Kwabena Donkor, BRI
Subiectul predestinării cunoaște o istorie lungă și turbulentă în teologia creștină. Din zilele lui Augustin și Pelagiu, în sec. 5, și până în prezent, predestinația a fost înțeleasă ca fiind hotărârea lui Dumnezeu cu privire la mântuirea oamenilor: „hărăzirea indivizilor de către Dumnezeu fie întru viață veșnică, fie întru moarte veșnică”[1], iar alegerea îi distinge pe cei ce primesc viața veșnică de cei care primesc moartea veșnică.[2] Toate punctele de vedere vizavi de subiectul predestinației sunt în realitate variațiuni ale celor două poziții reprezentate de Augustin și, respectiv, Pelagiu,[3] ambele prezentând predestinația drept cauză a mântuirii. Atunci când predestinația este văzută drept hărăzirea oamenilor direct de Dumnezeu pentru mântuire, preștiința lui Dumnezeu și libertatea umană devin subiect de controversă. Care ar fi punctele critice ale acestei dezbateri și cum ar trebuie să se raporteze la ele adventiștii de ziua a șaptea? Bruce Reichenbach aseamănă problema predestinării cu un puzzle ale cărui piese principale sunt libertatea umană, suveranitatea divină, omnipotența, omnisciența, Dumnezeu și timpul, providența.[4] Toate aceste lucruri sunt relevante și ne oferă o perspectivă asupra a două concepte fundamentale: predestinarea și preștiința. În continuare ne vom opri asupra acestor două concepte.
I. Predestinația – cauza mântuirii
Punctul cheie în predestinație, în formula obișnuită, este că predestinația este cauza mântuirii. Tradiția augustiniană ajunge la concluzia că predestinația este cauza mântuirii ca urmare a modului în care înțelege păcatul originar. Potrivit acestei tradiții, căderea omenirii a avut efecte atât de devastatoare că din situația originară în care oamenii aveau puterea de a se înfrâna de la păcat (posse non peccare), acum nu mai pot să nu păcătuiască (non posse non peccare). În aceste condiții, mântuirea oamenilor nu poate fi decât un act al Dumnezeu. Pentru a se opune păcatului și a alege binele, oamenii trebuie să aibă harul lui Dumnezeu. Harul acționează irezistibil și în concert cu voința omului în așa fel că acesta este liber să aleagă și să facă binele, însă numai atunci când Dumnezeu îi acordă acea libertate. Astfel, mântuirea ajunge să țină de alegerea discriminatorie a lui Dumnezeu care unora le acordă harul, iar altora, nu.[5]
Deși nu imediat evident, tradiția opusă, de asemenea, face predestinația cauză a mântuirii, cu deosebirea că în timp ce în tradiția augustiniană, predestinația este actul suveran, discriminatoriu al lui Dumnezeu, în tradiția pelagiană/arminiană, Dumnezeu îi predestinează pe cei despre care El preștie că vor crede; oricum, tot predestinație este și devine o problemă din cauza asocierii sale cu preștiința.
II. Preștiința lui Dumnezeu și libertatea umană în mântuire
Chestiunea preștiinței lui Dumnezeu ca aspect al omniscienței divine ridică probleme pentru teologia clasică.[6] Augustus Strong definește omnisciența ca fiind „cunoștința veșnică și desăvârșită a tuturor lucrurilor care fac obiectul cunoașterii, fie că aceste lucruri sunt actuale sau posibile, trecute, prezente sau viitoare.”[7] Problema este cum să raportezi această cunoștință la credința în liberul arbitru și responsabilitatea umană. Este o problemă acută din cauză că teologia protestantă tinde să identifice preștiința cu predestinația.[8] Un atare teism forțează preștiința lui Dumnezeu să adopte natura unui ‚prezent etern’ – trecutul, prezentul și viitorul sunt contopite într-un prezent veșnic. Implicația practică a acestei concepții este neputința de a mai trage linie între ceea ce Dumnezeu cunoaște despre ceva la un moment dat și ceea ce El va face cu această cunoștință în viitor. Cu alte cuvinte, ceea ce Dumnezeu cunoaște este ca și făcut. Când acest tip de preștiință este corelată cu predestinația, în tradiție augustiniană/calvinistă sau în sensul arminian, o problemă serioasă se ivește în ceea ce privește libertatea și responsabilitatea umană.[9] Dacă ceea ce Dumnezeu cunoaște este ca și făcut, spun ei, atunci se neagă orice noțiune de liber arbitru și responsabilitate umană.
