Secolul al XXI-lea va fi un secol al crizelor sau nu va fi deloc, ar fi putut scrie André Malraux astăzi. Pentru unii, crizele și catastrofele fac parte din metabolismul lumii noastre. Fiecare generație a trecut pe aici. Pentru alții, incidența și magnitudinea lor îngrijorătoare sunt semne ale unui sfârșit de istorie. Întreatitudinea panicardă și ignoranța senină, realismul singur îșicroiește culoarul în care „accidentele de parcurs”pot devenioportunități pentru o meditație profundă asupra destinului lumii.
Cu peste 150 ani în urmă, un student din Paris publica niște romane de aventuri SF: navigări submarine, explorări spre centrul pământului, călătorii în lună… Numele lui ajuns să fie unul din cele mai îndrăgite de copii: Jules Verne. Generația X e martora traducerii în fapt pentru aproape toate reveriile ex-studentului la drept: racheta, submarinul, automobilul, elicopterul, zgârie-norii, aerul condiționat, proiectorul, tonomatul… până și internetul și televiziunea!
Progresul științific ne-a făcut favoarea să trăim într-o epocă a visurilor materializate. Descoperirile în medicină au eradicat molime. Speranța de viața a crescut în lume cu 15 ani. Extraordinarul Proiect al Genomului Uman ne-a dezvăluit harta celor 100.000 gene, deschizând o bibliotecă imensă de informații revoluționare. Datele recent culese privind ADN-ul oferă perspective noi în tratarea unor boli incurabile. Noi tehnici agricole promit deblocarea lumii din criza înfometării. În domeniul comunicațiilor, computerul și internetul au realizat o revoluție informatică fără precedent, transformând lumea într-un sat global. Într-un timp atât de prodigios, mai poate crede cineva în ”sfârșitul lumii” ? Probabil mai puțin un om de știință.
Soarele la orizont
Între 2000 – 2002, cunoscuta universitate Princeton a găzduit o serie de întâlniri interdisciplinare sub genericul ”Dumnezeul speranței și Sfârșitul lumii”. Participanții erau savanți iluștri, iar moderator era celebrul Sir John Polkinghorne, membru al Societății Regale, profesor de fizica particulelor la Cambridge, laureat al premiului Templeton. Tonul dezbaterilor varia de la pesimism științific la o oarecare speranță metafizică.
Motivul sentimentelor sumbre îl dădeau însăși indicatoarele de la pupitrul cercetării științifice. Conform descoperirii din 1998 a savanților din cadrul Supernova Cosmology Project (Berkeley National Laboratory, SUA), universul își accelerează rata de expansiune, din pricina unor forțe numite ”energia neagră”. În ritmul actual, stelele vor înceta să se mai formeze iar sorii vor deveni stele pitice albe. Universul va îngheța treptat și va deveni morman de stele moarte și găuri negre… Iar viața va dispare chiar mai înainte ca sfârșitul lumii să aibă loc. Viitorul universului se arată tragic și absurd.
În 2003, cotidianul britanic ”The Guardian” publica un interviu cu un alt guru al științei, Sir Martin Rees, astronomul regal al Angliei, profesor de cosmologie și de astrofizică la Cambridge, președinele ”Asociației britanice pentru înaintarea științei”. Subiectul era recenta sa carte Veacul cel din urmă: Va supraviețui rasa umană secolului 21 ?, cu un subtitlu lugubru ”Teroarea, eroarea și eco-dezastrul amenință viitorul omenirii chiar în secolul acesta”. Fără ezitări, savantul ateist exprima o altă îngrijorare, nu din perspectiva macrocosmosului, ci a condițiilor Terrei aflate în cădere entropică. ”Șansele ca omenirea să supraviețuiască nu sunt mai mari de 50%… În sec. 20 am așezat fundațiile pentru distrugerea omenirii, creind o șansă rațională pentru extincția noastră…”
Jocul hazardului
Cel mai înfricoșător scenariu detaliat de dr. Rees este posibilitatea ca, fie accidental, fie printr-un act ucigaș, ingineria genetică să declanșeze o boală de neoprit, lucru ce aproape că s-a și produs în 2001 în Canberra, Australia. Savanții de la Centrul de cercetări cooperative și de control al pestei animale se jucau cu virusul variolei rozătoarelor, când au creat din greșeală o tulpină care a ucis chiar și șoarecii vaccinați. Ce-ar fi dacă savanții ar produce un asemenea virus de variola umană?
