• Autor: Adina Tolan
Idealul estetic al preclasicismului se desăvârșeșete în perioada așa-zisă “clasică” a muzicii. Aceasta se desfășoară de-a lungul celei de-a doua jumătăți a secolului XVIII, găsindu-și cea mai pregnantă întruchipare în muzica lui Gluck (1714-1787), Haydn (1732-1809) și Mozart (1756-1791). Francezii, acest popor cu simțul înnăscut al armoniei și echilibrului, au adus, la rândul lor, o contribuție în cristalizarea idealului clasic al muzicii prin creația lui Rameau (1683-1764). Cât despre italieni, fără a mai străluci ca înainte, ei sunt reprezentați în această vreme prin compozitori ca Domenico Cimarosa (1749-1801), Giovanni Paisiello (1740-1816), Luigi Boccherini (1743-1805), Muzio Clementi (1752-1832). Atmosfera de prospețime tinerească din muzica preclasicilor a crescut acum într-o viziune caracterizată printr-o luminoasă robustețe. Haydn îndeamnă la bunătate, blândețe, duioșie, iar Mozart aduce elogiu seninătății sufletului chiar și atunci când în jurul lui bântuie cumplite furtuni. În linii mari, deci, o atmosferă înrudită cu cea a preclasicilor, dar ridicată pe o treaptă superioară a unei atitudini închegate față de viață. Se simte că în felul de a gândi al compozitorilor și-a lăsat pecetea experiența reflexivă și intelectuală a creației lui Bach și Händel.
Nimic din ceea ce exprima muzica clasicilor nu scapă controlului rațiunii. Compozitorul își exteriorizează doar acele afecte (sentimente) pe care cugetul le-a limpezit, le-a modelat și le-a luat în stăpânire. De aici claritatea și cumpătarea sentimentelor dintr-o simfonie de Haydn sau Mozart. Există un fond permanent uman în această luminoasă robustețe care alcătuiește esența muzicii clasice. În simfonia “Jupiter” de Mozart sau în simfonia “Oxford” de Haydn ceea ce răsună cu putere este sentimentul unui echilibru sufletesc spre care omenirea a tins și va tinde întotdeauna îndiferent de condițiile istorice. Muzicii clasice îi este caracteristică deasemenea perfecțiunea formei. Muzica unei părți de sonată sau simfonie se desfășoară după un plan riguros alcătuit numit formă muzicală. Clasicii au elaborat câteva tipuri de formă dintre care cea mai importantă este forma de sonată, în accepția pa care i-au dat-o constând din expunerea a două teme principale (expoziția), angrenate apoi într-un proces în care acestea sunt supuse unor transformări (tratarea), revenind în cele din urmă la starea inițială (repriza). În muzica clasicilor se cristalizează ideea de ciclu instrumental, alcătuit din trei părți în cazul sonatei sau concertului (o parte lentă încadrată de două mișcări repezi) sau de patru părți în cazul simfoniei sau cvartetului ( partea lentă este precedată de o mișcare vioaie și urmată de una grațioasă și alta foarte mișcată).
Clasicismul este un moment hotărâtor în procesul emancipării compozitorului: suntem în ajunul totalei eliberări de servituțile în care secolele de feudalism îl ținuseră înlănțuit. Haydn este încă legat de tradiția conformării recunoscătoare la gusturile stăpânului (mai mult sau mai puțin generos). Citim într-o scrisoare a lui către Leonore Zoller: “Am fost numit șef al muzicii pe lângă contele de Morzin și, în sfârșit , capelmaistru pe lângă Alteța sa Prințul, pe lângă care doresc să trăiesc și să mor…Dorința mea este de a nu ofensa nici aproapele și nici pe amabilul meu prinț”.
Mozart are însă o altă etică, cea răspicat formulată în scrisoarea din august 1782 către tatăl său: “Nu vreau să cerșesc nici un serviciu. Cred că sunt în măsură să fiu eu cel care face cinste oricărei curți”. Nu mai rămânea de făcut decât un pas până la mândra independență beethovenian.
Găsim în “Estetica” lui Hegel (filozof cu o profundă cunoaștere a muzicii) o foarte fidelă imagine a stării de spirit proprie clasicilor, imagine utilă cititorului care întâmpină greutăți în încercarea de a retrăi mentalitatea acelor vremi. Ca genial mânuitor al dialecticii, Hegel descoperă existența, la baza muzicii, a unor forțe contradictorii, a căror ciocnire și sinteză reprezintă principalul izvor al creației. Hegel tinde să rezolve aceste contradicții într-o împăcare deplină a forțelor divergente, și o face ferm convins că vorbește în numele unui ideal estetic permanent valabil. Un asemenea echilibru al forțelor însă este propriu doar unui anumit stil muzical – cel reprezentat de un Bach, un Haydn, un Mozart – și nu muzicii în general. Începând cu Beethoven, ciocnirea principiilor contradictorii (sentiment și intelect,veridic și frumos,melodie și armonie) are un caracter din ce în ce mai dramatic și se rezolvă pe calea luptei care duce la profunda lor modificare, la absorbirea sau dominarea unui principiu de către celălalt. Atunci când în plina dezvoltare tumultoasă a muzicii seculului XX unii compozitori încearcă să revină la echilibrul celor vechi, ei se detașează dintr-o dată de mediul înconjurător și își atrag denumirea de “neoclasici”.
“Muzica clasică nu exprimă sinuozitățile vieții, este drept, dar întruchipează acel ideal de ordine și armonie care călăuzește întotdeauna omul pe potecile întortocheate ale dramaticei sale existențe. În aceasta constă una din sursele eternei încântări pe care muzica lui Haydn și Mozart o nasc și o vor naște întotdeauna în sufletele oamenilor”. ( din “Geschichte der Musik” de Fritz Högler )
Sursa: www.crestin.org
