JoAnn Davidson, Universitatea Andrews
Genesa 22 – deși nu menționează sintagma „ultimele zile” ca atare – se dovedește a fi un text-cheie pentru ilustrarea patimilor lui Hristos care inaugurează „zilele din urmă”. Pe calea analizei textuale se va vădi că diferitele aspecte ale Genesei 22 și capitolele vecine slujesc drept indicatori ai misiunii lui Mesia.
Deși interpretările diferă, există un consens istoric în studiile teologice cu privire la natura și semnificația profunde ale Genesei 22:1-19. În studiul de față vom încerca să aliniem aceste aspecte la contextul general al capitolelor învecinate din Genesa și totodată la Noul Testament. În secțiunea finală vom sugera câteva implicații teologice pentru escatologie.
Observație: analiza textuală este un instrument valoros. Însă consider că o altă slăbiciune a acestei metode, pe lângă înclinația către interpretări non-istorice ale istoriilor biblice, este și tendința de a trece cu vederea posibilitatea unui principiu hermeneutic comprehensiv pentru interpretarea narațiunilor. La baza acestui studiu stă principiul hermeneutic oferit de Hristos în Luca 24:
Atunci Isus le-a zis: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, și să intre în slava Sa?” Și a început de la Moise, și de la toți proorocii, și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.
Textul de mai sus ne spune că relatările din Noul Testament nu sunt doar o colecție eclectică de materiale alese la întâmplare.
O interpretare a textului
Genesa 22:1: După aceste lucruri, Dumnezeu a pus la încercare pe Avraam și i-a zis: „Avraame!” „Iată-mă”, a răspuns el.
Formula „după aceste lucruri” apare doar de patru ori în Pentateuh, în Genesa (15:1; 22:1; 22:20; 48:1) , din care de două ori în cadrul istoriilor lui Avraam.
Se ridică întrebarea: după care „lucruri”? Și de ce precizarea aceste? Cu atâtea istorii în Genesa, care să fi fost intenția autorului în distingerea unui număr mic de narațiuni în această manieră?
În Gen. 22:1, „după aceste lucruri” introduce o nouă ocazie în care Dumnezeu îi vorbește lui Avraam. Poate pentru a ne reaminti de lunga și complexa viață a lui Avraam, consemnată în cele 9 capitole precedente. Avraam este acum în vârstă de mai bine de 100 de ani – un om bătrân chiar și pentru vremurile acelea. În anii tinereții lui a fost suficient de tare ca să îndure greutățile și să înfrunte pericolul, dar ardoarea tinereții s-a dus. Fiul Făgăduinței a crescut sub ochii lui și e de-acum bărbat în toată firea. Ai fi zic că cerurile încoronaseră cu binecuvântare o viață de speranțe mult amânate.
Și apoi vine șocul: „Dumnezeu l-a încercat pe Avraam.” Cititorul este informat fără nici o altă explicație că următoarea experiență teribilă vine de la Dumnezeu. Poruncile fatale nu sunt produse ale imaginației lui Avraam, nici interpretări greșite ale unui vis. Încercarea nu este instigată de Satan. Avraam nu și-a pierdut capacitatea de raționare. Descrierea explicită a responsabilității lui Dumnezeu este subliniată în originalul ebraic prin inversarea ordinii obișnuite a subiectului și predicatului și de asemenea prin folosirea specială a articolului hotărât cu numele lui Dumnezeu.
Verbul „a încerca” nu este neobișnuit în VT. Apare de 36 de ori la piel, adesea indicând încercări hotărâte de Dumnezeu și în general precizându-se și de ce au fost îngăduite. Cititorul este adesea informat cu privire la rezonabilitatea acestora (Exod. 15:25; 16:4; 20:20; Deut. 8:2, 6; 13:3,4). Însă în cazul de față nu ni se spune de ce l-a încercat Dumnezeu pe Avraam – poate că în acest fel se sugerează că nici lui Avraam nu i s-a spus.
„Și i-a zis: ‚Avraame!’” Dumnezeu mai vorbise cu Avraam (12:13; 13:14-17,15,17; 18:21). Însă numai de data aceasta îl cheamă pe nume – poate pentru a evidenția unicitatea acestui moment.
