• Autor: Adina Tolan
La un tablou al felului cum gandeau și redau muzica vechii greci,putem ajunge lăsand imaginația să plăsmuiască sub impulsul descrierilor pe care ni le oferă filozofia și literatura vremii.În scrierile lui Platon și Aristotel,Aristoxene și Filodem,în epopeile homerice și creația marilor tragici este adesea evocată viața muzicală a antichității eline,cu detalii ce merg adesea pana la cea mai riguroasă precizare a tehnicii componistice și interpretative.
Viața socială a elinilor antici era impregnată de muzică.Mai ales în perioada clasică a culturii grecești.Toată lumea era unanimă în a atribui muzicii extraordinare virtuți educative.Nimeni nu se îndoia,(bine-nțeles pană cand pe arena gandirii au apărut scepticii ) că ea este în stare să înalțe,să purifice și să îmbărbăteze sufletul,după cum,prin anumite modalități ale ei,poate să-l corupă sau să-l moleșească.
Slujind ca fundal,muzica învăluia în sonoritărtile ei cele mai imporatante acte ale vieții și punea astfel într-o mai puternică lumină semnificația lor umană.
Moartea unei personalități prilejuia ceremonii numite Threni,constand din tanguirea fie a unui solist,fie a unui cor,fie a ambilor în alternare.Clipele de jubilare ,speranță,avant erau însoțite de muzica numita pean.Cu o deosebită strălucire răsuna muzica în așa-zisul agon– concurs de cîntece și dansuri ce aveau loc în cadrul manifestărilor artistice cu caracter sărbătoresc și periodic cum ar fi jocurile pitice de la Delfi(în amintirea învingerii balaurului Pithon de către Apolon) sau gymnopediile de la Sparta ( în cinstea războinicilor morți la Thyrea ) — care durau cateva zile în șir și atrăgeau magnetic majoritatea covarșitoare a populației.
Cea mai spectaculoasă amploare o aveau sărbătorile dionisiace(martie–aprilie,la Atena) care prilejuiau,pe langă obișnuitele concursuri de cantece și dansuri,o serie de reprezentații dramatice.Jucate în fața unui public ce le așteptase cu nerăbdare și le urmărea cu emoție,tragediile lui Eschil,Sofocle și Euripide își datorau o bună parte din extraordinara lor forță de înraurire muzicii care le însoțea.
Cantarea vechilor elini–vocală și instrumentală–consta dintr-o singură linie melodică(numită monodie),neambrăcată în veșminte armonice și polifonice în care omul veacurilor din urmă s-a desprins să perceapă ideea muzicală.În cor diferitele voci cantau fie la unison,fie la octavă.Deținătorul acompaniamentului instrumental se mărginea să dubleze linia vocală,deobicei într-un registru superior ; din cand în cand își permitea să execute mici ornamente,adică o timidă încercare de a adăuga melodiei o altă melodie,anticipand astfel polifonia.Se înțelege că,obligată să se desfășoare aproape excluciv monodic,muzica era lipsită de posibilitatea exprimării unei serii întregi de trăiri care,de-abia mai tarziu au putut fi sugestiv redate în sunete.
Ceea ce pentru omul modern ,obișnuit să audă cel puțin două planuri simultane,reprezintă un minus,era însă compensat prin extraordinarul rafinament la care ajunsese arta cantării monodice. Pentru a-și înzestra instrumentele cu o cat mai mare putere expresivă,ei le aduceau tot felul de perfecționări,cum a fost sporirea treptată a corzilor chitarei de la 7 la 18.Se ajunsese la realizarea unei considerabile varietăți de instrumente :liră,flaut,tobe,sistre,crotale – multe din ele fiind aduse din Asia mică. Cam astfel arăta,în linii aproximative,felul de a gandi al vechilor elini.Se pare că simplitatea procedeelor de care dispuneau nu i-a împiedicat să facă din muzică o demnă însoțitoare a capodoperelor literaturii lirice și dramatice,Progresul este posobil în artă numai pe planul mijloacelor de expresie – prin îmbogățirea procedeelor tradiționale sau inventarea de noi procedee – ,perfecțiunea însă se poate atinge pe orice treaptă de evoluție a tehnicii artistice.
Sursa: www.crestin.org
