Sensul demnitatii pastorale
„Nimeni sa nu te dispretuiasca” (Tit 2,15)
Cui cere apostolul acest lucru? Lui Tit sau celorlalti care vor citi epistola? Poate face Tit ceva sa preintampine dispretul credinciosilor pe care ii slujeste? Poate fi stavilit fenemenul de corodare a demnitatii pastorale? Ce trebuia facut pentru aceasta? Pana la urma urmei, la ce serveste demnitatea pastorala? Iata cateve intrebari care asteapta un raspuns. Mai intai sa vedem ce se poate face teoretic si apoi sa facem cateva aplicatii practice.
Pastoratia intre atractie si dileme
Pozitia de conducere pe care o ocupa pastorul ii confera acestuia un grad de respect peste media semenilor cu acelasi nivel de pregatire. Acest lucru devine uneori, o provocare care atrage spre domeniul slujirii pastorale oameni care se dovedesc pana la urma, nepotriviti pentru un asemenea loc. Pentru cei chemati sa selectioneze, sa formeze si sa intretina un corp pastoral de elita, se pare ca semnificatia demnitatii pastorale este una din cele mai mari taine cu care se confrunta. In comisiile de examinare a candidatilor pentru admiterea la facultatea de teologie pastorala, se repeta adesea o situatie asemanatoare cu cea din ziua in care Samuel a vizitat casa lui Isai pentru a alege al doilea imparat al lui Israel. Experienta sa de profet aflat in slujba divina s-a dovedit insuficienta pentru discernamantul necesar. A fost nevoie de o interventie speciala a Providentei pentru a-l scoate din impas. Nu a fost suficienta lectia invatata din gresala poporului care l-a ales pe Saul imparat.
Oricat ar fi de bine puse la punct mecanismele de selectie, adresarea oficiala a chemarii pastorale este o permanenta dilema atat pentru candidat cat si pentru selectioneri. Numai calauzirea divina poate reduce riscul pierderilor, dar nu-l poate elimina total. Exista un element subiectiv care se poate schimba oricand si poate modifica profund datele si asteptarile considerate relativ sigure si cu grad suficient de precautie.
In ce consta demnitatea pastorala?
Daca domeniul slujirii pastorale se afla la confluenta dintre natural si supranatural, atunci sensul demnitatii pastorale trebuie sa fie cautat tinand cont de aces lucru. Un numar de factori tin de trasaturile personale indiferent de locul in care se afla, in timp ce alte elemente sunt de natura conjuncturala. La toate acestea se aduga o a treia categorie de factori mai generali care tin de momentul dinamicii societatii si culturii de referinta.
Fara indoiala ca cel mai important factor determinant al demnitatii pastorale este caracterul personal. Acest lucru a cantarit foarte greu in alegerea lui David. Prima alegere a fost facuta pe criteriul aparentei si tinutei personale, dar capul de deasupra semenilor nu a continuat prea mult sa aduca excelenta dorita de popor. Imagine publica a lui Saul s-a deteriorat repede in lipsa a ceva mai consistent, decat postura sugerand maretie barbateasca. Ideea ca trebuie sa arate a pastor sau sa calce a popa este o conditie prealabila ca cineva sa poata fi un conducator spiritual, este infirmata in acest exemplu biblic.
Nu voi afirma ca felul in care arata un pastor nu este important, dar sustin cu tarie ca ceea ce da autoritate morala unui pastor este caracterul omului aflat in discutie. Pana la urma urmei si felul cuiva de a arata este intr-o mare masura, o trasatura de caracter, tine de o serie de atitudini pozitive fata de sine si fata de cei din jur. Dar elementul care cantareste cel mai greu in stabilirea nivelului de autoritate morala este capacitatea cuiva de a fi om al lui Dumnezeu. Nimic nu poate inlocui lipsa acestei competente si nimic nu o poate umbri semnificativ, in situatia in care aceasta este o realitate incontestabila.
Chiar daca mediul de formare personala este un element determinant in calitatea caracterului, acesta este construit pe baza alegerilor si deciziilor proprii intr-o masura in care influenta anturajului poate fi depasita. In mod real, caracterul nu se transmite prin ereditate. Bunatatea, corectitudinea si puritatea sufleteasca nu se pot primi odata cu grupa sanguina. Eventual ele se pot forma prin educatie sau mai precis, prin autoeducatie. Obiceiurile parintilor sau traditiile scolii urmate lasa urme adanci in viata individului, dar practicile personale alese cu discernamant si buna intentie, formeaza cu adevarat omul de incredere, apreciat, respectat si eficient pe care toata lumea il cauta cu disperare.
In contextul mai larg al degradarii interesului pentru carte in favoarea altor elemente media, se impune o reafirmare a rolului major pe care studiul din carti si pregatirea academica il are in imbunatatirea imaginii destul de sifonate a demnitatii pastorale. Poate ca cea mai mare nevoie a lumii nu este aceea de carturari, dar rolul remarcabil pe care il are instruirea corespunzatoare nu poate fi nici pe departe negat. Interesul si respectul cuiva fata de cuvantul scris, cunostintele adunate din acest izvor clasic de informare, vor aduce curand respectul fata de cel in cauza. Cultura generala nu va fi probabil, un criteriu de admitere in Imparatia cerurilor, dar lipsa acesteia in vorbire si slujire va impiedica evident si stanjenitor comunicarea eficienta a soliei adevarului.