„Iată-mă” [hineni] a răspuns el. Acest răspuns al lui Avraam apare în Genesa 22 în versetele 1 și 11. Doar în alte două ocazii în Pentateuh se mai răspunde astfel la o chemare a lui Dumnezeu. Răspunsul atipic al lui Avraam poate sugera că el însuși întrevedea semnificația acestei ocazii și totodată atitudinea sa de ascultare. Avraam îi răspunde lui Dumnezeu în această manieră, doar în această ocazie.
Vers. 2: Dumnezeu i-a zis: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac.” Aceasta este a patra oară când poruncile date de Dumnezeu lui Avraam vizează legăturile de familie. Oricât de dureroasă trebuie să fi fost ruperea acestor legături de familie în celelalte ocazii, cea de acum avea să fie cu adevărat devastatoare. Chiar și ordonarea substantivelor în originalul ebraic transmit un anumit sentiment al gravității. Descrierea tripartită mărește și intensifică atașamentul lui Avraam față de fiul lui, Isaac: „fiul tău, singurul tău fiu, pe care îl iubești.”
Mai mult, tripla desemnare plus precizarea numelui elimină orice posibilitate de confuzie. Avraam nu putea ignora faptul că Dumnezeu era perfect conștient de ce anume îi cerea să facă și că îl identifica în mod precis pe moștenitorul făgăduit. Nu putea fi Eleazar pe care cândva Avraam îl propusese să-i fie urmaș, nu putea fi nici Ismael, fiul lui Hagar, pentru care rugase pe Domnul să-l accepte ca moștenitor (Gen. 17:18).
Expresia „pe care îl iubești” marchează prima folosire a cuvântului „iubire” în VT. Cu toată reticența verbală a acestei istorii, nu de puține ori notată, sentimentele calde pe care Avraam le are pentru Isaac sunt cu siguranță evidențiate. Dumnezeu Însuși vorbește și este prima dată, în toate dialogurile Sale consemnate în VT, când El folosește acest cuvânt.
„Du-te” apare de două ori în istoriile avraamice, la adresarea a două porunci notabile lui Avraam (Gen. 12:1 și aici).
„În țara Moria”: nici o altă indicație cu privire la locația hotărâtă de Dumnezeu decât asigurarea că Dumnezeu îi va semnala lui Avraam locul la timpul potrivit. Din nou, la fel ca în cap. 12, Avraam primește porunca să plece într-o misiune a cărei destinație finală este un mister. Vers. 4. informează cititorul că locul ales pentru jertfă se găsea la o distanță de 3 zile. Avraam trebuia să parcurgă circa 70 km de la Beer-sheva. Însă călătoriile lungi nu erau ceva nou pentru el.
„Și adu-l ardere de tot”. Primele două imperative din vers. 2 nu aveau de ce să-l alarmeze pe Avraam. Însă odată cu cel de-al treilea imperativ, oroarea poruncii devine clară. Mai mult, „ardere de tot” apare de nu mai puțin de 6 ori în acest verset și cele următoare, repetiția păstrând în mintea cititorului natura extremă a cererii.
Care este răspunsul lui Avraam? „Avraam s-a sculat dis de dimineață, a pus șaua pe măgar și a luat cu el două slugi și pe fiul său Isaac. A tăiat lemne pentru arderea de tot și a pornit spre locul pe care i-l spusese Dumnezeu.”
Din paragrafele precedente, cititorul îl cunoaște pe Avraam drept războinic puternic, gata să spună ce are de spus. Însă în situația de față, nu spune decât hineni, vers. 2, după care devine necaracteristic de tăcut. Nici un discurs, nici o acțiune până la Moria.
Cititorul îl „vede” pe Avraam cum înșeuează măgarul și taie lemnele și trebuie să își aducă aminte că „rareori sunt menționate treburile cotidiene în istoriile biblice”. Mai mult, nu poți să nu te întrebi de ce Avraam, la vârsta lui înaintată și cu averile lui, îndeplinește aceste lucrări umile. Cu siguranță că alții făceau de regulă aceste treburi pentru el, acest „domnitor al lui Dumnezeu” (23:6), care putea înarma 318 slujitori viteji, născuți în casa lui”.
De ce Avraam înșeuează el însuși măgarul și taie lemnele pentru arderea de tot? Să fie un indiciu al chinului său sufletesc? Poate că nu vroia să dea nimănui explicații cu privire la călătorie (și implicit, cu privire la porunca lui Dumnezeu). Poate se gândea că cineva ar fi putut încerca să-l facă să se răzgândească, spunându-i că trebuie să se fi înșelat cu privire la ce i-a cerut Dumnezeu. Sau poate doar dorea să fie singur cu gândurile lui.
