Papalitatea si politica americana
G. Edward Reid, doctor in stiinte juridice, detine un master in teologie si alt master in sanatate publica
De la inceputurile Statelor Unite a existat din partea Sfantului Scaun dorinta de a schimba ambasadori. In consecinta, toate au avut loc la vremea lor. Rezultatul este profetic. Consecintele sunt serioase. Pe 10 ianuarie 1984, la ordinele presedintelui Statelor Unite, Ronald Reagan, si ale „Sfantului Scaun“, conducerea centrala a Bisericii Romane Catolice, reprezentata de „Sfantul Parinte“, Papa Ioan Paul al II-lea, au fost stabilite relatii diplomatice depline intre aceste doua entitati.
„Aceste relatii cordiale si cooperative nu au existat dintotdeauna. De fapt a fost nevoie de 208 ani ca Statele Unite sa intre in relatii diplomatice depline cu cea mai veche personalitate internationala din comunitatea natiunilor.“ (Thomas P. Melady, The Ambassador’s Story – The United States and the Vatican in World Affairs, „Povestea ambasadorului – Statele Unite si Vaticanul in Afacerile Internationale“, p. 41).
In foarte putinele saptamani de la alegerea sa, in noiembrie 1980, presedintele Ronald Reagan l-a numit pe William Wilson, prietenul sau din California, reprezentant personal la Vatican. Apoi s-a intamplat ceva care a schimbat cursul istoriei in aceasta privinta. Presedintelui Reagan a avut o intalnire personala cu Papa, la Vatican, pe 7 iunie 1982. Multi istorici moderni folosesc aceasta data ca inceputul „Sfintei Aliante“ dintre Statele Unite si Vatican. (Pentru mai multe detalii cu privire la aceasta intalnire si consecintele ei, vedeti cartea mea Even at the Door – „Chiar la usa“, p.232.)
Dupa aceasta intalnire istorica cu papa, in ultimul an al primului sau mandat de presedinte al Statelor Unite, Ronald Reagan a initiat un process pentru a face ceva ce nu se mai facuse niciodata inainte – sa trimita un „ambasador“ deplin, nu doar la Vatican, ci si la „Sfantul Scaun“ – conducerea centrala a Bisericii Romano-Catolice!
De la reprezentant personal la ambasador – procesul
Cei din comitetul presedintelui Reagan, constienti de ce se intamplase cu potentialii „ambasadori“ din trecut, au facut un studiu extins in aceasta privinta. Asta a cuprins studierea celui de-al doilea articol al Constitutiei, care defineste autoritatea presedintelui de a numi oficiali diplomatici si responsabilitatea Senatului de a-si da consimtamantul. Comitetul a fost convins ca ar fi putut apara, cu ajutorul interpretarii pe care o dadeau Constitutiei, postul de ambasador propus. In plus, desi situatia reala nu s-a schimbat (in 1868 Congresul adoptase o lege care interzicea investirea de fonduri pentru o ambasada din Vatican) climatul politic intern se schimbase semnificativ! Popularul protestant Billy Graham declarase public ca a vazut o diferenta semnificativa in atitudinea protestanta nationala. Era inca opozitie, dar nu de marimea celei care exista in urma cu 30 de ani.
