• Autor: Adina Tolan
Preclasicismul este denumirea atribuită muzicii care urmează artei polifonice a Renașterii, reprezentând un fenomen modern în raport cu acesta, dar și o “ars antiqua” față de epoca următoare, epoca lui Haydn și Mozart, exponenții clasicismului. Întinzându-se de-a lungul întregului secol XVII și înaintând două-trei decenii și în veacul următor, preclasicismul își începe răsăritul cu două mari figuri de compozitori: Gesualdo și Monteverdi. Ascultîndu-le muzica, ea ne pare echilibrată și senină.”Muzica să se impregneze de trăirile evocate de poet și, redându-le puternic, sugestiv, să fuzioneze într-un tot organic cu creația literară” – iată lozinca dominantă a acestui început de epocă.
Una din experiențele esențiale ale veacului va fi crearea operei: tentativă de a reînvia eposul elin, noul gen se extinde cu rapiditate, mai întâi pe teritoriu italian unde iau naștere școlile venețiană, romană, napolitană, iar apoi dincolo de granițele lui. Jean Baptist Lully (1632-1678) adaptează experiența italiană la specificul culturii franceze iar Henry Purcell (1659-1695) pune bazele operei engleze, dând cu “Dido și Enea” una din capodoperele cele mai nobile ale genului. Spre finele epocii preclasice, adică în prima jumătate a secolului XVIII, opera se va îmbogăți cu o nouă specie, opera buffa, astfel numită în contrast cu seriozitatea proprie până atunci genului și care-i atrăsese denumirea de opera seria.”Sluga stăpână” a lui Giovanni Pergolesi este una din primele reușite ale operei bufe. În strânsă legătură cu opera și provenind din aceleași încercări de a dramatiza muzica se dezvoltă oraroriul (așa-zisă operă de concert); alcătuit și el din arii, recitative, duete, ansambluri, coruri, oratoriul implica o participare mai activă a orchestrei, dar în același timp se lipsea de reprezentare scenică: acțiunea era deci evocată mai spiritualizat. Oratoriul debutează și va evolua multă vreme – chiar și în condițiile deplinei laicizări a muzicii – sub semnul inspirației biblice. Intim înrudită cu el este cantata – mai restrânsă și mai puțin dramatică – a cărei emancipare se va produce ceva mai rapid. Creația lui Giacomo Carissimi (1605-1674) este cea care a pus bază acestor genuri. Å¢ara unde a găsit un prim și puternic ecou a fost Germania: Heinrich Schütz (1585-1672), supranumit și “Monteverdi german”, a creat admirabile “Pasiuni” de o emoționantă gravitate, pregătind terenul pentru marile lucrări vocal-simfonice ale lui J.S.Bach.
Paralel cu înflorirea genurilor muzical-dramatice, încă un proces se impune atenției noastre ca definitoriu pentru epoca preclasicismului: avântul și consolidarea instrumentalismului,firav schițat spre sfârșitul Renașterii, îndeosebi datorită căutărilor lui Giovanni Gabrielli. Putând pe de o parte sugera cântul vocal (ceea ce îi conferea un farmec special), el era totodată în măsură să realizeze performanțe de intonație, de mișcare, de evocare, inaccesibile vocii umane. Nemaivoind să țină seama de opreliștile pe care, de atâtea ori , biserica le pusese în calea instrumentalismului prin tot felul de edicte, compozitorii dăruiesc entuziast talentul lor reliefării noilor frumuseți de virtuozitate și timbru; și încep, îndrăzneț, chiar cu instrumentul atât de legat de ceremonia liturgică, orga, a cărui literatură își vede puse bazele prin “Fiori musicali” ai lui Girolamo Frescobaldi (1583-1643), creațiile lui Louis Couperin, Dietrich Buxtehude, Henry Purcell: piatră de temelie pe care se va înălța nu peste mult timp grandioasa operă a lui J.S.Bach.
Perfecționarea viorii , grație renumitei școli de la Cremona (Amati,Stradivarius,Guarneri) dă un extraordinar imbold literaturii destinată acestui instrument. Se compune din ce în ce mai mult pentru una sau două viori cu acompaniament de clavecin și din mulțimea pieselor scrise pentru această formație se cristalizează cu vremea compoziția alcătuită (sub influența genului mai vechi al suitei de dansuri) din patru mișcări care se înlănțuie după primcipiul contrastului. Este sonata ale cărei începuturi sunt legate de activitatea lui Arcangelo Corelli (1653-1713). Alături de Torelli, Bononcini și alți contemporani, Corelli mai aduce o inovație în arta instrumentală a vremii: ansamblurile orchestrale care începeau să ia ființă (desigur considerabil mai restrânse și mai sărace în culori decît orchestrele moderne) sunt puse de el în competiție cu vioara solistă sau cu câteva instrumente solistice și astfel va apărea în muzică stilul concertant (compoziția se va numi concerto grosso), atât de familiar nouă dar cu totul inedit acum 300 de ani.
Numeroși maeștri italieni, dintre care se va detașa Antonio Vivaldi (1680-1743) se vor întrece în a perfecționa stilul concertant, sporindu-i virtuozitatea și forța expresivă. Descoperind instrumentalismul, maeștrii preclasicismului nu vor totuși să piardă legătura cu realitatea înconjurătoare și aduc ecouri ale acesteia chiar și în genuri cu aparență abstractă – sonata, concertul. Ei încearcă o adevărată plăcere în găsirea echivalentui muzical al păsărilor cântătoare ,al furtunii sau al unei bătălii, ale căror imagini le sugerează cu seducătoare ingenuitate,ducând astfel la apariția muzicii cu caracter programatic. Cu toată naivitatea sa, programatismul preclasicilor a jucat un mare rol în lărgirea domeniului expresiv al muzicii, în apropierea acesteia de viață.