Pare imaginația sinistră a unei minți rătăcite. Dar nu e așa. Corey S. Powell, redactorul șef al revistei Discover, are aceeași percepție. În articolul Douăzeci de căi prin care lumea ar putea dispărea (oct. 2000) analizează argumentul ”Ziua de apoi” formulat de cosmologul Brandon Carter (matematician și astrofizician australian, descoperitorul ”principiului antropic”), după care enumeră câteva posibilități prin care pământul ar putea dispărea oricând, de la impactul cu un asteroid (există 2.000 de asteroizi care intersectează regulat orbita pământului, din care câteva sute au un diametru de peste 1 km), explozii de raze gama, cădere în vid, intersectare cu o gaură neagră călătoare… până la război atomic.
Alarmă de gradul zero
Anul 2008 a fost marcat de două semnale de impact mondial. Este vorbe de ”Conferința pentru diversitate biologică” organizată de ONU, între 19 și 30 mai, la Bonn, cu participarea a 6.000 experți din 191 țări. Rapoartele alarmante au etalat spre informare o listă de catastrofe în curs de desfășurare. De ex.: Zilnic dispar până la 130 specii de forme de viață – 40% din flora și fauna Terrei fiind efectiv pe cale de extincție (dintre care un sfert din totalul de mamifere!). Apoi 20% din coralele oceanelor nu mai există, alte 20% fiind grav afectate de poluare. Anual pădurile tropicale pierd o suprafață cât jumătate din Elveția. Ritmul pescuitului industrial va cauza, până în 2.050, depopularea oceanul planetar… Directorul executiv al Programului de Mediu al ONU, Achim Steiner, nu și-a ascuns previziunile funebre: ”Promisiunile făcute la Summitul Pământului cu 16 ani în urmă au fost încălcate sistematic… A șasea extincție în masă de proporții globale a și început!”
Cel de-al doilea semnal de alarmă a fost tras la ”Conferința privind Riscurile Catastrofice Globale”, organizat de Universitatea Oxford, între 17-20 iulie. Raportul final al conferinței, întocmit de economistul și jurnalistul Ronald Bailey se intitula: ”Sfârșitul omenirii prin bombe nucleare, nanotehnică, sau inteligență artificială?” El scrie: ”Riscurile unui impactului cu asteroizii, ale exploziilor de raze gama, suprapopulării, secării resurselor sau foametei… pălesc în comparație cu o amenințare: inventivitatea criminală. Mă refer la arsenalul masiv de arme nucleare, nano-tehnica în stare să producă orice, inclusiv arme de distrugere în masă – la prețuri minime, și la inteligența artificială capabilă să se auto-îmbunătățească, posedând puteri nelimitate!”
Clopotele sună
Raportul Bailey apreciază că arsenalul nuclear (oficial) numără 26.000 de dispozitive, din care 2.000 de focoase stau gata de lansare în orice clipă. O singură lansare eronată ar ucide 7 milioane pe loc, iar replica ar mai produce până la 12 milioane de victime. Ultimul incident critic, ignorat de majoritatea populației, s-a produs în 1995, când Statul major rus a înmânat valiza de distrugere președintelui Elțîn, cerându-i să declanșeze atacul nuclear la ceea ce păreau a fi rachete balistice inamice – care, în fond, nu erau decât… un satelit meteorologic norvegian.
