• Autor: Adina Tolan
Despre muzica europeană a evului mediu timpuriu putem vorbi cu mai multă certitudine decât despre cântările vechilor Elini. Modul de a nota muzica este acum mai exact și evoluează treptat în direcția scrieri actuale, ceea ce permite o deslușire destul de fidelă a textelor ajunse până la noi. Se încheagă portativul nostru modern pe care iau loc, la început sub forma unor mici pătrate negre, iar cu vremea rotunjindu-se, notele semnificând inalțimi și durate diferite, așa cum le vedem astăzi insemnate în partituri. Un călugar benedictin, Guido d’Arezzo, care a trăit în jurul anului 1000, a jucat un rol de seama în cristalizarea acestui sistem de notație.
Muzica pe care o ascundeau neumele(notele) medievale reprezenta partea cântată a ceremoniilor religioase catolice. În perioada timpurie a evului mediu ea consta dintr-o unică și firavă linie melodică, adică o monodie(o singura voce), destinată intonării de către un cântăreț sau un grup. Desfășurându-se pe un spațiu melodic(ambitus) restrâns, această cântare putea totuși îmbraca forme diferite, de la psalmodia ce repeta un singur sunet, intercalând pe alocuri scurte formule melodice,până la cântul propriu-zis, bogat în melisme. Unificate și codificate în jurul anului 600 de către papa Grigore I, cântările liturgice au căpătat denumirea de gregoriene.
Cântul gregorian este expresia atotputerniciei ideologiei creștine în evul mediu, când autoritatea bisericii era temută nu numai de mulțimea credincioșilor, dar și de regi și împărați. Era unul din mijloacele cele mai eficace prin care biserica se menținea stăpână pe sufletul mulțimilor. Viața poate fi îngrădită, ea nu poate fi însă împiedicată să se manifeste conform cerițelor ei firești. Intimidați și speriați de viziunile apocaliptice cu care biserica îi amenința, oamenii nu refuzau atunci când scăpau de sub sfânta tutelă, desfătarea prilejuită de cântecele lumești mai puțin severe, fremătătoare și generoase. Nu putem reconstitui creația folclorica a acestori vremuri, dreptul la notare fiind rezervat doar cântului gregorian și priceperea scrierii neumelor nevând-o decât monahii, dar existența unei bogate și variate muzici populare este mai presus de orce îndoială.Antipod al cântării gregoriene, ea nemulțumea puterea religioasă și această nemulțumire lua violențe atunci când ecoul cântecelor pline de viață ale mulțimii răzbătea până in biserică, amenințând integritatea muzicii viguros codificată de către papă.
Spirit evlavios, Carol cel Mare s-a străduit să ajute biserica să-și mențină neștirbită puterea, chemând la o hotărâtă eliminare a tot ce altera puritatea cântării liturgice. „Revertimini vos ad notem sancti Gregorii, quia manifeste corrupisti cantum” (Voi care stricați cântările, respectați notarea sfântului Grigore); poruncea el într-o frază rămasă celebră.
Dintre numeroasele influențe exercitate de muzica populară asupra coralului gregorian, deosebit de rodnică s-a dovedit cea a cântării pe mai multe voci. Ciocnirea cu această modalitate de a cânta trebuie să fi stimulat instinctul muzical al călugărilor cu o sensibilitate mai dezvoltată pentru frumos. Atrași de bogăția expresivă a cântului pe mai multe voci, ei si-au propus să transplanteze și în domeniul liturgic procedeele observate în practica populară. Străduindu-se a depăși monotonia,ei au tins să lărgească tiparele tradiționale ale cântării pe o singură voce.
Așadar, inviolabila psalmodie în unison a coralului gregorian vede la un moment dat alăturându-i-se o a doua voce care evoluează într-un strict paralelism cu ea, la interval de cvartă sau cvintă – așa zisul organum. Vocea de bază se numea cantus firmus, cea suprapusă era vocea organală. În secolele X – XI, melodia ce se suprapunea peste cantus firmus capătă din ce în ce mai mult independență, execută mișcări contrastante în raport cu direcția vocii fundamentale iar adesea desfășoară grațioase vocalize în jurul sunetelor tărăgănat expuse ale acesteia. Discantus se va numi această melodie înflorită pe trunchiul străvechii și severei psalmodii gregoriene care, din cantus firmus a devenit tenor (adica melodia ținută în registrul grav).
„Cântarea bisericească începe astfel să-și deschidă alte perspective, muzica începe să sune din ce în ce mai ingenios, mai bogat , făcând din ceremonia liturgică nu numai un prilej de reculegere, dar și unul de desfătare artistică. Convinsă că o comunicare cu divinitatea nu este posibilă decât în atmosfera creată de cîntecele prescrise de Antifonarul papei, biserica avea motive mai mult decât îndestulătoare să se indigneze. De aici, anatemele pe care diferitele concilii ecleziastice le aruncau aspra acestor fenomene de înnoire și laicizare, încercând să stăvilească evoluția, să readuca muzica bisericească pe făgașul cuminte al gregorianului. Era însă în zadar; oricât ar fi de amenințătoare, anatemele nu puteau opri torentul impetuos a cărui înaintare era alimentată de o profundă necesitate lăuntrică. Muzica ținută vreme lungă în cătușele monodiei, își vedea lanțurile cedând și, pe măsura eliberării, dădea la iveală noi uimitoare posibilități de expresie. Erau zorii polifoniei, primele scânteieri ale acestei splendide lumi sonore care avea să se cristalizeze prin dezvoltarea și perfecționarea cântării pe mai multe voci. Extrem de importantă, această răscruce dintre cele două milenii; acum se pun bazele unei noi dimensiuni a gîndirii muzicale aceea în virtutea căreia muzica poate fi concepută, redată și percepută pe câteva planuri concomitente”. ( citat din „Istoria muzicii universale” de R.I. Gruber )