Ambasadorul Melady declara: „Odata ce s-a convins ca numirea unui ambasador la Sfantul Scaun este constitutionala si in interesul national al tarii, presedintele Regan a aprobat o miscare pentru a anula legea din 1868, care interzicea investirea de fonduri publice pentru o ambasada din Vatican. Actiunea a fost incununata cu success. Relativa usurinta cu care a avut loc aceasta actiune a reasigurat Administratia Reagan sa-si urmeze proiectul.“ (Melady, p. 52)
Melady adauga aceasta declaratie semnificativa: „Pe 10 ianuarie 1984 presedintele Ronald Reagan a anuntat stabilirea unor relatii diplomatice formale cu Sfantul Scaun… Anuntul recunoastea pe deplin rolului de suveran unic international al papei si al conducerii sale, nu doar in Statul Vatican, ci in intreaga lume, in care papa isi exercita autoritatea spirituala si politica. Nu era nimic echivoc. Statele Unite recunoasteau deplin, pentru prima data, conducerea Sfintei Biserici Catolice si Apostolice.“
„Prin anunt se accepta principiul legii internationale, ca Sfantul Scaun este o personalitate internationala bona fide. Astfel, anuntul presedintelui Reagan a recunoscut papalitatea ca organ religios cu drepturi si responsabilitati internationale. In trecut aceasta recunoastere ar fi cauzat o furtuna de proteste. Dar a devenit imediat evident, atat in atitudine cat si in esenta, ca avusese loc o schimbare majora in opinia politica interna din Statele Unite.“
Despre Sfantul Scaun
Pentru credinciosul protestant de rand, sintagma „Sfantul Scaun“ nu are nicio insemnatate. Probabil ca nici printre mirenii catolici nici nu prea se foloseste. Cauza este neobisnuita „natura a fiarei.“ Ar fi cel mai bine, cred eu, sa cerem definitia „Sfantului Scaun“ de la cineva care ar trebui sa o stie. Sa ne intoarcem din nou la Thomas Patrick Melady, diplomat romano-catolic si fost ambassador oficial al Statelor Unite la Sfantul Scaun. Explicatia lui este urmatoarea: „Conducerea Statelor Unite are relatii diplomatice cu cea a Bisericii Romano Catolice, adica Sfantul Scaun.“
„Sfantul Scaun este un amestec de autoritate, jurisdictie si suveranitate exercitate de papa si consilierii lui in conducerea temporala si spirituala a Bisericii Romane Catolice din intreaga lume.Asadar Sfantul Scaun este o entitate morala; este, in termeni moderni, conducerea centrala a Bisericii Romano-Catolice.“
Sfantul Scaun nu este doar micul stat-oras de 110 acri, din interiorul Romei, in Italia, numit Vatican. Este un corp mondial, cu peste un milliard de membri romano-catolici, care il au conducator pe papa. Sfantul Scaun are relatii diplomatice formale cu 174 de natiuni, printre care se numara si Statele Unite. Asta inseamna mai mult decat trei patrimi (76%) din natiunile recunoscute de catre Statele Unite ca natiuni suverane (228). Asta reprezinta o crestere a numarului cu 29 de noi natiuni care au relatii diplomatice depline cu Sfantul Scaun in ultimii noua ani – o crestere de 20%! Vaticanul pretinde ca in timpul pontificatului papei Ioan Paul al II-lea si-a marit numarul natiunilor cu care are relatii diplomatice depline.
Colaborare
Asadar, ce va aduce viitorul? Ambasadorul Melady concluzioneaza: „Cred ca Statele Unite, ca singura supraputere mondiala, si Sfantul Scaun, ca singura suveranitate moralo-politica mondiala, au de jucat un rol semnificativ in viitor. Actiunile lor vor avea un impact asupra vietilor oamenilor de pe tot globul.“ (Melady, p. 10) Bineinteles ca el nu isi da seama cat de „profetice“ sunt cuvintele sale.