Mai periculos chiar decât un război atomic este terorismul nuclear. Se apreciază că doar 19 teroriști (câți au lovit SUA la 11 septembrie 2001) pot construi o bombă cu 6 milioane dolari, cu doar 40 kg uraniu îmbogățit, cantitate relativ ușor de sustras din cele 50 depozite civile cu un stoc de 1.700 tone uraniu! Ultima tentativă de furt de material radioactiv, din fericire eșuată, s-a produs cu mai puțin de un an în urmă în Africa de Sud. În viitorii 10 ani, se estimează un risc real de 50% pentru un atac nuclear terorist!
Pe lista de așteptare a riscurilor globale este cel al exploziei de inteligență artificială și al nano-tehnicii. Industrializarea acestor noi tehnologii include posibilitatea catastrofică a unor reversări de roluri, când un creier artificial neprietenos să ucidă omenirea.
Chiar fără evenimentele catastrofice listate, scenariul bulversării sociale alimentat de crizele prezente, de la penuria de apa, alimente si energie și până la amploarea crimei organizate indică cel mai comun risc catastrofic global. La ora aceasta există (conform studiilor efectuate de Millennium Project ) 15 factori de risc ai declanșării globale a comportamentului violent. Se prevede că dinamica demografică va dubla necesarul de hrană în 2013 – care deja nu e suficientă, în timp ce penuria de apă va afecta, până în 2025, trei miliarde de locuitori. În prezent se estimează că 46 de țări cu o populație de aproape 3 miliarde sunt expuse datorită factorilor amintiți la riscul unui conflict armat. Pentru cel ce are ”ochi de văzut și urechi de auzit”, toate acestea spun ceva!
Semnale și istericale
Cei ce au trăit efervescența sfârșitului de secol păstrează încă proaspătă în minte amintirea scenariilor apocaliptice: un al treilea război mondial; asteroizi; Y2K, etc… Generația bunicilor, martorii a două conflagrații mondiale, au fost, cred, mai marcați de spectrul Apocalipsei. Secolul XX poate că n-are un termometru mai fidel privind expectanțele catastrofiste ca producția cinematografică. Din 1910 (la numai 8 ani de la construirea primului cinematograf public) și până în anul 2.000, au fost date pe piață 210 filme pe tema sfârșitului lumii. Numărul record de pelicule apocaliptice îl deține ultimul deceniu, cu 73 de producții!
Este cert că semnele obiective sunt încărcate cu un mesaj inconfortabil, care te constrânge să-ti revizuiești cosmoviziunea. Există, însă, indicii că pe lângă semnalele care vin înspre noi în avalanșă, mai există o sursă de neliniște, de natură subiectivă, care ne tulbură. Obsesiile apocaliptice, spre deosebire de ansamblul indicativelor bolii de care suferă lumea, nu sunt altceva decât răbufnirea unei anxietăți ancestrale.
Iată un crâmpei dintr-o știre de actualitate: ”Lumea a degenerat. Mituirea și corupția abundă. Copiii nu mai ascultă de părinți… Este evident că sfârșitul lumii se apropie cu repeziciune…”
Fragmentul este un raport în alb-negru al decadenței zilei. Constatarea aparține unui analist anonim care și-a redactat ”editorialul” în cuneiformă, pe o tăbliță de lut în Asiria, cu 2.800 ani înainte de Hristos.
Doar pentru că am trăit-o, suntem înclinați să credem că istoria sec. XX a fost și cea mai chinuită de iminența evenimentului ”horor”. În realitate, spectrul sfârșitului lumii a bântuit imaginația tuturor generațiilor și a atins de n ori masa critică, ori de câte ori s-au arătat la orizont cronologii, prorociri sau semne! Ba mai mult, o teamă primordială din străfunduri ține omul într-o necurmată alertă, făcându-l să adulmece după himere sau chiar să născocească semne și antihriști care-i eclozează taina datei finale. Dosarul creștinismului abundă de ”arătări” și de ”Zile de apoi”…
”Anno Mundi”
Frământarea escatologică după ”ziua aceea” și-a făcut apariția în creștinismul primar la începutul secolului II. Trecuse deja o generație și mult sperata Parusie continua să întârzie. Care să fi fost motivul? Nu cumva Dumnezeu Își derulează dinamica după un anumit grafic, întocmit după o anume logică ? Nedispunând de o altă sursă decât Biblia, teologii au început să caute – printre rânduri – ”cheița” pentru escatologia lor amânată.