Observați că Isaac este introdus în narațiune după cei doi slujitori, probabil astfel indicându-se că pe el l-a trezit ultimul.
Raportul biblic ne informează în mod abrupt că trei zile a durat călătoria spre destinația necunoscută. Vers. 4: „A treia zi Avraam a ridicat ochii și a văzut locul de departe.” Distanța parcursă de Avraam până la Muntele Moria nu a făcut decât să-i prelungească agonia. Iarăși și iarăși trebuie să fi revăzut mental porunca lui Dumnezeu, nădăjduind că poate undeva a înțeles greșit. Cele trei zile erau prea suficiente pentru astfel de gânduri, însă naratorul trece peste ele fără nici un cuvânt. Nu ne este îngăduit să pătrundem taina celor trei zile de chin.
„Avraam a ridicat ochii și a văzut locul de departe”: probabil înălțimea pe care Dumnezeu i-o arătase lui Avraam. O redare mai obișnuită ar fi „s-a uitat și a văzut”. Acesta ar putea fi un indiciu al faptului că Avraam mersese cu capul aplecat.
Vers. 5: „Și Avraam a zis slugilor sale: Rămâneți aici cu măgarul; eu și băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm și apoi ne vom întoarce la voi.”
Din toată casa lui Avraam nu a adus cu sine decât 2 slujitori tineri. Odată ajunși la locul jertfei, îi lasă în urmă cu măgarul. Poate chiar și ei ar fi încercat să-l oprească sau poate nu vroia ca aceștia să asiste la ce urma să aibă loc. Tatăl și fiul trebuiau să meargă singuri.
„Să ne închinăm”: acesta este primul loc din Pentateuh în care apare cuvântul „închinare”. Se pare că pe parcursul celor trei zile credința lui Avraam nu a șovăit deloc. Cu inima sfâșiată de durere, el încă își mai poate afirma intenția de a se închina lui Dumnezeu.
„Ne vom întoarce la voi”: declarație electrizantă în lumina situației în care se afla Avraam. Pluralul „noi” ar trebui să șocheze. Chiar dacă naratorul nu ne descoperă direct agonia lui Avraam, această profundă declarație de credință ne descoperă ceva din conflictul mental de pe parcursul celor 3 zile. În Evrei 11.17-19 citim: „Prin credință a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare, …căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar și din morți!” Natura credinței lui Avraam pe muntele jertfei ne umple de uimire când ne gândim că el nu avea la îndemână nici un precedent al învierii, pe care să-și întemeieze credința.
Vers. 6: „Avraam a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiului său Isaac și a luat în mână focul și cuțitul. Și au mers astfel amândoi împreună.”
Verbul „a luat” completează porunca divină „ia” din vers.2. Dumnezeu i-a poruncit lui Avraam și Avraam a ascultat. Observați cum în acest verset, instrumentarul jertfei îl înconjoară pe „fiul său Isaac”.
Isaac ia acum locul animalului de povară. De ce este lăsat în urmă măgarul? Victima ducând în spate instrumentul de tortură înfățișează un tablou cutremurător. Tatăl și fiul singuri. Textul spune: „Și au mers astfel amândoi împreună.”
Lemnul era cel mai greu dintre toate cele necesare aducerii jertfei, iar Avraam este bătrân. De aceea oare a cărat Isaac lemnele? Chiar și așa, iată că tatăl păstrează asupra lui cuțitul și focul, ca și cum ar vrea să-și ferească fiul pe cât de mult posibil.
Vers. 7-8: „Atunci Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: ‚Tată!’ ‚Ce este, fiule?’, i-a răspuns el. Isaac a zis din nou: ‚Iată focul și lemnele; dar unde este mielul pentru arderea de tot?’ ‚Fiule,’ a răspuns Avraam, Dumnezeu Însuși va purta grijă de mielul pentru arderea de tot.’ Și au mers amândoi împreună înainte.”
La întrebarea fiului, Avraam răspunde din nou „hineni”, același răspuns pe care mai devreme l-a dat lui Dumnezeu.
Dialogul semnificativ: „tată…fiule” ne reamintește relația dintre Avraam și Isaac – de patru ori în doar aceste două versete. Practic cuvântul „fiu” apare de 10 ori în vers. 2-16. Acest reamintitor constant nu este doar o mențiune redundantă a legăturii de sânge dintre Avraam și Isaac, ci mai degrabă această repetiție subliniază oroarea că un tată își va sacrifica fiul.