III. Predestinația și preștiința în Biblie
Ar fi imposibil să examinăm toate datele din Biblie cu privire la acest subiect în cadrul lucrării de față.[10] În schimb ne vom îndrepta atenția selectiv asupra acelor texte care vorbesc direct despre aceste două concepte.
Predestinația: Decizie cu privire la o activitate planificată. Termenul biblic de la care a fost derivat substantivul predestinație este proÅrizÅ, „a hotărî dinainte”. Folosit împreună cu proginÅskÅ (a cunoaște dinainte) și prothesis (plan, decizie) în Rom. 8:28-30 și 1Cor. 2:7, predestinația lui Dumnezeu este definită drept „activitatea sa vizavi de oamenii vizând părtășia acestora cu El.”[11] Este hotărârea lui Dumnezeu „de a face să aibă loc în viitor un anumit eveniment sau anumite împrejurări”[12], fără nici o referire la destin.[13] Importanța înțelegerii predestinației drept activitate este dată de faptul că sugerează un punct de început și o desfășurare până la împlinirea obiectivului.
Predestinația: Punctul de început. Efeseni 1:4 ne spune că decizia cu privire la predestinație, ca activitate planificată, a fost luată mai înainte de creație și independent de aceasta. Înseamnă atunci că predestinația, fiind anterioară în timp creației, făcea necesară creația și păcatul care au avut loc ulterior? Răspunsul este nu și modul în care toate acestea se pot îmbina laolaltă ne conduce la înțelegerea naturii preștiinței.
Preștiința: anterioară predestinației. Romani 8:29 ne arată clar că predestinația presupune preștiința, dar că sunt două lucruri diferite. Preștiința este un fenomen epistemologic; predestinația este o activitate a lui Dumnezeu. Preștiința este un anumit atribut sau capacitate în Dumnezeu și acest atribut oferă temei pentru sau face cu putință actul predestinației. În mod inevitabil, preștiința ajunge să fie corelată și confundată cu predestinația, când Dumnezeul Biblic este interpretat drept Nemișcătorul, imutabilul, atemporalul Dumnezeu.[14]
Predestinația: cuprinde aspecte teoretice și istorice. În 1Cor. 2:7 citim că Dumnezeu a decis, teoretic, într-un timp anterior timpului uman, să facă ceva ulterior și istoric în timpul uman. Din punct de vedere biblic există o secvență în predestinație. Predestinația trece de la concepere la implementare istorică.
Predestinația: obiectivul. Ca activitate, predestinația are obiectivul restaurării omenirii. Efes. 1:4,5 vorbește despre aceasta. Cuvântul eklegomai este folosit, însă ni se spune că ek în eklegomai „nu trebuie luat ca accentuând alegerea unui grup mai mic dintr-un grup mai mare; nu are sensul acesta în Luca 9:35; 23:35. Alegerea și predestinația în textele noastre nu au de-a face în primul rând cu mântuirea individului ci cu scopul lui Dumnezeu.”[15] Observați că în Efeseni se face aluzie la maniera formală în care obiectivul predestinării este atins. Alegerea (eklegomai) nu este făcută într-o manieră automată, absolută. Alegerea este de natură relațională pentru că este făcută „în El”.
Predestinația: mijlocul eficient. Ca activitate, predestinația necesită un mijloc eficient prin care să își atingă obiectivul. În 1Petru 1:18-20, sângele lui Hristos este identificat drept mijlocul de care era nevoie. În mod semnificativ, rolul lui Hristos în această chestiune era preștiut dinainte de întemeierea lumii (1Pet. 1:18-20). Ca atare, atât obiectivul (Efes. 1:4) cât și mijlocul (1Pet. 1:18-20) predestinării au fost stabilite înainte de timpul creației. Sângele lui Hristos nu este însă singurul mijloc instrumentar pentru predestinație. În 2Tes. 2:13, Pavel le spune tesalonicenilor că Dumnezeu i-a ales de la început ca să fie mântuiți prin lucrarea sfințitoare a Duhului și prin credința în adevăr. Avem aici un tablou al implicării Duhului, în relațiile interpersonale, conducând la credința în adevăr, așa cum se găsește în Isus Hristos, și la mântuire.
Predestinația: lucrată în istorie. Efeseni 1:9-10 demonstrează lucrarea predestinației în istorie. Planul (taina) pe care Dumnezeu l-a făcut de la întemeierea lumii este descoperită oamenilor. Planul întruchipează un timp potrivit (kairos, plinătatea timpului) când va fi transpus în fapt (eis oikonomian). Istoria este scena pe care totul iese la iveală.