Irineu, liderul bisericii din Lyon (180 d.Hr.), s-a gândit la următoarea stratagemă: Dacă ar putea el să afle exact anul creațiunii, atunci, pe baza analogiei ”Săptămânii mileniale” putea afla și capătul celălalt al arcului: sfârșitul creațiunii. Analogia era aceasta: (a) dacă săptămâna creațiunii a fost de 6 zile de lucru, urmată de o zi de odihnă; și (b) dacă Biblia echivalează o zi cu o mie de ani , atunci (c) venirea lui Hristos și sfârșitul lumii ar trebui să aibă loc în 6.000 de la Facere, ca să înceapă mileniul de odihnă, al șaptelea.
Deja pe la 200 d.Hr. exista o preferință printre cronologiști, anume că Anno Mundi ar fi fost cu 5.500 ani înainte de Hristos, astfel că din cei 6.000 ani nu mai rămâneau decât 500 ani. Pe acest raționament, Iulius Africanul, Hipolit din Roma, Lactanțiu, Hilarie din Poitiers și alții și-au zidit speranțele pe anul fast 500 d.Hr. Cu toate că anul a trecut fără așteptatul eveniment, dezastrele naturale care au măturat imperiul roman și înainte, și după – ciumi, cutremure, inundații și invazii barbare – au fost toate interpretate ca ”semne ale sfârșitului”.
Cu câteva decenii înaintea anului fatidic, Augustin și Ieronim, (cca. 410 d.Hr.), dându-și seama cât de periculoasă era o asemenea predicție, au recalculat Anno Mundi și au venit cu o cronologie mai confortabilă: sfârșitul celor 6.000 ani urma să aibă loc mai târziu, prin 800 d.Hr. Au fost teologi (Gigore din Tours) care au aplaudat precauția doctorilor, raliindu-se la noua interpretare. Confortul acesta avea însă și el o scadență.
Odată cu sosirea secolului VIII, o stare febrilă a cuprins creștinismul occidental. Împăratul bizantin Constantin VI fusese ucis de mama sa (797), care acum stătea pe tron. Obstacolul ”Antichrist” (Imperiul Roman) părea dat la o parte. Papa Leon III fusese izgonit din Roma (799). Mileniul era pe punctul să izbucnească! Pentru a saluta mileniului ceresc, Carol cel Mare a hotărât să fie încoronat ca împărat roman exact în anul 800, inaugurând astfel ”Sfântul imperiu roman de națiune germană” . În prima zi de paște al aceluiaș an 800, un cutremur a zgâlțâit pământul. Încă un semn !
Anno mille
Din aceeași precauție, în timp ce anul 800 bătea la ușă, venerabilul Bede cu discipolii săi carolingieni au relaxat ceasul profetic, mutând ”ziua Z” pe anul 1.000. Calculele lor se bazau pe o altă socoteală a lui Augustin: că mileniul apocaliptic, al șaptelea, n-ar fi în viitor, ci… a și început odată cu nașterea lui Hristos. Iar revenirea lui Hristos și implicit sfârșitul pământului vor avea loc la încheierea mileniului, deci în anul 1.000 !