La inceputul mandatului sau ca presedinte, George W. Bush l-a numit pe James Nicholson ambasador al Statelor Unite la Sfantul Scaun. Nicholson fusese directorul Comitetului National Republican intre 1996 si 2000 si dirijase alegerea presedintelui. Astfel, acest om politic de seama a reprezentat Statele Unite la conducerea centrala a Bisericii Romano-Catolice. Intr-un interviu cu James Nicholson, in publicatia Inside the Vatican s-a scris ca acesta „explicand legatura dintre interesele bisericii si ale guvernului american, a folosit de cateva ori cuvantul ‚convergenta‘. ‚Valorile acestei Administratii [Bush] si cele ale Vaticanului se potrivesc ca manusa pe mana, a spus el.‘“ (Inside the Vatican, decembrie 2001, p. 24, 25)
„Sfanta Alianta“ dintre Statele Unite si Sfantul Scaun, destinata sa darame fosta Uniune Sovietica, a fost rezultatul stabilirii unor relatii diplomatice depline. Asta a continuat „vindecarea ranii de moarte.“ Dar cat de mult a fost vindecata rana s-a aratat publicului pentru prima data in cadrul evenimentelor din preajma mortii Papei Ioan Paul al II-lea. Schimbarea atitudinii Statelor Unite fata de Vatican a surprins chiar si Vaticanul!
„Si toata lumea se mira“
Dupa aproape o decada in care sanatatea sa a fost subreda, Karol Wojtyla, cunoscut ca Papa Ioan Paul al II-lea, a murit in apartamentul sau din Roma, pe 2 aprilie 2005. El „stat pe scaunul Sfantului Petru“ sau „a domnit“ ca pontif suprem mai mult de 26 de ani. A fost cea mai fotografiata figura publica a vremii sale, aparand pe coperta revistei Time de un numar record, de 16 ori.
Newsweek din 11 aprilie 2005, intr-un raport special al lui Kenneth L. Woodward, a declarat ca „Papa Ioan a transformat Scaunul lui Petru intr-un pivot al politicii mondiale – politica sa. Vocea papala – vocea sa – a fost auzita si i s-a acordat adesea atentie in marile capitale, cum ar fi Moscova si Washington. Mai presus de toate, el a luat in calatorie papalitatea – care cu doar un secol in urma era incuiata in limitele eclesiastice ale orasului Vatican. A vizitat Africa de patru ori, America Latina de cinci ori, reusind sa faca in total 104 de pelegrinaje in 129 de tari din intreaga lume. A transformat astfel imaginea papei dintr-o icoana distanta intr-un chip familiar. Chipul sau.“
Acelasi numar al publicatiei Newsweek declara cu privire la o poza: „Toata lumea a fost scena sa. Sub conducerea lui Ioan Paul al II-lea, care a ajutat la coborarea Cortinei de Fier, Sfantul Scaun a castigat mai multa putere politica decat a avut de la Renastere.“
Cand s-a anuntat moartea papei, Casa Alba a facut, prin presedintele Bush, urmatoare declaratie:
„Eu si Laura ne alaturam oamenilor din intreaga planeta in doliul pentru moartea Papei Ioan Paul al II-lea. Biserica Catolica si-a pierdut pastorul, omenirea a pierdut un aparator al libertatii umane, iar un slujitor bun si credincios al lui Dumnezeu a fost chemat acasa.
Papa Ioan Paul al II-lea a lasat tronul Sfantului Petru in acelasi fel in care s-a urcat pe el – ca o marturie a demnitatii vietii omului. In tara sa natala, Polonia, aceasta marturie a provocat o revolutie democrata care a strabatut intreaga Europa si a schimbat cursul istoriei. In intregul Occident, marturia lui Ioan Paul al II-lea ne-a amintit de obligatia noastra de a dezvolta o cultura a vietii, in care cel puternic il apara pe cel slab. Iar in ultimii ani ai vietii sale, marturia papei a fost si mai puternica prin curajul sau zilnic in fata bolii si a marii suferinte.
Toti papii sunt ai lumii, insa americanii au avut motive speciale sa il iubeasca pe acest om din Cracovia. In vizitele pe care le-a facut in tara noastra, papa a vorbit despre constitutia noastra ‚providentiala‘, despre adevarurile axiomatice cu privire la demnitatea umana, din Declaratia noastra, si despre ‚binecuvantarea libertatii‘ care decurge din ele. Aceste adevaruri sunt cele care i-au determinat pe oamenii din intreaga lume sa priveasca la Statele Unite cu speranta si respect.