Dragostea de adevar si respectul fata de oameni
Aceste doua dimensiuni ale caracterului se cer refacute grabnic, daca dorim sa mai avem pe cine respecta cand ne vorbeste de la amvon sau ne slujeste in vizite si activitati sociale. Traind intr-o lume care aluneca grabnic in iuresul post modern, adevarul este din ce in ce mai contestat, iar definirea si afirmarea acestuia devine o slujba care cere mai degraba experti decat incepatori binevoitori si inocenti. Fara dragoste de adevar, minciuna poate fi luata drept alternativa convenabila in destul de multe ocazii, pana cand nimeni nu mai stie ce este si ce nu este adevarat. Buldozerul relativismului se cere oprit din lucru inainte de a transforma intreaga livada in pista de beton. O multime de valori morale si personale se cer aparate cu strasnicie de combatanti ai adevarului autentic si frumos. Pasiunea pentru acesta va fi rasplatita corespunzator.
Dar iubirea fata de adevar nu trebuie sa afecteze sau sa inlocuiasca pasiunea pentru suflete. Nu voi face gresala de a intra in batalia verbala asupra primatului principiului sau al relatiei, pentru ca amandoua trebuie aparate, dar nu in detrimentul reciproc. Voi afirma cat se poate de simplu ca nimeni nu poate fi principiial injosind oamenii pe care este chemat solemn sa-i slijeasca mantuitor, si nimeni nu poate iubi cu adevarat pe oameni decat fiind cinstit cu principiile care guverneaza viata prezenta si cea viitoare. Daca Dumnezeu nu a facut nici o economie de mijloace pentru a salva ce era pierdut si a dat pe Singurul Sau fiu pentruca oricine crede sa fie mantuit, daca Fiul lui Dumnezeu nu desconsiderat nici odata sufletele pentru care a venit sa moara, urmasii Sai sunt datori sa faca la fel. Acest lucru nu cere sacrificarea principiilor, ci sacrificiul de sine. Dar cum acest lucru cere o disciplina personala dureroasa, este mai usor a sacrifica pe altii, mangaindu-ne cu gandul ca am facut-o de dragul principiilor. O examinare sincera si curajoasa a acestei dileme ar putea aduce multa pace si bucurie atat semenilor cat si oficiantului credincios.
Locul poate sfinti pe om?
Intr-o anumita masura, da. Rolul de slujitor al lui Dumnezeu il aseaza pe pastor intr-o pozitie de incredere si respect impus de conjunctura. Slujind in locul prezentei divine si in lucrurile privitoare la Dumnezeu, omul lui Dumnezeu are marea sansa de a fi impresionat si innobilat de sfintenia slujbei sale. El poate la fel de bine ignora favoarea pe care o are si pe care multi o ravnesc, si se poate discredita si descalifica singur, iar starea jalnica a unui slujitor nevrednic este cu atat mai amara cu cat sansele acordate au fost risipite in van. Mania poporului este justificata atunci cand asteptarile sale au fost inselate prin josnicie, lene, indolenta si impertinenta.
Constituie o favoare infricosata sa fii platit sa studiezi cartile sfinte, sa ai acces la tainele divine si la detaliile particulare ale oamenilor si sa operezi cu visurile si dezamagirile umane in locul sfat. Cu putina bunavointa acesta sansa se poate transforma in ocazie de crestere spirituala si banca de credit emotional si relational. Dar se pare ca cu cat cineva primeste mai mult credit el devine mai vulnerabil si expus greselii si deaceea el are nevoie crescanda sa depinda numai de Dumnezeu. Locul si responsabilitatea slujirii pastorale este o mare sansa acordata cuiva. Utilizarea ei sporeste satisfactia si implinirea personala, iar nesocutirea ei aduce dezastru si durere imediata si poate, si vesnica.
Apel la refacerea demnitatii pastorale
Folosesc aceasta ocazie pentru a face un apel solemn la refacerea demnitatii pastorale aflata in desuetitudide. Nu ne putem multumi sa dam vina pe timpurile pe care le traim, pentru a avea doar o explicatie de ce se deterioreaza imaginea publica a slujitorului altarului. Secularizarea si intoarcerea de la materialismul dialectic la cel practic, nu este o sursa de mangaiere pentru pierderea creditului si autoritatii pastorale. Inflatia de personal fara pregatire teologica nu este un argument valid in slabirea rolului si pozitiei de respect si solemnitate a slujitorului crestin. Un singur lucru nu se va schimba pana la sfarsit: nevoia sufletului omenesc dupa un loc de scapare, mangaiere si incurajare la oamenii randuiti si platiti destul de bine pentru aceasta. Nevoia de oameni de caracter va dura pana la sfarsit
Urmatoarele cuvintele scrise de Elena White isi gasesc aici aplicatia potrivita: „ Calitatile caracterului …se dezvolta …prin trairea in atmosfera a ceea ce este curat, nobil si adevarat.” (Educatie, pag. 137, Editura Viata si Sanatate, Bucuresti, 2001)
Ion Buciuman
