• Autor: Adina Tolan
Prima înflorire a școlilor naționale
Concomitent cu romantismul wagnerian în muzica europeană avea loc și o altă experiență, deschizătoare de perspective ce păreau mai luminoase. Era experiența inovatoare a școlilor naționale care se încheagă spre jumătatea secolului XIX și înfloresc pe parcursul a vreo trei decenii. O strălucită întruchipare a ideii de școală națională o găsim în Rusia – reprezentată de grupul celor 5: Balakirev, Borodin, Cui, Musorgski, Rimski-Korsakov, a cărui apariție a marcat un fenomen de excepțională originalitate în muzica europeană. Cam în aceeași vreme se cristalizează școala poloneză cu Moniuszko, școala maghiară cu Erkel, școala norvegiană cu Grieg, școala cehă su Smetana și Dvorak, iar în ultimele decenii ale veacului școala românească. Inspirația folclorică a existat dintotdeauna în muzică. La Bach simți ecoul coralului protestant, în muzica lui Haydn pătrund uneori melodii din folclorul croat sau austriac, Beethoven folosește teme ruse în cvartetele Razumovsky sau face prelucrări ale unor cântece populare germane. În muzica preromantică însă inspirația folclorică nu este un principiu de creație, are un caracter sporadic și este subordonată muzicii cu caracter universal-european. Doar odată cu romanticii, datorită rapsodiilor lui Liszt, mazurcilor și nocturnelor lui Chopin, începe să se întrezărească rodnicia inspirației folclorice ca principiu de creație: ea devine o sursă de inedite frumuseți sonore, de înviorae expresivă a muzicii.
Precupați să redea cât mai fidel în creația lor adevărul vieții, compozitorii școlilor naționale au tins să înzestreze exprimarea muzicală cu o cât mai evocatoare sugestivitate; ei căutau ca discursul muzical să se desfășoare cu inflexiuni, avânturi și căderi asemănătoare glasului vorbit . Mai ales Musorgski a realizat adevărate capodopere de expresivitate intonațională nu numai în genul operei, unde muzica trebuie să însoțească permanent textul vorbit, cât și în genul instrumental. Celebreul dialog al celor doi evrei din suita “Tablouri dintr-o expoziție” își datorează elocvența tocmai modului sugestiv prin care compozitorul a știut să deosebească muzical vorbirea plină de emfază a evreului bogat, de umilința glasului celui sărac. DIntre toate inovațiile, fundamentală este desigur cea legată de operă. În creația școlilor naționale opera rusă este cea care a dat tonul unei noi înțelegeri a acestui gen. Paralel cu reforma wagneriană, cei 5 puneau la rândul lor, bazele unui alt tip de operă – realist și democratic. Respingând convenționalismul stilului italian, ei căutau să facă din operă o imagine a adevărului vieții, atât prin subiect (inspirat din viața oamenilor simpli), cât și prin maniera de exprimare (dominată de principiul declamației muzicale).
Această etapă, de primă înflorire a școlilor naționale, se încheie spre sfârșitul deceniului IX al veacului trecut. Principiile înnoitoare ale școlilor naționale se retrag în penumbra istoriei, pe al cărei prin plan trece marea lupteă dintre continuatorii romantismului (post-romantici urmați de expresioniști) și adversarii exceselor acestuia (școala franceză antiwagneriană). Retragerea în penumbră a ideii de școală națională era însă doar temporară. Ea avea să cunoască o a doua mare înflorire, menită să regenereze muzica europeană încercată de criză.
Postromantismul
Dintre toate curentele artistice romantismul a dovedit poate cea mai mare vitalitate istorică. Era și firesc: estetica romantismului, bazată pe revărsarea generoasă a sentimentului, a atras magnetic în toate timpurile pe compozitori deoarece permitea cea mai intensă punere în lumină a esenței emoționale a muzicii. Așa se face că, după ce creația wagneriană, cu o grandoare de sfârșit de epocă, îi încununează dezvoltarea de aproape o jumătate de secol și-l împinge totodată în brațele crizei, o regenerare interioară face parcă romantismul să trăiască o nouă viață – aceea pe care i-o insuflă, în ultimele decenii ale secolului XIX și în primul deceniu al secolului XX, compozitori ca: Johannes Brahms (1833-1897), Anton Bruckner (1824-1896), Gustav Mahler (1860-1911) în Germania și Austria, Ceaikovski (1840-1893) și Skrijabin (1872-1915) în Rusia. Este perioada postromantismului, când întețirea reacțiunii burghezo-feudale, însoțită de adâncirea crizei morale și dezorientarea crescândă a intelectualității atrăgea după sine puternica ridicare la luptă a proletariatului internațional, a cărui dârză împotrivire năștea mari speranțe în inima oamenilor. Ca ființe extrem de sensibile la pulsul adânc al vieții, compozitorii postromantici n-au putut să nu înregistreze aceste două coordonate fundamentale ale epocii și să vibreze la ele. Așa s-a constituit o stare de spirit specifică postromantismului, o împletire de elanuri și prăbușiri, dovadă a etapei noi în care pășea criza muzicii romantice.
Noul fel de a înțelege viața se exprimă printr-un nou fel de a gândi muzical. Se renunță treptat la sobrietate și simetrie clasică, încă prezente la Brahms și Bruckner, armoniile devin din ce în ce mai aspre și instabile, dependența lor de un centru tonal din ce în ce mai ștearsă. Arta compozitorului de a face incursiuni în tonalități cât mai îndepărtate pare să atingă cu Mahler și Skrijabin o limită dincolo de care nu se poate trece fără a sparge tonalitatea însăși. Simultan cu tensiunea armonică sporește expresivitatea dramatică și coloristică a orchestrei; mai ales alămurile și percuția încep să joace un rol de o importanță pe care n-o cunoscuseră până acum. Prin ele capătă glas vehement chemarea la luptă, culminațiile marilor sentimente, obsesiile amenințătoare. Are loc o creștere enormă a aparatului orchestral: componența orchestrei mahleriene este de trei ori mai mare decât a celei beethoveniene iar interpretarea Simfoniei VIII necesitase 1000 de executanți!
Contemporan cu școlile naționale, postromantismul va suferi înrâurirea rodnică a acestuia. Aproape toți compozitorii postromantici fac experiența creației în stil popular. Brahms cu “Dansurile ungare”, Ceaikovski cu “Capriciul italian” și numeroase armonizări de cântece ruse, Mahler cu “Cornul fermecat al băiatului”. Putem spune că moartea lui Mahler în 1911 coincide cu punctul culminant al postromantismului. În Simfonia IX a acestuia acest curent muzical ajunge la cea mai densă, mai pură, mai evoluată expresie a esenței sale.
Sursa: www.crestin.org