Iureșul dinaintea sfârșitului
În mod uimitor, cerul și pământul și-au înmulțit semnele și minunile: eclipse, comete, războaie, foamete și ciumi, profeți itineranți și predicatori populari. În 950, călugărul Adso (Tratat despre Antichrist) îi explica reginei Franței că Antichristul nu putea apare decât după prăbușirea imperiului. În 965, un predicator alarma Parisul cu știrea că vine sfârșitul în anul 1.000. În 968, pe când armatele lui Otto I asediau o cetate, trupele sale au luat-o brusc la fugă, datorită unei eclipse: a venit sfârșitul! Între 987 și 991 se stingea dinastia carolingiană. În 988, războiul civil răvășea Franța. În 989 și-a făcut apariția cometa Halley. În 994, o foamete mare a bântuit Saxonia și Aquitania. Toate la un loc au creat în vestul Europei o stare de tensiune fără precedent !
Pentru că sfârșitul bătea la uși, o serie de mișcări sociale au răsărit pe mai multe planuri. Obsedat de visele sale religioase, tânărul împărat saxon Otto III și-a jurat să resusciteze imperiul în criză. Scenariul sfârșitului cerea convertirea tuturor neamurilor, ca atare Otto a sponsorizat misiuni în toate țările răsăritului. Tot Otto reformează papalitatea, întronându-l pe Gerbert (alias Silvestru II) ca papă, în anul 999.
În mijlocul semnelor, s-a pornit o amplă mișcare de pelerinaj. Martorul, istoricul Rodulfus Glaber, scria: ”O mulțime imensă de oameni din întreaga lume, mai mare decât orice om ar fi putut spera să vadă, a pornit în călătorie la mormântul Mântuitorului din Ierusalim. Unii nici nu voiau să se întoarcă de loc, oprindu-se pe Muntele Măslinilor și rugându-L pe Isus să-i ia la El. La început erau plebei și oameni din pătura de mijloc, dar după ei au urmat oameni de sus: regi, conți, marchizi și episcopi, și – lucru nemaipomenit – în cele din urmă chiar și multe femei – nobile sau sărace, au plecat în pelerinaj. Mulți au dorit să moară acolo.”
Cei care au rămas acasă au înmulțit conciliile ”Pax Dei” (989 – 1.000). Sub inițiativa clerului, cavalerii depuneau jurământ înaintea maselor de țărani adunați în aer liber, că nu vor mai încălca dreptul clerului și nu vor mai teroriza pe cei neînarmați. Intensitatea așteptării a fost atât de mare încât, atunci când anul 1.000 a trecut fără să aducă împlinire, lumea a ales să-și regalvanizeze speranțele prin noi calcule: va fi anul 1.003 (adică mileniul plus cei 3,5 ani ai lui Antihrist), ba 1.012, sau 1.028… Ultima speranță era în anul 1.033: exact un mileniu nu de la nașterea, ci de la patima Mântuitorului. Toate aceste previziuni erau dovedite prin semne pline de tâlc: minuni, eclipse, ciumi, apariția unei supernove (în 1.006), două foamete cumplite de proporții europene (între 1005-6, și între 1.030-33), ploi de culoarea sângelui (în 1.009 și alta în 1.028), și soarele devenit roșu ca sângele (1.009).
Însă ”semnul suprem” care a ridicat în picioare occidentul a fost ”ivirea lui Antihrist”! În 1.009 (al 400-lea an al Hegirei lui Mahomed), sceleratul Al-Hakim, califul din Cairo, cucerește Ierusalimul, distruge Sfântul mormânt și-i măcelărește pe creștini. Fapte lui se potriveau de minune cu imaginea antihristului care ”se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu!” (2 Tesaloniceni 2:4). Dar pentru că tradiția spunea că Antihristul trebuia să fie neapărat evreu, teologii au rezolvat inadvertența suspectând în spatele lui Al-Hakim mâna jidovească… Un nou val de pogroame a stropit Europa.