Papa Ioan Paul al II-lea i-a inspirat el insusi pe milioane de americani si pe mult mai multi oameni din intreaga lume. Ne vom aminti mereu de umilul, inteleptul si neinfricatul preot care a devenit unul din marii conducatori morali ai istoriei. Suntem multumitori lui Dumnezeu pentru ca ne-a trimis un astfel de om, un fiu al Poloniei, care a devenit episcop al Romei si un erou al veacurilor.“
Nu la mult timp dupa ce Casa Alba a facut declaratia de mai sus, presedintele Bush a emis urmatorul ordin executiv:
„Proclamatie a presedintelui Statelor Unite ale Americii:
Ca semn al respectului pentru Sfintenia Sa, Papa Ioan Paul al II-lea, prin autoritatea care mi-a fost investita prin Constitutie si catre legile Statelor Unite ale Americii, ordon ca steagul tarii noastre sa fie coborat in berna la Casa Alba si pe toate cladirile si spatiile publice, la toate posturile militare si statiile navale si pe toate vasele navale ale conducerii federale din Districtul Columbia si de-a lungul Statelor Unite, pe toate teritoriile si proprietatile tarii noastre, pana in ziua inmormantarii, la apusul soarelui. De asemenea, ordon ca steagul sa fie coborat in berna la toate ambasadele Statelor Unite, misiunile diplomatice, birourile consulare si celelalte institutii americane din strainatate, inclusiv bazele militare, statiile si vasele militare.
Am semnat intru adeverirea acestui lucru, in aceasta a doua zi de aprilie, in anul 2005 de la Domnul nostru si 229 de la proclamarea independentei Statelor Unite.
George W. Bush.“
Admiratorii papei au venit din intreaga lume, inclusiv din tari cu care papa avusese relatii diplomatice.
La inmormantare au fost prezenti regi, regine, primi ministri si presedinti din peste 100 de natiuni. Printul Charles al Marii Britanii si-a amanat nunta pentru a participa. Pentru prima data in istorie un presedinte american in mandat a fost present la inmormantarea unui papa. Din motive de securitate si de lipsa de spatiu, papalitatea a limitat la 5 numarul delegatilor din Statele Unite. Cele cinci persoane au fost presedintele George W. Bush, prima doamna, Laura Bush, fostul presedinte George H. W. Bush, fostul presedinte Bill Clinton si secretarul de stat al Statelor Unite, Condoleezza Rice. Ajungand in Bazilica Sfantul Petru pentru a vedea ramasitele papei, cu o zi inainte de inmormantare, membrii delegatiei Statelor Unite s-au aplecat in genunchi inaintea trupului papei, cu mainile impreunate si capetele plecate.
Vazand poza pe care a facut-o Getty Images delegatiei Statelor Unite, in timp ce aceasta ingenunchea inaintea papei, nu poti sa nu fii uimit de cat de evident se implineste profetia din Apocalipsa 13. Cu un numar de aproximativ 4 milioane de vizitatori la Roma, printre care multe trenuri, peste 700 de autocare de pasageri si sute de masini numai din Polonia, inmormantarea papei a fost cea mai mare din istoria omenirii. De asemenea, se estimeaza ca peste doua miliarde de oameni au urmarit evenimentul la televizor. Aceasta estimare se bazeaza pe faptul ca intre 3:00 si 9:00, pe 8 aprilie 2005, inmormantarea papei este aproape singurul lucru care s-a difuzat la televizor!