„Dumnezeu va purta grijă”. Implicarea lui Dumnezeu domină răspunsul prudent al lui Avraam. Sintaxa ebraică normală este din nou răsturnată și subiectul precedă verbul. Notați de asemenea ambiguitatea apoziției care corelează „arderea de tot” și „fiule”.
„Și au mers amândoi împreună înainte”: este a doua oară în 3 versete când ni se spune aceasta. Să fi început Isaac să înțeleagă răspunsul enigmatic al lui Avraam? Dacă da, nu a încercat să scape, căci iată că tată și fiu au mers amândoi împreună înainte.
Vers. 9-10: „Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu, Avraam a zidit acolo un altar și a așezat lemnele pe el. A legat pe fiul său Isaac și l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi Avraam a întins mâna și a luat cuțitul ca să junghie pe fiul său.”
„Când au ajuns la locul pe care i-l spusese Dumnezeu”: încă o dată ni se aduce aminte de certitudinea instrucțiunilor lui Dumnezeu și grija cu care Avraam le-a urmat.
În acest punct, ritmul narațiunii încetinește dramatic. De ce în relatarea pregătirilor de pe munte sunt incluse atâtea detalii? Toate aceste pregătiri ar fi o consemnare nenecesară pentru cititorii VT, familiarizați cu sistemul de jertfe. Dar băgați de seamă acuratețea calculată vădită în seria de 6 verbe al căror singur subiect este Avraam, cu Isaac apărând ca obiect după fiecare grup de trei. Milgrom comentează: „Acestea sunt mișcări în mod special deznădăjduite căci în fiecare din aceste momente Avraam ar fi putut să dea înapoi.” Chiar și acțiunea apucării cuțitului este divizată în două mișcări distincte – întinde mâna și ia cuțitul – din nou specificându-se intenția lui Avraam de a-și ucide fiul.
Nu ni se spune când l-a informat Avraam pe Isaac cu privire la porunca divină și ce a spus Isaac. Oricând va fi avut loc, se pare că nu a existat nici o opoziție, căci iată că atunci când Isaac este menționat din nou, este deja legat pentru jertfă. Tânăr fiind, Isaac l-ar fi putut doborî cu ușurință pe bătrânul său tată. În schimb, cititorul ia cunoștință de un al doilea act de credință și supunere. Căci fiul iubit al lui Avraam, fiul făgăduinței, stă gata să moară de mâna tatălui său. Tatăl și-a dat fiul; fiul și-a dat viața. Toți scriitorii creștini și iudaici zăbovesc îndelung asupra acestor două versete.
Vers. 11-12: „Atunci Îngerul Domnului l-a strigat din ceruri și a zis: ‚Avraame! Avraame!’ ‚Iată-mă!” a răspuns el. Îngerul a zis: ‚Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.”
În acest moment critic observăm schimbarea numelui lui Dumnezeu folosit până aici, iar acest nume nou va fi folosit de acum și până la sfârșitul istoriei.
Vocativul dublu „Avraame! Avraame!” întărește intervenția din ceruri, așa cum o face și al treilea „hineni” al tatălui (ca în vers. 1 și 7), toate adăugând la intensitatea momentului.
Urgența intervenției divine întru salvarea băiatului este punctată și de negativul dublu: „să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic”.
„Știu acum că te temi de Dumnezeu”: Ființa divină declară sensul actului lui Avraam. Această caracterizare directă a lui Avraam, rostită din ceruri, are autoritate absolută. Cititorului rămâne fără umbră de îndoială că adevărata temere de Dumnezeu stă în supunerea totală față de voia lui suverană.
Vers. 13: „Avraam a ridicat ochii și a văzut înapoia lui un berbec, încurcat cu coarnele într-un tufiș și Avraam s-a dus de a luat berbecul și l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său.”
Din nou Avraam își ridică ochii și vede. Prima dată când a făcut-o trebuie că inima i s-a oprit în loc văzând muntele arătat de Dumnezeu. Atunci avea confirmarea faptului că nu înțelesese greșit porunca lui Dumnezeu. Iar acum vede substitutul pentru fiul său.