În efervescența pregătirii, biserica a luat măsuri pentru stârpirea ereticilor: în 1.012, 1.017 și 1.022 au loc primele arderi pe rug. Între 1.026 și 1.033, convoaie mari de pelerini, conduse de clerici, iau drumul Èšării Sfinte. Noi valuri de Pax Dei (1.031) reconciliză nobilimea cu plebea. Se alcătuiesc concilii apostolice din oameni de jos, clerici, aristocrați, bărbați și femei.
Dar anul 1.000 a trecut. Apoi anul 1.033 a venit și… a trecut și el. Pretexte pentru o nouă cronologie credibilă nu se mai găseau. Brusc, lucrurile s-au întors la vechile făgașuri: cavalerii și-au călcat legământul; clerul s-a retras în chilii; țăranii au fost și mai abitir legați de glie. Și atunci, visătorii și activiștii apocaliptici au găsit că, mai bine decât să aștepte, e să ia destinul în mâini și să provoace ei înșiși materializarea Împărăției, după chipul și asemănarea lor. Așa s-au plămădit cruciadele, ordinele mănăstirești, conquistele; așa s-a născut Lumea Nouă, mișcările sociale, nazismul, comunismul…
Adunând pe toate la un loc, trebuie să constatăm că, deși extraordinare prin amploare și idealuri, așteptările ”zilei Z” n-au schimbat fața lumii – afară doar de câteva cicatrici în plus – lăsând-o la fel cum era, beteagă, păcătoasă și gata s-o rupă după semne.
Și atunci, mai are vreun rost să te uiți după ”semne” ?
”Semnele Vremurilor” (Matei 16:3)
Spunea un gânditor că mintea omului nu este o facultate pasivă care doar procesează informațiile primite. Ci este o forță activă, mânată de curiozitate și de setea de ordine, inclusiv de setea de a își stabili propria ei ordine și unitate.
”Ceea ce dorim să știm mai mult ca orice este felul în care toate lucrurile se potrivesc laolaltă.” Și cum se potrivesc lucrurile laolaltă? Asta nu mai depinde de ele, ci de ce vrea omul să găsească. Așteptările sunt cele care dau un sens sau altul aceluiaș lucru. Deci, semnele nu se află afară, în lumea obiectivă, ci… în ochiul și în mintea privitorului!
Una din cele mai mari lecții despre semnele vremurilor a dat-o Isus pe când, împreună cu ucenicii, privea Ierusalimul de pe muntele Măslinilor. Era cu numai câteva zile înainte de prinderea și răstignirea Lui, iar atmosfera din grup era tensionată. Și unul L-a întrebat: ”Spune-ne, care va fi semnul venirii Tale și al sfârșitului veacului acesta?” (Matei 24:3)
Ceea ce surprinde este faptul că primul lucru care-I iese din gură nu se referă la nici un semn, ci la un pericol extrem de tentant: ”Băgați de seamă să nu vă înșele cineva!” (Matei 24:4).
Cu ce, și cum?
”Vor veni mulți în numele Meu care vor zice: ‚Vremea se apropie!’ Să nu mergeți după ei!” (Luca 21:8). Este uimitor faptul că Isus le poruncește să stea departe de pandemia cronologiilor și a zvonisticii despre ”sfârșitul veacului”. Nu-i deloc ușor, știind că pentru un exilat nu există ceva mai dulce decât vestea că nu mai este mult și că vine liberarea! Or, tocmai aici se ascunde caracterul seducător al înșelăciunii.
