Există în noi o dorință incredibilă după certitudini! Vrem să avem ACUM totul: feririre, siguranță, bunăstare. Dumnezeu vede, însă, altfel lucrurile. Da, și El vrea să ne vadă fericiți, dar mai mult decât atât, vrea să creștem, să ne apropiem tot mai mult de El. Și uneori, acest lucru nu e posibil decât prin suferință.
Dar poate ne întrebăm: de ce trebuie neapărat să sufăr? De ce îngăduie Dumnezeu să trec prin situații de criză? Nu mă pot dezvolta și altfel pe plan spiritual? Exemplul următor (cam siropos) ne poate da un răspuns.
O fată cunoaște un băiat și se îndrăgostește de el. Ar fi putut să mai aștepte să îl cunoască mai bine, dar n-a făcut-o. Cei doi intră într-o relație destul de ciudată – nu sunt nici cuplu, nici amici – deoarece băiatul mai cunoaște alte câteva fete drăguțe și îi e incredibil de greu să se hotărască pe care să o aleagă. Trec câteva luni, iar fata e tot mai dezorientată. E evident că băiatul o ține la distanță, dar nici nu o lasă să scape. În plus, cu trecerea timpului încep să se vadă tot mai multe diferențe între cei doi, pe toate planurile… „Poate nu suntem chiar așa de potriviți”, gândește fata. Parcă și în umblarea ei cu Dumnezeu lucrurile devin tot mai tulburi. Și chiar acum apare picătura care umple paharul: băiatul îi dă de înțeles că ar cam vrea să fie lăsat în pace. Gata! Fata se decide să termine cu relația asta! Îi spune și lui despre hotărârea ei, dar nu pare să-l afecteze foarte mult. Și așa trec alte câteva luni, după care băiatul începe să o caute din nou. Doar că de data asta e altfel… Transparent, hotărât, merge pe o singură carte. Dintr-odată, fata descoperă că nu mai e atât de hotărâtă ca înainte. Înțelesese că relația nu e indicată. Avea motive raționale care o conduseseră aici. După toate aparențele, Providența confirmase aceste motive. Dar acum, toate aceste lucruri încep să i se șteargă din minte. Vechile răni se deschid; se simte groaznic de fiecare dată când trebuie să îl evite, pentru că știe cum se simte el. Și cât de ușor ar fi să mai încerce odată; să-i facă și lui și ei „un bine”… Și totuși, motivele pentru refuz rămân. Nu e asta suferință? Ce anume a dus aici? De ce îngăduie Dumnezeu suferința în asemenea situații?
Încercam să găsesc răspunsul la această întrebare, când am ajuns cu studiul la rând în dreptul unui pasaj foarte ciudat din Biblie: Deuteronom 13: 1-3: "Dacă se va ridica în mijlocul tău un proroc sau un visător de vise care-ți va vesti un semn sau o minune,
și se va împlini semnul sau minunea aceea de care ți-a vorbit el zicând: Haidem după alți dumnezei, dumnezei pe care tu nu-i cunoști, și să le slujim! să n-asculți cuvintele acelui proroc sau visător de vise, căci Domnul, Dumnezeul vostru, vă pune la încercare ca să știe dacă iubiți pe Domnul, Dumnezeul vostru, din toată inima voastră și din tot sufletul vostru. "
Ce legătură are acest text cu întrebarea mea? Păi proorocul mincinos poate reprezenta relația respectivă. În ea chiar există sentimente adevărate: amândoi țin unul la altul (minunea proorocului se împlinește)! Cu toate acestea, rămân motivele raționale: e clar că cei doi nu se potrivesc (în pasajul respectiv, e vorba de porunca a II-a din Decalog, care interzicea închinarea la alți zei indiferent dacă sunt produse minuni sau nu). În fine, de ce îngăduie Dumnezeu ca cei doi să sufere? Ca să-i încerce; ca să-i învețe ceva ce le va fi mai târziu de folos. Asta nu e tot; pasajul continuă (Deuteronom 13: 6-9):"Dacă fratele tău, fiul mamei tale, sau fiul tău, sau fiica ta, sau nevasta care se odihnește la sânul tău, sau prietenul tău pe care-l iubești ca pe tine însuți, te ațâță în taină, zicând: Haidem, și să slujim altor dumnezei! dumnezei pe care nici tu, nici părinții tăi nu i-ați cunoscut, dintre dumnezeii popoarelor care vă înconjoară, lângă tine sau departe de tine, de la o margine a pământului până la cealaltă, să nu te învoiești și să nu-l asculți; să n-arunci spre el o privire de milă, să nu-l cruți, și să nu-l ascunzi. "
Asta răspunde și mai direct întrebărilor fetei. Poate ține cu adevărat la persoana respectivă, dar are motive serioase să creadă că lucrurile n-ar merge între ei (asta nu înseamnă cu ea e bună și el e rău; relația e cea care nu trebuie “cruțată”, “ascunsă” etc. Nu persoana!). Esența e următoarea: dacă vezi că relația nu e bună, termin-o, indiferent cât de apropiați sunteți.
• Dumnezeu ne cunoaște deplin. Dacă suntem dispuși să Îi cerem sfatul, El ne va arăta ce avem de făcut. Iar dacă El spune „NU”, e înțelept să Îl credem pe cuvânt, fiindcă oricum mai devreme sau mai târziu tot vom ajunge la vorba Lui. Doar că atunci, suferința va fi mult mai mare, și poate situația – fără ieșire (după 20 de ani de căsătorie, cei doi în sfârșit se prind ce mare greșeală au făcut etc…). Privind astfel lucrurile, Dumnezeu îngăduie din milă o suferință mai mică, pentru a evita alta mai mare.
• Și în sfârșit, suferința ne pregătește pentru viață. Poate că, peste ani, fata din poveste va avea o familie; la un moment dat, poate, va apărea riscul să se atașeze de altcineva decât de soțul ei. Și în acel caz va descoperi că sentimentele sunt reale; iar în relația cu soțul sunt numai dificultăți. Ce va face? Va urma principiul, sau sentimentul? Pentru o asemenea situație, întâmplarea de acum, trecută cu bine, ar putea-o pregăti de minune.
Sursa: busolasprecer.wordpress.com