Expresia „s-a uitat și a văzut” reprezintă modul cel mai obișnuit de referire la actul vizual în VT; este folosită de peste 860 de ori: de circa 240 de ori în Pentateuh și numai în Genesa, de mai mult de 100 de ori. Forme ale lui „a vedea” apar de 7 ori în 15 versete din Genesa 22. Astfel devine foarte ispititoare notarea celor câteva ocazii în care expresia rară „și-a ridicat ochii” este corelată cu „a vedea”. Ar putea implica aceasta ceva dincolo de simplul văz fizic? Naratorul ar fi putut scrie că Avraam a „văzut” berbecul, așa cum face în aproape 250 de locuri în Pentateuh. Însă în acest punct dramatic din Gen. 22 adaugă „și-a ridicat ochii” la termenul „a vedea”. Oare să indice ceva dincolo de câmpul vizual natural?
În NT Isus Însuși spune că „Avraam a văzut ziua Mea și s-a bucurat” (Ioan 8:56). Să fi făcut aluzie la această ocazie în care Avraam „a ridicat ochii și a văzut”? Era misiunea viitoare a lui Mesia ceea ce Avraam a început să „vadă” acolo, pe Muntele Moria? Formula rară a ridicării ochilor, folosită în două momente critice ale acestei istorii ar putea semnifica ceva dincolo de câmpul vizual natural. Naratorul dorește ca cititorul să „vadă” la fel ca Avraam atunci când „s-a dus de a luat berbecul și l-a adus ardere de tot în locul fiului său.”
Vers. 14: „Avraam a pus locului aceluia numele ‚Domnul va purta de grijă’. De aceea se zice și azi: ‚La muntele unde Domnul va purta de grijă’.”
Numele pe care Avraam îl pune muntelui atrage atenția la Dumnezeu, nu la sine. Nu Avraam-a-făcut, ci Domnul-va-purta-de-grijă.
Vers. 15-18: „Îngerul Domnului a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam și a zis: ‚Pe Mine Însumi jur, zice Domnul, pentru că ai făcut lucrul acesta și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța și anume: ca stelele și ca nisipul de pe țărmul mării și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta pentru că ai ascultat de porunca Mea!”
După jertfă, „Îngerul Domnului” a chemat a doua oară din ceruri pe Avraam. Aceasta este ultima ocazie în care Dumnezeu îi vorbește lui Avraam.
Vers. 16: „Pe Mine Însumi jur”. Acesta este singurul loc în care Dumnezeu jură în acest fel în cronicile patriarhilor, încoronând aceste cuvinte cu extremă importanță . Dumnezeu reafirmă legământul anterior cu Avraam, însă într-o manieră extinsă în mod dramatic. „Zice” – folosit în mod repetat în aceste 19 versete, acum este punctat cu „zice Domnul” . Binecuvântarea este acum extinsă și asupra seminței lui Avraam, iar biruința asupra vrăjmașilor este menționată pentru prima oară. Aceste binecuvântări sunt prezentate în mod unic, ca rezultate ale faptei lui Avraam și nu numai ale inițiativei divine generoase, ca în capitolele precedente. În această declarație de legământ Dumnezeu laudă în mod explicit ascultarea lui Avraam.
Ecouri mesianice
Istoria din Gen. 22 este una deosebit de profundă. Fiecare detaliu reclamă atenție și interpretare. Lucrarea de față pornește de la premiza că efectul cumulativ al detaliilor din Genesa 22 și capitolele învecinate nu pot trecute cu vederea ca fiind doar accidentale.
1. Nașterea lui Isaac doar în capitolul precedent (21) este anunțată într-o manieră deosebit de singulară. Până la această naștere, autorul Genesei a prezentat conceperea unui copil drept rezultat al cunoașterii soției de către soț. Conceperea lui Isaac este consemnată fără expresia folosită în celelalte cazuri similare; de asemenea despre Sara se spune că trecuse demult de vârsta maternității și de aceea nașterea lui Isaac este miraculoasă, arătând spre miracolul prezent mai târziu în nașterea lui Mesia.
2. Textul mai spune că nașterea lui Isaac a avut loc „la vremea hotărâtă despre care-i vorbise Dumnezeu”, trimițând cu gândul la o împlinire ulterioară a cuvântului lui Dumnezeu când, „la împlinirea vremii”, Mesia avea să se nască (Gal. 4:4).
3. În anunțul nașterii sunt folosite ambele nume ale lui Dumnezeu ce apar în Gen. 22.