Un exemplu admirabil al felului cum noblețea și frumusețea gândirii muzicale este redată prin inspirație programatică poate fi ciclul de lucrări concertante intitulate „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi. Cele patru concerte poartă, fiecare, titlul unui anotimp, iar fiecare din cele trei părți interioare ale acestor concerte este însoțită, la rândul ei, de un program sugestiv: trezirea naturii, somnul păstorului, furtuna, culegerea recoltei, vânătoarea etc.
Dezvoltarea solisticii vocale ( în operă) sau a celei instrumentale (în genurile concertante) era consecința unui proces de însemnătate istorică: desprinzându-se de tradiția cântării pe mai multe voci, paralele, independente și la fel de importante, muzica intră în faza caracterizată prin suveranitatea unei singure idei melodice, căreia restul vocilor i se supunea, alcătuind un tot compact – acompaniamentul armonic. Instaurarea acestei noi mentalități muzicale este cea care a generat în conștiința publicului conceptul de melodie în accepția lui cea mai răspândită: aceea de linie cantabilă, fluentă și generoasă. Cristalizarea dimensiunii armonice a gândirii muzicale era deasemenea legată de intrarea în arenă a unui element care – după cum vom vedea – va juca un rol extrem de important în dezvoltarea ulterioară a muzicii: tonalitatea. Esențială în tonalitate este ideea de gravitare a unui grup de sunete în jurul unui centru unificator numit tonică. De-a lungul dezvoltării medievale a polifoniei, logica interioară a ideii muzicale era realizată de așa-zisele moduri, existente în număr de opt, care însă cu vremea au devenit o frână în calea aspirației mereu crescânde a compozitorilor de a organiza cât mai riguros expresia sonoră; ceea ce a făcut ca în timpul Renașterii, două din cele opt moduri să se detașeze ca predominante: cel construit pe sunetul do (ionicul) și cel având ca punct de pornire nota la (eolicul). Primul avea să capete mai tîrziu denumirea de major iar celălalt de minor.
Transpuse pe toate notele, cele două moduri vor da naștere tonalităților, adică unor serii sonore identic organizate: do major/minor, re major/minor etc. Ideea de tonalitate se contura pe măsură ce apăreau semnele verticalismului armonic, adică tendinței de a grupa sunetele nu orizontal, în voci paralel desfășurate, ci în pachetele compacte ale acordurilor. Acordurile și înlănțuirea lor reprezentau mijlocul esențial de precizare a caracterului major sau minor al tonalității. Unul din avantajele noului sistem era acela de a permite trecerea firească dintr-o tonalitate în alta, așa-zisa modulație, procedeu vital într-o muzică ce-și propunea să sugereze imagini contrastante.Tonalitatea este acum invadată de elemente aparținând altor tonalități (cromatisme) care zdruncimă pentru câtva timp echilibrul și stabilitatea, introducându-ne într-o lume de incertitudini și căutări, sentimente nedefinite sau neliniștitoare.
“În pregnanța cristalină cu care marii maeștri au exprimat setea de viață, viziunea senină și echilibrul sufletesc al omului, ridicând-o pe culmea marilor esențe umane, stă secretul veșnic nestinsului farmec al muzicii preclasicilor.” ( din “Istoria muzicii universale” de Gruber )
Sinteză a trecutului și punte spre viitor
Cultura germană, prezentă până la sfârșitul secolului XVII ca o vioară a doua în concertul muzical european, este cea care a dat lumii doi titani în persoana lui J.S.Bach (1685-1750) și a lui G.F.Händel (1685-1759). Amândoi consacră temei religioase lucrări capitale – Bach “Pasiunile”, “Oratoriul de crăciun”, “Marea messă”, numeroase cantate, Händel oratoriile pe teme din vechiul testament. Dar și la unul și la celălalt subiectul biblic rămâne doar un suport pe care artistul înalță propria sa viziune asupra vieții. Cu cei doi maeștrii genurile instrumentale își consolidează autonomia recent câștigată și își văd totodată și mai pregnant dăltuit profilul. Cele 48 de preludii și fugi din “Clavecinul bine temperat” de Bach pun bazele de granit literaturii pianistice universale. Concertele grossi ale lui Händel ca și cele șase “Concerte brandenburgice” ale lui Bach sunt culmi ale acestui gen creat pantru prima oară de muzicienii din Italia. Suitele lor pentru clavecin sau orchestră marchează deasemenea o culminație a acestei înșiruiri de dansuri (allemande, courante,sarabande, gigue).
Deși contemporani ai preclasicilor, Bach și Händel nu pot fi atașați acestora. Profunzimea de gândire atinsă de ei, cuprinzătoarea sinteză artistică la care s-au ridicat, îi face cu neputință de circumscris în limitele unei anumite estetici. Ei și-au depășit epoca și prin aceea că anticipă epoci viitoare ale muzicii: patosul eroic al lui Händel prevestește spiritul beethovenian iar romantismul lui Schumann și Chopin îl găsim prefigurat la Bach în frazele intens cromatizate și pătrunse de un elan al sentimentului (surprinzător pentru acea vreme). Bach și Händel se înalță ca două mari piscuri ce domină muzica predecesorilor, contemporanilor și urmașilor, impunând multor generații dorința de a reveni la ele ca la surse veșnic tinere de regenerare spirituală.
