PAGINA PASTORULUI
O slujbă duhovnicească
Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. (Romani 12,1)
Când citim aceste gânduri ale lui Pavel în alte versiuni ale Bibliei, gasim o varietate de sensuri ale expresiei: o slujbă duhovnicească. Traducerile mai vechi sau mai noi redau acest termen ca: slujire ințeleapta sau rațională, alte se refera la închinare spirituala sau închinare înțeleaptă (vezi Noul Testament tradus si adnotat de Pr. Dr. Emil Pascal, tiparit la Paris, 1976. In rândurile care urmează, această ultimă tălmăcire este folosită pentru a ne furniza idea de bază.
Dacă este să enumerăm factorii care detarmină creșterea bisericii, atunci trebuie să ținem cont și de acest domeniu al vieții ei care este serviciul divin sau închinarea publică a credincioșilor.
În sfatul apostolului catre credincioșii din Roma și de pretudindeni, predomină o solemnitate naturală și profundă bazată pe sacrificiul de sine și înălțarea sufletească pe care o produce adevărata închinae.
Dacă trebuie să definim mai întâi termenii, atunci facem precizarea că vorbind despre închinare ne referim la întreg ansamblul de activități și programe desfașurate în locașul de cult sau oriunde este cazul, prin care se crează ambianța și se dă ocazia celor prezenți sa se simtă și să se manifeste în prezența lui Dumnezeu. La realizarea acestei atmosfere își aduc contribuția o serie de elemente ca: muzica sacră, rugăciunea, predicarea și toate ritualurile prin care este invocată prezența și binecuvântarea divină.
Având în vedere că sunt implicate așa de multe componente, spațiul acestui articol nu ne permite să ne ocupăm în mod corespunzător de nici una din acestea, ci vom face mai degrabă remarci privitoare la întreg ansamblul serviciului divin eficient. Vom sublinia însă, că o închinare de calitate este o sursă importantă de creștere a bisericii. Ar trebui sa avem curajul moral de a evalua nivelul calității serviciilor noastre de închinare și de a opera schimbări ori de câte ori este cazul. Dacă acest lucru nu are loc, nu este de mirare ca biserica va începe să regreseze și să se înstrăineze de propria ei misiune.
Există două extreme spre care tindem atunci cănd vine vorba să discutăm despre acest subiect. Unii dintre noi insistăm foarte mult asupra aspectului vizibil al închinării. Å¢inuta, atmosfera, manifestările, decorul, aparența, protocolul și imaginea publică, pot fi considerate cea mai importantă parte a închinării. Ne concentrăm predicarea și lucrarea comitetului spre acest țel. Anumite rezultate pot fi chiar obținute pe această linie. Alții par să nu pună mare preț pe nici una din aspectele enumerate mai sus, căutând mai degrabă realizări care țin de libertatea personală, confortul sufetesc, creativitate și participare la comuniune și înălțare sufletească. Și aceștia pot obține rezultate pe măsura strădaniilor lor. Soluția optimă se pare că se află undeva la mijloc. Sfatul Mântuitorului: „pe acestea să le faceți și pe celelalte să nu le lăsați nefăcute”, poate fi aplica și în acest caz. In timp ce acordăm atenție formei nu trebuie să pierdem din vedere conținutul închinării.
În cele ce urmează vom trece în revistă o serie de principii care trebuie luate în considerație în vederea atingerii scopului de bază privind închinarea eficientă. Observațiile lui Ron Gladden în noua sa carte: The 7 Habits of Highly Ineffective Churches (Cele 7 obiceiuri ale unei biserici de înaltă ineficiență) ne vor fi de folos.
1. Scopul închinării publice este să ne îndrepte atenția către măreția lui Dumnezeu și nu către noi înșine și nevoile noastre. Sigur că la închinare se au în vedere limitele omenescului celor care participă. Este normal să ținem cont de capacitatea oamenilor de a se concentra și de a participa cu toată ființa la program, dar ținta noastră este sa facem pe cei prezenți să fie conștienți de slava divină și să beneficieze cât mai mult de efectul acesteia asupra sufletului lor. Închinarea este în primul rând o jertfă de un bun miros adusă Domnului.
