnezeu le cunoaste si, pe care in special in criminalistica omul incearca sa afle directia cat de cat, prin asa numitul test „detector de minciuni”, lasand de-o parte „faptele” care vorbesc de la sine si nu mai e nevoie de dare de gol, „vorbitul” poate arata ce gandesti si ce ai putea face, cu alte cuvinte, cine esti. Nu doar vorbitul in situatii cruciale, marturia, declaratia in legatura cu ceva sau cineva, momentele de marturisire a credintei sau necredintei, confesiunea oficiala, care au valoare de legalitate, spun despre noi, ci chiar vorbirea obisnuita, zilnica, si despre lucruri curente, arata ce este in noi, ce vrem, cui sau carei directii apartinem.
Sa ne testam vorbirea dintr-o zi obisnuita, neprogramata. Sa presupunem ca am inregistrat pe o banda ce am vorbit si o ascultam si dam si altora sa asculte. Care ar fi concluziile? Desigur, pe noi nu ne intereseaza lucrurile personale ale cuiva. Respectam total libertatea semenului de a vorbi ce vrea si cum vrea si „darea de gol” ii apartine. Directia noastra este alta si una sigura. Suntem crestini. Vorbirea noastra ne da de gol ca umblam cu Iisus? Poarta amprenta ca am fost si suntem ucenicii Lui? Pot slujitorii acestei lumi, auzindu-ne, sa spuna nu e nici o indoiala ca si voi ati fost cu Iisus Galileanul, fiindca pana si „vorba va da de gol?”
Daca vorba noastra nu ne da de gol ca suntem crestini, inseamna ca nu suntem. O tragedie. Lepadarea de Iisus cand am fost dati de gol ca apartinem Lui, alta tragedie. De ce este nevoie de toate aceste incurcaturi epuizante de suflet? Daca amprenta crestinismului este imprimata chiar si pe vorbirea noastra, atunci fie asa, pe stiute, pe auzite, pe marturisite, pe nelepadate de Domnul, pe neblestemate, pe nejurand ca nu-L cunoastem. Nu este oare o onoare sa stim si sa se stie ca suntem ai lui Iisus Hristos, Domnul nostru? Ce privilegiu mai mare putem avea decat de a ne arata cu bucurie apartenenta la planul Sau mantuitor?
Circula ideea foarte ispititoare ca religia ta este atunci cand mergi la locasul de inchinare, biserica, moschee, sinagoga etc. si pentru timpul slujbei, ceremoniei, predicii etc. si gata. In rest, neutru. Imposibil. In curtea Marelui Preot cand Domnul era judecat si s-a intamplat „darea de gol” a lui Petru, nu era un loc si un timp specific pentru aratarea apartenentei religioase. Vorbirea e vorbire oriunde si contrastul e mai mare in locurile comune, publice si in zilele neafectate slujbei divine. Daca au trecut nu ani, ci zile doar printre colegii de munca si inca n-ai fost dat de gol ca esti crestin si ce fel de crestin, este foarte posibil ca nu esti si doar ti se pare ca esti.
Binecuvantata a fost „darea de gol” a lui Petru. Experienta aceasta nespus de trista l-a facut sa vorbeasca mai tarziu cu un curaj neobisnuit despre Iisus in fata mai marilor lumii. Binecuvantata si pentru noi daca invatam din ea legatura noastra cu Domnul, frumos si deschis si fara nici un fel de rusine sau teama.