Publicatia Inside the Vatican (Inauntrul Vaticanului) a produs un numar comemorativ special, in memoria papei Ioan Paul al II-lea. Documentul, de 100 de pagini color, a descris viata, pontificatul si calatoria finala a papei. L-a scos in evidenta pe presedintele Bush ingenunchind inaintea papei si a observat ca „multi din cei mai de seama conducatori politici ai lumii s-au adunat sa ofereultimele omagii personalitatii spirituale Ioan Paul al II-lea, al carui trup, in timpul inmormantarii, a zacut inaintea lor, intr-un sicriu simplu de lemn. Cinci regi, patru regine si cel putin 70 de presedinti si primi ministri au fost prezenti impreuna cu oameni din cabinetele lor, multe din femei purtand pe cap ceva negru de dantela sau palarii negre, in semn de respect. Unii considera ca a fost cea mai mare adunare a conducatorilor lumii.“
Faptul ca la inmormantare au venit presedintii Statelor Unite si ca a fost cea mai mare adunare a conducatorilor mondiali nu este doar o dovada a faptului ca se face o icoana fiarei, ci si implinirea capitolului 13 din Apocalipsa: „Tot pamantul se mira dupa fiara.“
Gestul de „ingenunchere“ al delegatiei Statelor Unite a fost observat de catre episcopul Renato Boccardo, care este acum guvernator al Statului Oras Vatican si care a organizat inmormantarea papei. „Cand au ingenuncheat toti in fata papei, m-am gandit ca acestia sunt conducatori mondiali si ingenuncheaza in fata acestui om sarman,“ spune el. „El nu a avut forte militare, nici bani si nici putere, dar cei care conduc lumea ii recunosc in felul acesta grandoarea.“ (Inside the Vatican, august-septembrie 2005)
Regiuni elective
Pentru a observa un lucru interesant, vizitati www.glenmary.org, website-ul misionarului romano-catolic glenmary, a carui misiune este sa stabileasca biserica catolica in America rurala. Scopul lor este sa devina grupul religios predominant in toate districtele americane. Pe website au harti ale Statelor Unite, in care se arata cate districte sunt deja predominant catolice. Exista in momentul de fata 3143 de districte, parohii sau orase indepente in Statele Unite. Acestea sunt subdiviziuni politice sau regiuni elective. Conform Asociatiei Glenmary, in momentul de fata biserica romano-catolica este predominanta in 1259 de districte, ceea ce inseamna 40% din totalitatea districtelor din Statele Unite! Iata de ce este atat de esential sa „castigi votul catolicilor“ pentru a avea success la alegerile nationale!
Controversa de la Curtea Suprema
Cand Sandra Day O’Connor, judecator asociat al Curtii Supreme, si-a anuntat demisia, presedintele George W. Bush l-a numit pe John G. Roberts in locul ei. Mai multi observatori sunt de parere ca judecatorul Roberts, care este un romano-catolic devotat, va fi confirmat. Publicatia Our Sunday Visitor a scris, in numarul din 14 august 2005, ca „daca este confirmatde Senatul Statelor Unite, John G. Roberts va fi al patrulea catolic present la Curtea Suprema a Statelor Unite. Asta ar insemna ca in momentul actual aproape jumatate din judecatori sunt catolici [patru din noua]. El li s-ar alatura tovarasilor sai catolici Scalia, Kennedy si Thomas.“
S-ar putea chiar sa fie numit si un al cincilea catolic, atunci cand Rehnquist, primul judecator, va iesi la pensie sau va deceda. Presedintele a spus ca din moment ce populatia hispanica a devenit acum minoritatea cea mai mare din Statele Unite, el ia in calcul numirea unui barbat sau a unei femei hispanice in Curtea Suprema. Un mare procent al hispanicilor sunt catolici, cel putin cu numele, deci, daca presedintele isi pune in practica intentia, atunci s-ar putea ca la Curte sa existe un al cincelea si decisiv vot catolic. Presedintele a dat de inteles ca primul pe lista celor care ar putea fi alesi este ministrul de justitie Alberto Gonzales. Totusi, unii cred ca Senatul nu l-ar confirma pe Gonzales.
