• Autor: Adina Tolan
Intrăm într-o nouă etapă de dezvoltare a muzicii, cea numită romantism. Ea este anunțată de ultimele opus-uri beethoveniene, ceea ce înseamnă că-i putem data începutul în perioada anilor 1820-30, deceniul cristalizării stării de spirit romantice. În muzica lui Weber (1786-1826), Chopin (1810-1849), Schumann (1810-1856), Berlioz (1803-1869), Verdi (1813-1901) romantismul se maturizează și-și elaborează formele sale specifice de exprimare. Mergând pe linia patosului beethovenian, compozitorii romantici au scris minunate pagini de avânt eroic cum ar fi Preludiile lui Liszt sau Polonezele lui Chopin. Muzicii romanticilor nu-i mai este caracteristică, așa cum se întâmpla la clasici, menținerea în zonele mijlocii ale intensității sufletești. Pe ei îi atrag mai ales sentimente de supremă intensitate, extremele de maximă încordare. Romanticii iubesc mult ciocnirea violentă a extremelor. Muzicii romantice îi este propriu caracterul spectaculos. Compozitorii se pasionează după efectele violente și tetrale, după sonorități triumfale, după contrastele șocante. Toate acestea dau muzicii o anvergură grandioasă, o forță captivantă. Neputința de a înfăptui idealul sau de a-l găsi printre oameni îmboldește imaginația compozitorilor romantici să construiască lumea ademenitoare a fantasticului – ca de exemplu aceea pe care ne-o sugerează cu remarcabilă bogăție coloristică Felix Mendelssohn-Bartholdy în “Visul unei nopți de vară”. Romantismul a făcut să adie în muzică mireasma proaspătă a înspirației populare. În citarea și prelucrarea de melodii naționale compozitorii văd un mijloc de a da muzicii lor un colorit și vivacitate. Cele 12 „Rapsodii Ungare”ale lui Liszt, Mazurcile și Polonezele lui Chopin reprezintă cea mai pregnantă manifestare a spirirtului național îm muzica romantică.
Romanticii continuă și desăvârșesc încercarea lui Beethoven de a subordona discursul muzical și forma muzicală unei idei poetico-programatice. Se naște acum poemul simfonic, adică genul muzical a cărui desfășurare sonoră este în întregime determinat de cerințele subiectului literar. Consecința: tiparele tradiționale ale formei devin extrem de flexibile, se lărgesc și își sporesc capacitatea de a se adapta celor mai variate conținuturi. Forme ca sonata, liedul, rondoul, tema cu variațiuni își pierd fixitatea, se asociază, se întrepătrund dând naștere la tipuri intermediare de formă. Dacă adăugăm că lărgirea formei muzicale merge la ei mână în mână cu amplificarea dramatică a armoniei (prin continua lărgire a tonalității și creșterea rolului disonanțelor) și diversificarea coloristică a orchestrei, ne vom da seama că romantismul a reprezentat un pas înainte pe calea înnoirii expresive a muzicii. De aici și împotrivile întâmpinate din partea adepților esteticii clasicismului. Muzica este profanfată! vociferau aceștia, și în mod deosebit cunoscutul critic vienez Eduard Hanslick care vedea în programatism, adică în îmbinarea muzicii de o substanță poetică, dezagregarea logicii și frumuseții acestei arte. A fost deaceea necesară și o intensă luptă publicistică pentru afirmarea noilor principii, pentru combaterea prejudecăților clasicizante care barau calea muzicii romantice.