Prizonierii din timpul războiului din Vietnam (1965 – 1973) povesteau despre stratagema pe care o folosea inamicul. După câteva săptămâni de detenție, venea un ofițer vietnamez și-i anunța că cei mai supuși prizonieri, în 3 luni de zile vor fi dați la schimbul de prizonieri și vor pleca acasă. Lunile treceau și nu se mai auzea nimic. De ce nu mai vine?! Apoi, după o vreme bună, ofițerul reapărea, spunând că schimbul de prizonieri s-a amânat cu încă 3 luni, și întocmea o listă de nume. Iarăși treceau lunile și nu se întâmpla nimic… Și tot așa, treceau anii, iar prizonierii, cu moralul măcinat, mureau cu zile. Nu din cauza condițiilor din lagăr. Ci din cauza torturii cele mai perfide, a speranței zdrobite. ”O nădejde amânată îmbolnăvește inima!” (Proverbe 13:12). Este exact efectul pe care-l produc prevestitorii apocaliptici. De aceea: ”Să nu-i credeți! Să nu mergeți după ei!” (Matei 24:23.26; Luca 21:8)
În răspunsul Său, Isus listează un număr de șapte semne majore care au forța să strângă prezicătorii și credulii deopotrivă: ”Războaie și amenințări de război… Răscoale… Cutremure… Foamete… Ciumi… Arătări înspăimântătoare… Semne mari în cer…” (Matei 24:6-8; Luca 21: 9-11).
Și, din nou, Isus surprinde!
După ce enumeră ”semnele”, El repetă de două ori: ”Sfârșitul nu va fi atunci… Sfârșitul nu va fi îndată!..” Așadar, ele nu vestesc sfârșitul! Ci ”doar începutul durerilor!” (Matei 24:6.8; Luca 21:9).
Un singur semn!
Și atunci? Mai au nevoie creștinii de repere în evalurea vremii? Și mai au relevanță ”semnele” sfârșitului? Da, cu o precizare radicală: că Isus Hristos le-a dat un singur semn clar și fără echivoc: ”Evanghelia aceasta va fi propovăduită în toată lumea… Atunci va veni sfârșitul!” (Matei 24:14).
În lumina acestui criteriu, pentru cei ce stau cu privirile ațintite spre cer, în așteptare, există o comparație semnificativă: 97% din locuitorii lumii au auzit de Coca-Cola; și 72% au văzut o butelie de Coca-Cola; iar 51% au și gustat din Coca-Cola , performanță realizată în cca. 100 ani. În contrast, 32% din populația lumii (peste 2 miliarde) nici măcar n-au auzit de Biblie sau de Isus. Alte 37% din cei ce-au auzit de creștinism n-au avut ocazia să-i guste relevanța. Pentru că, după cca. 2.000 ani, 80% din cei care se numesc creștini nu știu prea bine ce cred!
Semnul dat de Hristos se traduce cam așa: ”Te interesează sfârșitul lumii? Atunci du-te și ocupă-te nu de semne, ci de semeni!”
Atașamentul autentic n-are nevoie de motivații extrinsece. El se alimentează prin trăirea lăuntrică a unei relații personale și continue cu Persoana pe care o iubești. Aceasta se cheamă ”credință”. Ea funcționează doar în opoziție cu vederea (cu ”semnele”). (2 Corinteni 5:7). Iar cel care este într-o relație autentică, va fi preocupat mai puțin de sine și de liberarea lui (”Uf!, când vine odată sfârșitul?”), ci de salvarea altora, fiind tot timpul în criză de timp pentru imensa însărcinare (”Mai lasă-mi puțin timp!”).
Și, ca o confirmare a justeții raționamentului de mai sus, Isus Hristos avertizează că toate scenariile, chiar și cele mai ”creștine” și mai bine argumentate, vor fi dejucate de venirea Lui. El insistă asupra elementului surpriză, exemplificând, prin istoria lui Noe și Lot, caracterul imprevizibil al ceasului socotelilor. Și Isus repetă, iar și iar: ”Vegheați, căci nu știți nici ziua, nici ceasul când va veni Fiul Omului.” (Matei 24:42; 25:13) .
Semne, semne… Deopotrivă și ”fata morgana”, și indicative de drum. Diferența o face ochiul celui care le cercetează. Pentru cel egoist, ele nu sunt mai mult decât niște diversiuni născătoare de iluzii. Pe cel preocupat de starea lumii, semnele vremurilor îl reenergizează.