Alcatuirea Curtii Supreme poate ca va fi semnificativa atunci cand Congresul, care vrea sa fie in gratiile poporului si sa isi pastreze scaunul, va da o lege duminicala care va fi incurajata de pastori si solicitata de cetateni. Este foarte probabil ca va exista vreun grup care sa conteste legea duminicala, neconsiderand-o constitutionala. Daca problema va fi adusa inaintea Curtii Supreme, in care majoritatea sunt catolici, este destul de probabil ca vor gasi o modalitate de a sprijini legea duminicala.
Unii atrag atentia asupra faptului ca multi din catolicii care sunt in Congres si Senat sunt mai liberali in filozofia si votul lor, ca de pilda John Kerry si Ted Kennedy, care nu sunt impotriva avortului, ceea ce este in contradictie cu invatatura catolica. Este interesant de observat ca ambii senatori, pentru a ramane in gratiile bisericii, au investit destul timp si bani pentru ca biserica sa le anuleze casatoriile cu primele lor sotii, asa incat sa se poata recasatori si sa ramana membri catolici. De fapt, asupra catolicilor din Congres se exercita o presiune serioasa ca sa voteze in calitate de catolici, existand in caz contrar riscul de a fi disciplinati sau chiar excomunicati.
In asteptarea fumului alb
„Conclavul“ a fost descris ca un amestec de rugaciune, pietate, politica si intriga. „Cand, pe 9 aprilie 2005, fumul alb s-a ridicat deasupra Vaticanului, teologul german Joseph Ratzinger fusese ales pentru a-l inlocui pe Papa Ioan Paul al II-lea ca pontif suprem al celor 1,2 miliarde de catolici din lume.“ (World, 30 aprilie 2005)
Cardinalul Ratzinger era de 24 de ani prefect al Biroului Congregatiei Sacre pentru Doctrina Credintei – cunoscut inainte ca Biroul Inchizitiei. Iata cateva din poreclele pe care i le-au dat tovarasii sai catolici: rottweiler-ul lui Dumnezeu, intaritorul papei, cardinalul blindat si altele. Aderenta sa stricta la teologia catolica i-a costat pe multi locul de munca. De exemplu: „Ratzinger a ajutat la lansarea unei investigatii a bisericii, care a culminat, in 1979, cu revocarea dreptului teologului elvetian Hans Kung de a preda teologie catolica. Fiind cel care a inspirat in mare parte reformele de la Conciliul Vatican II, Kung a fost dat afara deoarece scrierile lui puneau la indoiala infailibilitatea papei.“ (U.S. News & World Report, 2 mai 2005, p. 36) Deci stim care va fi atitudinea sa cu privire la infailibilitatea papala.
Am vazut ca „Biserica papala nu va renunta niciodata la pretentia de infailibilitate. Ea sustine ca tot ceea ce a facut prin persecutarea celor care i-au respins dogmele a fost drept; nu ar repeta ea aceleasi fapte daca s-ar ivi ocazia? Sa fie doar inlaturate restrictiile impuse acum de conducerea civila, sa-i fie restabilita Romei puterea de mai inainte si va fi avea loc o reinnoire rapida a tiraniei si a persecutiei. (Tragedia Veacurilor, p. 564)
I-a surprins pe multi faptul ca Benedict al XVI-lea a numit un cardinal american care sa ii ia locul ca prefect al Congregatiei pentru Doctrina Credintei. Este vorba de arhiepiscopul din San Francisco, William J. Leveda. La prima vedere pare sa existe o alta legatura intre Statele Unite si Vatican.