Apogeul wagnerian al romantismulu
Îi consacrăm lui Richard Wagner (1813-1883) un capitol de sine stătător deoarece creația lui de maturitate concentrează ca într-un focar tendințele de dezvoltare ale romantismului muzical din a doua jumătate a secolului XIX. Este vremea când reacțiunea burghezo-feudală se manifestă cu o virulență sporită ca urmare a revoluțiilor de la 1848 și a comunei din Paris din 1871. Înăbușirea mișcărilor de eliberare națională și socială, intensificarea teroarei și restrângerea libertăților acționează puternic asupra conștiinței artistului romantic, adâncindu-i zbuciumul, îndoielile, oscilările. Caracteristic pentru momentul wagnerian ca moment culminant al romantismului este faptul că trăsăturile specifice curentului romantic sunt hiperbolic amplificate, ceea ce imprimă muzicii acestuia dimensiuni grandioase. Aceasta face ca sentimentul încercat la ascultarea muzicii lui Wagner să fie unul de totală copleșire.
Opera “Tristan și Isolda” (1859), acest moment crucial al romantismului, reprezintă hipertrofierea laturii lirice a muzicii romantice, pe când tetralogia “Inelul Nibelungilor” reprezintă hipertrofierea laturii eroice a romantismului muzical. Avântul de luptă și năzuințele generoase se transformă în grandoare titanică. În figura lui Siegfried se perpetuează desigur ceva din dârzul eroism beethovenian, dar la Wagner încordarea vitejească a forțelor este concepută sub semnul ideii de supraom. “Parsifal”, ultimul cuvânt al lui Wagner, este totodată și suprema încercare a acestuia de a ieși din criză. Unde găsește însă Wagner salvarea? În totala supunere față de religie.”Parsifal”, de altfel, nici nu mai este operă ci “mister scenic”.
Wagner duce mai departe cuceririle predecesorilor săi, îmbogățind muzica cu noi posibilități de a oglindi zbuciumul sufletului omenesc. El creează melodia “infinită”, acel flux melodic perpetuu care, nemaifiind segmentat, sugerează ideea mersului neabătut înainte, a devenirii neântrerupte. Contribuția cea mai de seamă a lui Wagner la progresul limbajului muzical o reprezintă însă noua sa concepție despre operă. Dorința lui Wagner de a reforma opera era o reacție la penibila priveliște pe care o oferea „concertul costumat” al operei italiene; ea trăia prin cele câteva arii încântătoare, artificial legate între ele prin recitative și susținute de un sumar acompaniament al orchestrei. Ideii de “concert costumat “Wagner îi opune ideea de „dramă muzicală”. Ea se va deosebi prin aceea că va exprima un conținut omenesc important, cu o profundă semnificație filozofică; baza ei literară, de înaltă valoare poetică, va fuziona intim cu expresia muzicală, punându-se reciproc în valoare; discursul muzical se va desfășura ca un continuu recitativ melodic, nefărâmițat în arii și recitative, pentru a putea crea sentimentul acțiunii scenice neântrerupte; din funcția de acompaniatoare orchestra devine purtătoarea principală a acțiunii, aducând astfel, un puternic suflu simfonic în spectacolul de operă. Opera lui Wagner părea să anunțe o criză și printr-un alt aspect: reprezentând culminația a trei vecuri de evoluție a muzicii sub semnul concepției armonice și tonale, creația wagneriană punea pe ordinea de zi întrebarea dacă nu cumva domnia sistemului major/minor se afla în amurgul său. Noua problamatică adusă de Wagner antrenase după sine o avalanșă atât de masivă a cromatismelor, încât ceea ce predomina erau acordurile disonante și nu gravitația spre un centru tonal, în care vreme îndelungată compozitorii văzuseră baza logicii muzicale. Cum era inevitabil să se întâmple, înnoirile aduse de Wagner au întâmpinat un torent de proteste; o campanie de amploare europeană, în care glasurile lui Nietzsche și Tolstoi răsunau cu profetică mânie, se dezlănțuiau asupra operelor lui Wagner, în numele salvării muzicii, chipurile, de haos și isterie.
Dând muzicii o elocvență de o intensitate necunoscută până atunci, făcând-o mai pasionată, mai grandioasă, mai vehementă, mai mlădioasă ca oricând, creația wagneriană duce romantismul la apogeu.
Sursa: www.crestin.org