2. Rezultatul închinării trebuie să fie vindecarea și puterea de a trăi o viață noua. Să fim astfel aduși într-o strânsă legătură cu Isus și unii cu alții pentru a putea sluji mai bine celor din jur. O biserică adunată la închinare se va întoarce acasă mai puternică și mai dispusă și disponibilă să meargă în căile Domnului și să împlinească mandatul divin de a împărtăși bucuria Evangheliei celor din jur, în manifestări simple și pline de dragoste.
3. Închinarea noastră trebuie să afirme de fiecare dată că Isus Hristos este singura noastră speranță pe care vrem să o împărtășim și cu alții. Altfel spus, închinarea trebuie să fie hristocentrică. In centrul mesajului predicării, căntărilor și rugăciunilor noastre este Capul bisericii, Cel de la care își trage numele și puterea întreg creștinismul.
4. Fiecare ocazie de închinere este marcată de credința noastră în Dumnezeu. Marturia noastră publica este întărită și dezvoltată cu fiecare act de închinare. Într-un fel sau altul, convingerile noastre despre Dumnezeu și cunoașterea noastră de El se aprofundează și se clarifica pentru o mai bună mărturie înaintea oamenilor din jur.
5. Într-cât închinarea este o jertfa adusă lui Dumnezeu, lucrul acesta trebuie făcut sub semnul excelenței. Nimic nu poate întrece în seriozitate și sfințenie adunările publice care se constituie în întâlniri cu Dumnezeu. Un asemenea fapt trebuie să ne mobilizeze cele mai înalte idei si proceduri cu privire la lucrurile sfinte. Așa cum animalele aduse pentru jertfă trebuiau să fie fără cusur, tot așa și gesturile, cuvintele și manifestările noastre trebuie sa fie de cea mai buna calitate și îndeplinite cu cea mai mare grijă.
6. Ocaziile noastre de închinare trebuie planificate și realizate urmărind îndeplinirea obiectivelor precise. Nimic nu ar trebui lăsat la voia întâmplării, sau realizat pentru a umple timpul din program. Cei chemati la slujire publică să-și împlinească partea cu responsabilitate si acuratețe, urmărind să atingă scopuri precise. Este lăudabila exprimarea clară de fiecare dată a scopului fiecarei predici sau adunări publice, și străduința ca acesta să fie îndeplinit cu credincioșie.
7. Fiecare detaliu al programului de închinare este important și trebuie să contribuie la realizarea scopului specific al acestui serviciu divin. De fapt întregul se compune din parțile acestuia. Uneori o mică eroare sau greșală de detaliu compromite întregul program. Ansamblul si amănuntele se sprijinesc unele pe altele și trebuied să se ajute reciproc.
8. Elementele de bază ale închinării sunt: sărbătoarea, contemplarea și angajamentul. De fiecare dată aceste părți ar trebui urmărite și realizate corespunzător. În prezența divină sufletul se bucură și se înalță. Aceasta este cea mai bună ocazie de a lua hotărâri noi și de a face schimbările necesare. Permanent avem un detaliu de pus la punct. Creșterea în credință este un proces continuu al cunoașterii de Dumnezeu și al angajamentului personal în slujba Sa.
9. Închinarea este participativă. Prin aceasta ea se deosebește de spectacol. Deși există elemente comune între spectacol și închinare există și diferențe serioase. Serviciile divine trebuie să ofere fiecărui închinător o parte de făcut. După darurile și chemarea lor toți își îndeplinesc lucrarea în unitate, armonie și colaborare.
10. Închinarea trebuie să fie interesantă, utilă, inteligibilă și accesibilă pentru toți participanții. Naturalețea si spontaneitalea, împreună cu tradiția și rutina trebuie să-și dea mâna în a face ca ocaziile de închinare să mențină interesul participanților și să fie pe masura înțelegerii lor, procurîndu-le o nouă ocazie de învățare și creștere.
Acest set de zece principii pot constitui o bază simplă și la îndemână pentru a evalua modul în care serviciile noastre divine corespund sau nu rostului pentru care au fost rânduite. Binecuvântată fie biserica în stare sa aducă lui Dumnezeu o adevărată slujbă duhovnicească!
Ion Buciuman