4. Dumnezeu îl informează explicit pe Avraam cu privire la numele pe care avea să i-l pună fiului său: „Cu adevărat nevastă-ta Sara îți va naște un fiu și-i vei pune numele Isaac,” astfel aducându-ne aminte de ultimele cuvinte ale îngerului către Iosif: „Îi vei pune numele Isus” (Mat. 1:21). Matei citează exact cuvintele din Gen 17:19, versiunea LXX.
5. Cuvântul „iubire” este folosit pentru prima dată în Genesa în această istorie, cu referire la relația de iubire dintre tată și fiu. Cu siguranță că tații și-au iubit fiii și înainte de Avraam, totuși această relație este scoasă în evidență.
6. Menționarea anume a Muntelui Moria: de acest munte li se aduce aminte cititorilor atunci când Dumnezeu a făcut să înceteze ciuma împotriva lui Israel (2sam 24:15-25), când se vorbește despre situarea Templului (2Cr. 3:1), iar în timpurile NT, de Golgota – unde ciuma păcatului avea să fie oprită.
7. Despre călătoria lui Avraam până la Muntele Moria se spune clar că a durat 3 zile. Aceste 3 zile evocă cele 3 zile ale morții și învierii lui Hristos.
8. Cititorului i se spune în două rânduri că cei doi, tatăl și fiul „au mers astfel amândoi împreună”.
9. Faptul că Isaac a purtat în spate lemnele pentru arderea de tot este consemnat în mod explicit.
10. Încetinirea ritmului narațiunii în vers. 9-10 evocă singurul moment din istorie mai dramatic: „când Tatăl din ceruri L-a dat pe Fiul Lui unei morți din care nu era izbăvire.”
11. Foarte interesant, Isaac tace. Nu vorbește deloc – cu o singură excepție, pe Muntele Moria. Isaia avea să scrie despre Mesia: „n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie…” (53:7).
12. Cuvântul pentru berbecul de jertfă apare pentru prima dată în această istorisire.
Am putea spune că în Gen. 22, naratorul creează o întreagă constelație de imagini ale mântuirii: un tată își dă fiul, fiul se supune voii tatălui, jertfa, lemnele, altarul, berbecul, credința, ascultarea. Luate în ansamblu, detaliile sugestive ale acestei narațiuni par să facă trimitere spre marea jertfă a lui Hristos.
Implicații escatologice
O mare parte din analiza narativă contemporană pornește de la premiza non-istoricității evenimentelor și personajelor din VT, focalizându-se asupra sondării nuanțelor psihologice ale personajelor. Mai mult, în general nu se recunoaște încărcătura teologică a detaliilor incluse de naratorii biblici. În studiul de față însă am încercat să sugerăm o hermeneutică deliberată prezentă în istoriile avraamice. Ideea noastră este că naratorul a căutat să orienteze atenția cititorului către „zilele din urmă”, inaugurate de Marea Jertfă de Ispășire a lui Hristos.
Și în NT găsim dovezi ale relației cu Gen. 22. Apostolul Pavel pare să fi zăbovit îndelung asupra capitolului 22 din Genesa, atunci când a scris: „El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată împreună cu El toate lucrurile?” (Rom. 8:32, sublinierea autoarei). Ioan Botezătorul să fi avut în minte Gen. 22:7-8 („Tată, unde este mielul…?”) și Isaia 53, atunci când a anunțat pe malul Iordanului: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1:29,36).
Cuvântul „iubire” folosit pentru a descrie simțămintele tatălui este folosit mai întâi în Gen. 22 pentru ca astfel, mai târziu, Dumnezeu Însuși să spună din ceruri de două ori: „Acesta este Fiul Meu preaiubit”? Cele 3 ocazii din Gen. 22 în care Dumnezeu îi spune lui Avraam de Isaac, „fiu tău, singurul tău fiu” își găsesc ecoul în cuvintele spuse de Hristos lui Nicodim. „Căci atât a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu.”
Apostolul Pavel, la rându-i, face o exegeză atentă a Genesei și în Gal. 3:8 notează: „Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credință, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” În cele câteva afirmații cu privire la legământul avraamic, Pavel face referire distinctă la binecuvântarea din Gen. 22 și declarația-legământ finală cu Avraam. În două ocazii precedente declarațiile-legământ divine vorbesc despre faptul că în Avraam tot pământul va fi binecuvântat: în cap. 12, toate familiile pământului, însă în cap.22, toate „neamurile pământului” (așa cum citează și Pavel). Dumnezeu modifică dramatic destinația binecuvântării de la familii în Gen. 12:3 la „neamuri” în Gen. 22:18.