Predestinația și individul. În Rom. 8:29, Pavel enunță o serie clară de activități mântuitoare, bazate pe preștiința lui Dumnezeu: predestinarea, chemarea, îndreptățirea și proslăvirea. Deși la prima vedere s-ar părea că individul nu joacă nici un rol în această serie de activități, este semnificativ faptul că textul presupune un răspuns afirmativ din partea individului la oferta lui Dumnezeu (vezi vers. 28).
Concluzie la datele biblice cu privire la predestinație. Dumnezeul biblic, Dumnezeul cel bun care cunoaște sfârșitul încă de la început (Isa. 46:9-10), a hotărât să creeze lumea, știind că va avea loc o cădere. Biblia nu ne spune de ce Dumnezeu a hotărât să creeze chiar cunoscând acest lucru. Dată fiind preștiința Sa, Dumnezeu a hotărât (a predestinat) un plan, o activitate prin care să fie remediată căderea. Acest plan, deși făcut înainte de creație, urma să fie derulat în istoria omenească și nu a fost implementat decât atunci când un anumit timp s-a împlinit (Gal. 4:4). Planul urmărea răscumpărarea și refacerea doar „în Hristos”, prin lucrarea sfințitoare a Duhului Sfânt. De vreme ce preștiința lui Dumnezeu cu privire la evenimente viitoare nu înseamnă că El predetermină fiecare eveniment viitor, toți sunt liberi cu adevărat să răspundă la planul Lui afirmativ sau negativ. Destinul nici unui om nu este hotărât din veșnicie în virtutea hotărârii lui Dumnezeu (predestinație). Astfel, predestinația nu este o cauză a mântuirii, în sens tehnic, predestinația este contextul în care Dumnezeu a făcut mântuirea posibilă, în virtutea alegerilor individuale.
IV. Distincția între perspectiva biblică și cea arminiană.
Poziția augustiniană/calvinistă, potrivit căreia mântuirea personală nu este condiționată de alegerea liberă este cu totul deosebită de datele biblice prezentate mai sus.
Din punctul de vedere arminian, pe de o parte, Dumnezeu cunoaște dinainte tot ceea ce urmează să se petreacă în lume și nu este niciodată luat prin surprindere. Pe de altă parte, arminieni, cum ar fi Clark Pinnock, susțin că libertatea omului nu este compatibilă cu preștiința divină. Pinnock limitează preștiința divină doar la ceea ce este cognoscibil: „actele libere nu sunt acte ce pot fi cunoscute dinainte. Literalmente acestea nu există ca să poată fi cunoscute. Dumnezeu poate presupune ce anume vei face tu vinerea viitoare, însă nu poate ști cu certitudine pentru că încă nu ai făcut nimic.”[16]
În măsura în care „condiționalitatea”[17] este trăsătura cheie distinctivă a punctului de vedere arminian, atunci sumarul poziției biblice dat mai sus poate fi socotit arminian. Totuși trebuie făcute anumite distincții cheie în dreptul poziției biblice. În primul rând, oricare ar fi definiția arminiană a predestinației, din punct de vedere biblic conceptul nu presupune fixarea cauzală a destinului individual. În al doilea rând, deși Dumnezeu știe cine anume va fi mântuit, datorită cunoștinței pe care o are cu privire la alegerile individuale, această preștiință nu trebuie definită în termenii înțelegerii clasice a omniscienței, i.e., ceea ce Dumnezeu cunoaște, El a hotărât dinainte. În al treilea rând, poziția că Dumnezeu nu cunoaște actele viitoare contravine datelor biblice, această idee compromițând întregul gen biblic de profeție predictivă.
Concluzie
Biblia vorbește despre o predestinație bazată pe preștiința divină a alegerilor individuale viitoare. În esență, predestinația este decizia lui Dumnezei de a face un plan de mântuire a lumii Sale încă necreate. Natura cunoașterii divine a viitorului nu trebuie înțeleasă în termeni strict analogici cu cunoașterea umană (curentul open view) sau în termenii filosofiei grecești. Capacitatea lui Dumnezeu de a cunoaște evenimente care încă nu au avut loc într-un mod care nu condiționează deznodământul este probabil problema cheie nerezolvată în ceea ce privește predestinația. Dar nu este această capacitatea ceea ce Îl deosebește ca Dumnezeu?
Sursa: http://lucianfl.blogspot.com