La numai cateva saptamani dupa alegerea Papei Benedict al XVI-lea, in editia nationala saptamanala din 30 mai – 5 iunie, publicatia The Washington Times a raportat: „Al doilea Mic Dejun National Catolic de Rugaciune din 20 mai [2005] a adunat credinciosi locali, prin discursurile miscatoare ale presedintelui Bush si ale arhiepiscopului de Colorado, Charles J. Chaput, ambii laudandu-l pe Papa Benedict al XVI-lea si pe politicienii care au aderat la doctrina catolica. Catolicii, ca si necatolicii, pot avea incredere in omul care sta pe scaunul Sfantului Petru, pentru ca el vorbeste cu dragoste despre modelul american de libertate, care isi are radacinile in convingerile morale,‘ a spus Bush in fata celor 1600 de oaspeti de la Washington Hilton.
Alegatorii catolici au fost de o mare importanta in realegerea lui Bush anul trecut: 52% l-au ales in defavoarea democratului din Massachusetts, Jonh Kerry, un catolic, care a primit 48 de procente din voturile lor.
Arhiepiscopul Chaput a spus audientei ca credinta nu ar trebui sa influenteze ‹deciziile politice›, adaugand ca datoria ‹catolicilor este sa faca ceva pentru ca religia sa nu fie eliminata din discutiile publice, deoarece sarcina lor mai importanta este sa ajute la reinnoirea vietii publice americane dedicandu-se tot mai profund credintei catolice, luand-o in serios si actionand in consecinta.›“
„Dreapta Religioasa“ care consta din catolici conservatori si protestanti evanghelici implicati tot mai mult in politica americana, ar trebui sa ne preocupe tot mai mult pe cei care pretuim libertatea religioasa. Caci ni se spune: „Orice miscare in favoarea legislatiei religioase este intr-adevar un act de concesie pentru papalitate, care de atatea secole a luptat constant impotriva libertatii de constiinta. Pazirea duminicii isi datoreaza existenta ca o institutie asa-zis crestina ‹tainei faradelegii›; iar impunerea ei va insemna recunoasterea principiilor care sunt chiar piatra de temelie a romanismului. Natiunea noastra isi va abjura principiile guvernarii, pentru a da o lege duminicala, protestantismul dand astfel mana cu catolicismul; iar asta nu va insemna altceva decat invierea tiraniei care abia astepta aceasta oportunitate, ca sa izbucneasca din nou in despotism activ.“ (Maranatha, p. 131)
Voi incheia acest articol cu doua citate relevante din Ellen White:
„Mi s-a aratat ca Satana ne-o ia inainte. Agentii sai urmeaza sa desfiinteze legea lui Dumnezeu. Libertatea religioasa cu care se lauda tara noastra va lua sfarsit. Lupta se va da cu privire la problema Sabatului, care va tulbura intreaga lume.“ (Evanghelizare,p. 236)
„In timp ce lumea protestanta, prin atitudinea ei, face concesii Romei, sa intelegem situatia si sa vedem lupta dinaintea noastra in adevarata ei importanta. Strajerii sa isi ridice glasul si sa proclame mesajul care este adevarul prezent. Sa le aratam oamenilor unde ne aflam in istoria profetica si sa cautam sa desteptam spiritul protestantismului, indreptand atentia catre avantajele libertatii religioase, de care s-a bucurat atata vreme lumea.“ (Marturii, vol. V, p. 716)
NOTE
1. G. Edward Reid este trezorierul Diviziunii Nord-Americane. Este pastor hirotonit si avocat autorizat. Articolul acesta se bazeaza pe cartea sa Sunday’s Coming – Second Edition (Vine legea duminicala – Editia a doua). Italicele si ingrosarile sunt adaugate de autor, pentru a scoate in evidenta ideile.
2. De fapt, judecatorul Rehnquist chiar a murit pe 3 septembrie, la foarte putin timp dupa ce a fost publicat articolul sau si, printr-o manevra istorica rara, presedintele Bush l-a numit pe John Roberts, nu doar ca nou judecator la Curtea Suprema, ci ca judecatorul acesteia! Roberts si-a depus juramantul pe 29 septembrie.
Adventists Affirm – Cu permisiune
Traducere. Monica Constantinescu