Acest text important din Galateni de asemenea pare să valideze sugestia anterioară cum că ridicarea ochilor include mai mult decât văzul fizic. Căci Pavel afirmă că Evanghelia a fost predicată lui Avraam și datează aceasta cu un citat direct din Gen. 22:18. Nicăieri în cap. 12-25 nu se face mențiune directă la predicarea Evangheliei de către Dumnezeu lui Avraam. Unde atunci îi „predică” Dumnezeu lui Avraam Evanghelia? Dacă formula „și-a ridicat ochii” poate sugera ceva mai mult decât văzul natural, ar putea indica amplificarea câmpului vizual al lui Avraam atunci când acesta și-a ridicat ochii și a văzut mielul înlocuitor de pe Muntele Moria.
Argumentele lui Pavel din versetele ulterioare (Gal. 3:15-16) nu trebuie trecute cu vederea în acest context. Pavel pare să-și continue exegeza la Gen. 22 atunci când vorbește de trecerea deliberată la singularul „sămânță”, în Marea Binecuvântare din Gen. 22. În Gen. 3:15 – prima făgăduință a legământului este folosit pluralul colectiv de la „sămânță”, însă folosit cu persoana a 3-a plural. În Gen. 16:10, în binecuvântarea lui Hagar, nu este folosit nici un pronume împreună cu „sămânță”. În 17:7,9, „sămânță” este folosit cu pronume la plural. Însă în 22:17 și 24:60 este folosit în mod deliberat pronumele la singular. Această precizie în folosirea pronumelor continuă și dincolo de Pentateuh. De exemplu, în 2Sam. 7:12 – „Voi ridica o sămânță după tine …și-i voi întări împărăția”. Vezi de asemenea 2Rg. 17:20 – „Domnul a lepădat toate semințele lui Israel, i-a smerit, i-a dat în mâinile jefuitorilor.” Când este vorba de popor, sufixul pronominal este la plural.
Mulți l-au văzut pe Isaac, un tip al lui Hristos în această narațiune. Și am sugera noi, în narațiunea din Genesa 22, atât de atent elaborată, scriitorul caută să fixeze atenția cititorului asupra tatălui. Avem aici un focus aproape exclusiv asupra lui Avraam. El este subiectul aproape a toate verbele. Poate că de aici au aflat scriitorii NT despre dragostea Tatălui ceresc pentru Fiul Său și de cât de mult S-a identificat cu Isus în marea jertfă.
Jertfele pentru păcat din VT erau instituite de Dumnezeu și alcătuiau o parte importantă a serviciului de închinare mozaic. Însă în Gen. 22 aflăm că Dumnezeu nu are nevoie de jertfa de sânge pentru a iubi și a ierta, ci pentru că deja iubește, Dumnezeu se îngrijește să fie o jertfă de ispășire (Rom. 5:8). Mai înainte de elaborarea serviciului ceremonial în Pentateuh, Dumnezeu i-a descoperit lui Avraam, părintele adevăratei semințe, ce avea să fie în inima Sa atunci când va da pe singurul Său Fiu, ca jertfă pentru păcat.
Scriitorii NT nu au „depășit” cadrul VT atunci când au afirmat că „Dumnezeu este dragoste”. Nu au introdus vreun nou concept înalt, ci sub inspirația Duhului Sfânt au văzut că „Tatăl Însuși vă iubește” (Ioan 16:27). Detaliile din Genesa 22 nu sunt incluse la întâmplare, ci operează ca indicatori ai jertfei lui Mesia ce a purces din inima Tatălui și a inaugurat „zilele din urmă”.
Noi, modernii, avem tendința de a ne mândri cu accesul pe care-l avem la instrumentele sofisticate ale lingvisticii comparate, religiei, psihologiei și arheologiei, în studiul textului biblic. Însă recunoaștem cu umilință că cei din vechime au văzut toți îngerii, au dat glas tuturor întrebărilor și paradoxurilor și au ieșit din labirint cu un pas înaintea noastră.
JoAnn Davidson, profesor asistent de teologie, Seminarul Teologic, Universitatea Andrews, președintă a Societății Teologice Adventiste.
sursa: http://lucianfl.blogspot.com/2010/02/resurse-pastorale-teologice-nr.html
